Main menu

header

559 26 1de Raluca Grințescu

Miedul sau hidromelul (vinul din miere) este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viță-de-vie, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani.

Era exportat însecolul al III-lea î.Hr.

Prepararea şi folosirea hidromelului sunt amintite şi în scrierile antice geto-dace, celto-germanice, balto-slave, finno-ugrice, babiloniene, egiptene, române, dar şi elene. Dacia, în care apicultura era dezvoltată, folosea mierea şi celelalte produse apicole. Câteva mărturii ale istoricilor Antichităţii arată că nivelul de cultură şi de civilizaţie al tracilor n-a fost egalat în Antichitate pe întregul teritoriu european. Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia - în jurul anului 150 d.Hr. - „Locuitorii din Dacia sunt obişnuiţi cu miere, cu lapte şi mied”). În secolul al III-lea î.Hr., dacii exportau miere şi mied.

Susține sănătatea sexuală

559 26 2Tradiţia folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-dacii românizaţi, la proto-românii din perioada de trecere la feudalism, precum și la urmaşii populaţiei românizate din ţinuturile româneşti.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, de soc, de mure, inclusiv de lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi - compuşii din care sunt construite proteinele - şi monoxid de azot, care susţine sănătatea sexuală. Se crede că reduce anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanţă inadecvată.

Avea gust acrişor, pişca la limbă şi era uşor alcoolizat

Cuvântul românesc „mied” îşi are rădăcina etimologică în sanscritul „madhu”, unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată şi de alcool. Miedul se prepară pe la sfârşitul verii ori în primele zile ale toamnei, când, după obicei, erau „sacrificaţi” stupii bătrâni. Împletiţi din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câţiva ani. Când începeau să se rupă, albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă. Fagurii rămaşi după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acoperea cu un capac împletit din nuiele şi se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea şi polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreţinea fermentaţia.

Băutura avea gust acrişor, pişca la limbă şi era uşor alcoolizată. Dacii (şi mai târziu românii şi protoromânii) i-au spus mied. Şi aşa i-a rămas numele.

Licoare magică oferită la reuniunile solemne

Aproape fiecare dintre autorii antici aminteşte de acest mied, băutura cea mai populară a Antichităţii, după vin. Se arată chiar că, atunci când Deceneu a dispus tăierea viilor, pentru ca dacii să nu mai aibă vin, ei au continuat să prepare această băutură slab alcoolizată, care devine mai puternică şi mai pişcătoare la limbă după trei-patru luni de fermentaţie, băutură care le era la îndemână, căci miere aveau din belşug. Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”. Pentru vikingi, miedul este cel ce a dăruit omului inspiraţia poetică. De asemenea, este binecunoscut că Odin a făcut din „miedul poeţilor” o licoare magică, ce asigura puterea premoniţiei. Odin l-a învins pe gigantul Suttung pentru a câştiga miedul, pe care acesta-l păstra ascuns într-o încăpere subterană. În mod tradiţional, miedul era oferit la toate reuniunile solemne, iar actul de a bea împreună asigura o legătură magică nu doar între cei prezenţi, ci mai ales între oameni şi zei.

Extraordinar stimulent

În urma numeroaselor studii aparţinând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură şi polen este un adevărat cocteil de vitamine, enzime şi hormoni naturali. S-a discutat însă că nu ar fi doar o simplă băutură alcoolică slabă, ci unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare şi afrodiziace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereţii, el redând pofta de mâncare, pofta de viaţă şi acţionând contra sterilității. S-au făcut referiri chiar la o tinereţe veşnică, obţinută prin consumarea în combinaţii cu anumite ierburi care creşteau la poalele Munţilor Himalaya. Ca medicament era preţuit ca preventiv împotriva ciumei.

Încă se mai produce în Europa de Vest

În Europa de Vest se produce puţin hidromel în ziua de astăzi. Polonia are două feluri tradiţionale de mied: dwojniac (învechit cinci-şapte ani) şi trojniac. Pregătit în condiţii optime după una dintre metodele consacrate (Godan - cu maia de struguri; Derosne/Layens - cu păstură; Cabas/Ware - cu drojdie de vin sau Jacquemine - cu fermenţi selectivi), miedul poate concura fără probleme orice vin prestigios. În Anglia există o companie care produce hidromel, în Franţa, producţia industrială nu depăşeşte 3.000 de hectolitri. După metoda de preparare, hidromelul poate fi sec, dulce sau şampanizat.

INEDIT. În trecut, mierea a fost singura substanţă dulce concentrată folosită pe scară largă în alimentaţie, iar din cercetările arheologice, miedul a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obţinute din fructele pomilor fructiferi, viță-de-vie şi cereale.

Considerat divin de băştinaşi

Băutura încă mai este considerată divină în Africa, unde pentru băștinașii bambara înseamnă cunoaştere, înţelepciune. Compoziţia lui o explică prin aportul simbolic. Apa fertilizează, permite comuniunea, este origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenerare, conţine sămânța primordială. Cufundarea în apă semnifică reîntoarcerea la origini, la imensul rezervor de potenţial. Pe de altă parte, mierea simbolizează prospeţimea, claritatea, adevărul. Este totodată principiu fecundator, izvor de viață şi nemurire, hrană care oferă ştiinţă, după cum ne amintim şi din tradiţia lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea.

Add comment


Security code
Refresh