Main menu

header

La taifas cu cei din labirint

Direct din lumea SF-ului, iată episodul 2 din ceea ce firește ca orice blockbuster care se respectă trebuie să fie o trilogie cea a Maze Runner-ilor! După ce ni se explică însă cam pe unde rămăsesem după prima parte, preluăm cam aceleași personaje, care au un aer de refugiați, chiar dacă filmările s-au făcut înainte de exodul spre Europa. Dylan O’Brien e în continuare liderul cu fața adolescentină, deși dacă are 24 de ani în realitate. E însoțit de Thomas Brodie-Sangster (Newt), cu care am făcut cunoștință, cu mare entuziasm, în 2003, în „Love Actually” și care între timp a ajuns în „Urzeala Tronurilor”, serialul de neocolit pentru orice actor care se respectă și visează la o strălucită carieră. Există și un asiatic, Ki Hong Lee (Minho), iar Teresa e de fapt o englezoaică de 23 de ani și o cheamă Kaya Scodelario. La consacrați îi avem pe Patricia Clarkson, care e un fel de Cruella, variantă neanimată, și pe Aidan Gillen, personajul cel mai nesuferit din scenariul de față (dar care și el e în „Urzeala Tronurilor”). La pozitive o avem pe Lili Taylor, savanta care vrea doar binele tuturor (și pe care o suportam cu greu în „Sub Pământ S.R.L.”). Înspăimântătoare nu e doar atmosfera de încarcerare, ci și entuziasmul care se lasă cu aplauze, aproape la comandă și care trezește triste amintiri. Natura seamănă amețitor cu cea de la Roșia Montană, dar și cu deșertul, mai puțin spectaculos, ce-i drept, din „Mad Max”. Parțial film de groază, merge și de Halloween. Înspăimântătoare e ideea că speranța ar fi ceva periculos, dar totodată îmbărbătarea lui Lincoln, că doar speranța poate depăși orice obstacol îți dă… nădejde.

La taifas cu universitarul

După avanpremiera de la Cannes, „În lipsa rațiunii”, cel mai recent film al lui Woody Allen, a ajuns și pe ecranele noastre. De data asta se petrece în lumea academică, într-o relație sentimentală profesor-studentă, teoretic interzisă oriunde pe Pământ, dar atât de frecventă. Scenariul este plin de citate filosofice, dar și de o cantitate considerabilă de alcool, consumată de cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru tânăra generație. Abe Lucas (Joaquin Phoenix) cucerește prin șarmul conversației și e pândit de femei, indiferent de vârstă. Întâlnirea cu Jill (Emma Stone, care a rămas printre preferințele Maestrului, cel puțin deocamdată, după „Magie în lumina lunii”/„Magic in the Moonlight”), care e un fel de Bambi îmbrăcată în ii românești, demonstrează că se poate să fii îndrăgostită de un bărbat și iubită de un altul. Mersul în parcul de distracții duce cu gândul la peliculele italienești, la Vittorio de Sica, nu lipsesc ingredientele universale: vata de zahăr, oglinzile deformante și câștigatul de premii esențiale, încetul cu încetul ajungându-se la crima aproape perfectă. În trecere vedem și un afiș subliminal de festival cinematografic, plus mai multe referințe la artiști plastici celebri de la Gauguin la Andy Warhol. Al doilea personaj feminin este Rita (Parker Posey), un dascăl cam îndrăzneț și cu mult prea mult temperament. Să sperăm că subiectul nu va da idei criminale prin procesele de divorț, care se demonstrează că pot fi și ele cu o tentă de corupție universal valabilă. Regizorul a trecut printr-o asemenea fază scandaloasă la vremea sa când s-a despărțit de Mia Farrow pentru a se însura cu una dintre fiicele sale adoptive! Pentru producătorul fidel al newyorkezului, Jack Rollins, va fi ultima colaborare, căci s-a stins la 18 iunie 2015, la doar câteva luni după ce devenise centenar!

La taifas cu spionii Războiului Rece

Chiar dacă serialul de la care a pornit n-a fost difuzat niciodată la TVR (ceea ce e firesc, având în vedere că dușmanul era KGB-ul, deși exista și un agent rus, Kuryaki, dispus să lucreze cu cei de peste Ocean), trebuie știut faptul că a fost produs de americani între 1964 şi 1968, ca reacție la filmele cu James Bond. Culmea este că personajul principal e interpretat de un actor britanic: Henry Cavill (în varianta inițială a deceniului al 6-lea fiind Robert Vaughn). Actualul protagonist a pornit de la „Omul de Oțel” și Ducele de Suffolk din „Dinastia Tudorilor”, pe marele și micul ecran HBO, iar în 2016 va fi chiar Superman. Acum e în pielea unui tip foarte stilat, de pe vremea când încă exista Zidul Berlinului. Alături de el, Armie Hammer, americanul care joacă în rolul unui rus (în varianta tv era David McCallum, un scoțian). Amândoi îi dau târcoale fetei unui savant (care a lucrat pentru Hitler, fără să fie nazist), interpretă, o suedeză, Alicia Vikander, care ar putea salva lumea de o nimicitoare bombă atomică! Și pentru că trebuia și un nume răsunător pe generic, a fost cooptat Hugh Grant, tare îmbătrânit și ușor ridicol! Regizorul, extrem de în formă pentru această peliculă adorabilă, cu aer deja retro, este Guy Ritchie, despre care din tabloide se știe mai mult că a fost o vreme soțul Madonnei. Unul dintre momentele cel mai ingenioase și amuzante totodată, e un „duel” pe o străduță întunecată din RDG, între un Trabant și un Wartburg. Firește, nu lipsesc caftelile, păstrând stilul anilor cu pricina, și nici scenele fierbinți, care probabil ar fi căzut la cenzura comunistă altădată. Umorul negru și eleganța îmbie și mai tare la mersul la cinema pentru a percepe detaliile fascinante.

La taifas cu agentul 47

În noua variantă, agentul cu număr de cod de bare pe ceafă este britanicul Rupert Friend, pe care-l știm din „Mândrie și Prejudecată” (cel cu Keira Knightley), dar și din „The Young Victoria”/„Tânăra Victoria” (unde este prințul Albert, consortul reginei interpretate de Emily Blunt). Pură coincidență, ca și în „Agentul de la UNCLE”, din nou este o fată Katia van Dees (despre care aflăm că-i tot o cifră 90 pe franțuzește: Quatre-vingt–dix!), interpretată de britanica Hannah Ware, care e folosită ca momeală pentru a-i fi găsit tatăl (Ciarán Hinds), care deținea rețeta războinicului ideal. Mai intră pe fir un personaj incert, interpretat de Zachary Quinto (pe care-l știm din „Margin Call”/„Panică pe Wall Street”, în care și-a investit și banii ca producător). Filmările sunt extrem de spectaculoase, deznodământul fiind relativ previzibil și cu final deschis pentru o a treia parte după cea inițială din 2007 cu Timothy Olyphant (a nu se confunda cu „The Hitman” din 1991 cu Chuck Norris, regizat de fratele său, Aaron!). Interesant e că, din nou, ca în scenariile din ultima vreme, povestea începe în anii ’60, dar ajunge până în zilele noastre, într-un Berlin spectaculos și mai ales cu un Singapore care te lasă cu gura căscată.

La taifas cu misiune imposibilă

Mult-așteptata continuare s-a dovedit a avea mai mult umor decât s-ar fi putut crede. În două ore și ceva de acțiune, Tom Cruise rămâne suspendat de exteriorul unui avion cât se poate de sofisticat și se luptă, cu ingeniozitate și curaj, cu… Sindicatul, care firește că e o organizație mafiotă, distrugătoare. Regizorul Christopher McQuarrie are multă experiență în domeniu, fiind scenarist, între altele, la „Suspecți de serviciu” (unde a și jucat un pic, chiar dacă nu apare pe generic), un film care a făcut furori acum peste un deceniu. Ca regizor și-a mai încercat o dată norocul cu același protagonist, în „Jack Reacher”/„Jack Reacher. Un glonț la țintă”. O prezență, la limită caraghioasă, ba chiar pe alocuri ridicolă, este Alec Baldwin, care pare să nu înțeleagă nimic și mai și încurcă pe toată lumea. Ironiile sunt de la prima scenă, în care, cu o aluzie mai mult decât transparentă, toate indiciile sunt scrise în chirilice și aproape descifrate de adorabilul Simon Pegg. Fostul erou din „Top Gun” ia și o bătaie zdravănă, la bustul gol, și nu știm bine dacă femeia care încearcă să-l salveze (actrița suedeză cu mult mister și șarm Rebecca Ferguson) o face cu vreun scop ascuns sau nu. Muzica este extrem de antrenantă și, spre deosebire de peliculele minimaliste, e folosită cu cap și mai tot timpul. Nu lipsesc urmăririle pe motocicletă, care aduc cu jocurile video. Filmul are un aer de James Bond, probabil ca să țină atenția trează spre viitoarea premieră de dinaintea sfârșitului de an. Cascadoriile sunt impresionante și nu te plictisești. Totul poate fi văzut și în 4D, la Mega Mall!

La taifas cu o stângă

Nu se mai satură americanii, dar nici noi (vezi viitoarea premieră a lui Florin Șerban, premiată la Karlovy Vari, și străvechiul „Ring” al lui Sergiu Nicolaescu), de filmele cu boxeri, care par să nu poată depăși umbra lui Rocky, a Campionului sau pe De Niro din „Taurul furios”! Jake Gyllenhaal a decis să-și găsească un stil care să ajungă legendă și a acceptat provocarea a 22 kg de mușchi în plus, după ce devenise doar piele și os în „Prădătorii de noapte” (pentru care a luat o nominalizare, dar nu încă și râvnitul Oscar!). La 35 de ani, după juriul de la Cannes, care i-a amânat premiera sau chiar participarea acestui titlu în competiție, a venit la lansare la Paris. Dacă în „Brokeback Mountain” i-a suflat maxima celebritate Heath Ledger, s-ar putea ca istoria să se repete, cu un Forest Whitaker absolut genial în partitura oferită de un regizor de culoare, Antoine Fuqua, expert în a-i dirija pe ai săi!

La taifas cu Magic Mike XXL

115 minute de scene fierbinți, ultrafierbinți, din fericire intermediate de ecran, dar care entuziasmează publicul, dispus să aplaude, ca la teatru, la finalul proiecției. Channing Tatum se întoarce după ce a demonstrat la cei 35 de ani ai săi că poate face filme extrem de diferite de la „Foxcather”, ultracomentat la Cannes, la vocile din animațiile „Cartea vieții”, „The Lego Movie” (unde e chiar Superman), ori „Familia Simpson”, spectatorii rămânând însă cu nostalgia unei comedii polițiste: „21 Jump Street”, urmat de „22” și în curând de „23”. De data asta regia nu-i mai aparține lui Steven Soderbergh, ci unui producător cu precădere, Gregory Jacobs, care investește în producții de mare succes, ca să poată face filme extrem de rafinate precum „Behind the Candelabra” - Viața lui Liberace, cu Michael Douglas.

La taifas cu minionii

Cei mai gălbejiți mutanți au făcut furori cu minionita lor (o limbă onomatopeică, mai grozavă ca Esperanto). Am putea zice că în egală măsură sunt rude cu Oblio, pot fi și ciclopi și cu siguranță sunt deja pregătiți să vadă filme în 3D, ca un fel de ochelari de scafandru. Ingenios este că se face un fel de trecere în revistă istorică a existenței lor imaginare, strecurându-i din Egiptul Antic și până în zilele noastre, trecând firește și pe la dinozauri, că e anul lor (de la „Jurasic Park” la „Coconut, micul dragon”). Ciudățeii, care sunt foarte mulți la număr (ceea ce se poate vedea și din diversele produse expuse și mai ales cu entuziasm cumpărate) își trimit niște reprezentanți care să călătorească în timp (altă temă a anului cu sau fără mașina fermecată) spre a-și găsi un stăpân, cât se poate de afurisit, și astfel să înțelegem cum de au ajuns ei personaje separate de ideea inițială a Micului Ticălos. Pe parcurs nu lipsesc nici Napoleon ori Dracula, ceea ce probabil că nimeni nu se aștepta e că a apărut și o otravă, o ființă teoretic splendidă, dar cumplit de nocivă (cu vocea Sandrei Bullock în original și a Danielei Nane în varianta românească). Ca să se enerveze bine dependenții de „Pe aripile vântului”, o cheamă Scarlet, doar că au scris-o cu un singur „t”, iar numele de familie Overkill amintește de afurisenia din „101 Dalmațieni”, Cruella De Vil. Naratorul pe englezește este Geoffrey Rush, iar în adaptarea locală: Mihai Găinușă. Micii curajoși vor încerca să-i fure coroana Reginei Angliei și… Restul la cinema.

La taifas cu Phoenix

Nu e vorba nici despre avionul prăbușit în Deșertul Gobi (ecranizarea din 1965 și remake-ul din 2004) și nici de celebra formație de muzică rock. În scenariu distingem două fațete ale ideii: renașterea personajului feminin din propria cenușă și barul în care-și va regăsi marea dragoste mistuitoare. Prezentat la TIFF (Toronto) 2014 și anterior la sofisticatul Sundance, filmul germanului Christian Petzold o are din nou ca protagonistă (ca și în senzaționalul „Barbara”) pe frumoasa Nina Hoss. De data asta nu mai este în RDG, ci se întoarce și mai mult în timp, până după cel de-Al Doilea Război Mondial, când își dorește cu ardoare să fie recunoscută de soțul său, care, pare-se, o trădase și astfel ajunsese în lagăr, de unde, în mod miraculos, supraviețuise, ce-i drept, complet desfigurată. Partener îi este din nou același actor, Ronald Zehrfeld, doar că este o lichea acum, de un șarm incontestabil, care, văzând o oarecare asemănare cu fosta sa soție, încearcă s-o învețe să-i ia locul, ca să-i poată moșteni averea. Un film tulburător și extrem de îngrijorător pentru ce-i poate trece prin gând unui bărbat, care se presupune totuși că și-a iubit măcar un pic jumătatea. Rănile unui Berlin din 1945 sunt mai mult decât vizibile, inclusiv pe străzile orașului, ajuns în ruină. Muzica e un personaj în sine și are o importanță capitală până la final. Se pune problema Palestinei, unde evreii ar fi trebuit să fie în siguranță, dar și al prieteniei sincere între două femei în vremurile tulburi de după război, precum și o reîntâlnire cu familia sau ce-a mai rămas din ea, unde fiecare ar trebui urmărit atent ce reacție are, la apariția Supraviețuitoarei.

La taifas cu diplomaţie

Prezentat la Berlinală, filmul „Diplomație” este o lecție de istorie, de argumentare și contraargumentare, un duel sclipitor, cu replici în cascadă, ceea ce nu e de mirare, pentru că, de fapt, e o piesă de teatru (care încă se joacă în aceeași distribuție) scrisă și adaptată pentru ecran de Cyril Gely și regizată de Volker Schlöndorff (cineastul „Tobei de tinichea” și al „Onoarei pierdute a Katharinei Blum”).

La taifas cu familia Bélier

Deși nu suntem în anul Berbecului, o grămadă de filme îl includ în titlul lor, începând cu „Rams”, argentinianul care a luat premiu la TIFF, care a fost tradus cu „Despre oameni și oi” cu gândul la „Despre oameni și melci”…