Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

La taifas cu… Regina Kristina

Sub același titlu în România a fost difuzată, în 1933, și varianta cu Greta Garbo (doar că ortografiat cu C, și nu cu K), în care Regina Suediei era prezentată ca fiind îndrăgostită de trimisul monarhului spaniol (nimeni altul decât iubitul din viața de toate zilele, cel puțin pentru presă, al Sfinxului!). A mai existat o variantă cu Liv Ullmann, în 1974, în care se vorbea despre abdicarea de la tron a frumoasei domnitoare pentru a pleca la Roma, la Biserica Catolică, unde are o aventură cu un episcop. Cea mai recentă, respectiv cea care se află acum pe ecranele noastre, prezintă lucrurile din cu totul alt unghi, cum că refuza să se mărite și să aibă un moștenitor, pentru că prefera amorul cu persoane de același sex! Cum Regina nu se mai poate apăra, pentru că a trăit între 1626 și 1689, domnind doar între 1632 și 1654, sau de la cine să aflăm varianta oficială, o putem alege pe oricare sau un amalgam! Conform tablourilor vremii, era departe de a avea strălucirea actrițelor care vor interpreta pe marele ecran. Cunoscutul regizor finlandez Mika Kaurismäki, fratele lui Aki, își poate permite să aducă istoria din condei. Interpreta lui, Malin Buska, chiar e suedeză, și parteneră, conform scenariului, e o vedetă canadiană: Sarah Gadon, care inițial a cucerit pe straniul David Cronenberg pentru „O metodă periculoasă” și „Cosmopolis”. Ea a mai jucat și într-o poveste cu Dracula, în 2014, unde era Mirena! Personajul din varianta 2015 se numește Ebba, și în prima ecranizare e o fată la fel de blondă, jucată de Elizabeth Young. Pasiunea suveranei se îndreaptă spre Descartes și filosofia lui profund religioasă, și-și dorește o schimbare în bine în privința artelor, pe care le susține. De văzut pentru a înțelege mai bine cum se scrie sau se rescrie trecutul!

La taifas cu… Toni Erdmann

Unul dintre favoriții Cannes-ului, chiar dacă nu s-a ales cu mare lucru, este „Toni Erdmann”, care pare să facă o carieră strălucită. Cu șanse mari pentru Premiul Lux, al Parlamentului European și chiar și la Oscaruri, pentru peliculele într-o limbă străină, sosește pe marile ecrane după o avanpremieră la Festivalul Anonimul. Nemțescul este în colaborare cu România, chiar s-a filmat la București, și joacă, între alții, Vlad Ivanov (pe care, culmea, îl cheamă Iliescu ca personaj, ce-i drept, antipatic) și Alexandru Papadopol. Este povestea unui tată, parțial ignorat de fiica sa după care i se strecoară în viață sub diverse deghizări, ceea ce o încurcă pe femeia de carieră internațională. Veți descoperi scene total neașteptate pentru o tipă aparent atât de rece și de calculată. Doi protagoniști străluciți, Sandra Hüller, o nemțoaică, și părintele său din scenariu, Peter Simonischek, un austriac. O surpriză este Ingrid Bisu, frumoasă și prototipul arivistei și lingușitoarei perfecte. Regizoarea Maren Ade va fi prezentă la premiera de la noi, din cadrul proiectului Les Films de Cannes à Bucarest. Bancurile teutone nu știu dacă vor fi gustate de publicul autohton, dar cu siguranță vă veți bucura că n-aveți sau n-ați avut parte de o asemenea rudă! Farsele pot deveni uneori obositoare, însă își au fanii lor. Probabil că perucile o să vă exaspereze, dar așa e gândit totul, ca să-și pună potențialii privitori într-o situație deloc comodă. De văzut înainte de o călătorie în Germania, pentru a pricepe mai bine cum se amuză poporul german. Mitomanul schimbător la față poate deveni în cele din urmă atașant. Dar trebuie răbdare.

La taifas cu... două lozuri

Un nou film românesc, o comedie independentă, făcută la comandă de Paul Negoescu pentru cei trei protagoniști și co-producători, pe care îi știm prea bine de la „Love Building”: Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol (cărora li s-au mai adăugat câțiva precum Jesus del Cerro, Ovidiu Dunel-Stancu, Rodrigo Ruiz Tarazona și însuși regizorul). Pornit de la textul clasic al lui Caragiale și adus în zilele noastre, se dovedește o formulă de succes. Sigur că ajută și publicitatea, o Dacie care ar putea fi câștigată și nu numai, și o încurajare de a juca la loto! La final o să râdeți cu lacrimi, iar pe la mijloc o să vă amintiți de bancurile cu milițieni, mai ales că e o întâmplare adevărată, doar că era un automobil galben (dacă deja l-ați văzut, știți la ce mă refer). O incursiune în apartamentele unui bloc scoate la iveală diversitatea celor care conviețuiesc, adesea fără a se cunoaște între ei. Nu lipsește problema emigrării, dificilă când unul dintre parteneri dintr-un cuplu rămâne acasă, cu îndoielile și geloziile sale. Filmat în mai multe orășele de pe lângă București, pentru că bugetul nu a permis mai mult, se obține o chintesență a unui târgușor din România. De-a lungul timpului au mai existat scenarii despre posibilii câștigători la loto, deși după cum ignoră Loteria Română cinematografia noastră, n-ar trebui nimeni încurajat să mai cumpere bilete. Aluzia la „Marfa și banii”, debutul lui Cristi Puiu, deschizător de drumuri, e unul dintre cele mai reușite momente, ca de altfel și vizita la ghicitoare. Muzica este un personaj în sine, ea îi aparține Florei Pop și lui Alin Zăbrăuțeanu, iar imaginea îi aparține soției realizatorului: Ana Drăghici. O combinație cu mult umor, care funcționează, firește și cu sprijinul veșnicului cuceritor îndrăgit de public: Andi Vasluianu.

La taifas cu… I.T.

Fostul James Bond, unul dintre cei mai cuceritori bărbaţi, este acum om de afaceri și hotărât să transforme industria aviatică într-un taxi pentru fiecare. Numai că, așa cum se întâmplă și în viața reală, exact când să-și prezinte noul produs, tehnica îi face figuri, mai precis o defecțiune de calculator, pe care o rezolvă un tânăr genial (interpretat de James Frecheville, cu o față dubioasă ideală, de care a profitat și în controversatul „Adore”, în care două prietene se îndrăgostesc peste ani fiecare de fiul celeilalte). Un angajat temporar, ajuns esențial. Doar că, foarte curând, priceputul devine un coșmar pentru o întreagă familie, pe care reușește s-o terorizeze mai eficient decât Glenn Close în „Atracție fatală”, pe Michael Douglas și ai săi. Totul pare o pledoarie împotriva caselor ultratehnologizate, care presupun o urmărire nonstop și o periclitare totală a intimității. Thrillerul induce câteva sfaturi, mai cu seamă pentru tații de fete, cum să-și ferească adolescentele și ce gafe să evite. Nici Poliția nu-i de mare ajutor de astă dată, pentru că invidia este universal valabilă. Iar cel care se plânge e mult prea bogat ca să înduioșeze. I-am putea zice o discriminare pozitivă. E clar că toate parolele din lume până la urmă nu folosesc la nimic, doar cel mult să te enervezi când le uiți. Care va fi soluția salvatoare? Doar mergând la cinema veți afla dacă există vreuna. Regizorul este un irlandez de-al lui Brosnan, pasionat de fotografie, dar și de zboruri, pentru că în 2004 a ecranizat povestea supraviețuitorilor accidentului de avion din deșertul Mongoliei, „Flight of the Phoenix”/„Pasărea Phoenix”, iar în 2013 i-a oferit lui Bruce Willis șansa de a fi iar… Greu de ucis/„Die Hard” .

La taifas cu... Sully

Povestea din 2008 a inspirat multe documentare, în care a fost analizată, pe îndelete, soluția unui pilot care s-a dovedit a fi genial, salvând viața tuturor celor aflați la bord după ce un stol de gâște (ca să vedeți cât de sus pot zbura) au blocat motoarele unui Airbus cu 155 de suflete. Partea extrem de spectaculoasă a acestei ecranizări, semnată de Clint Eastwood, constă în faptul că ai senzația, ca spectator, că treci prin întreaga angoasă și, mai mult, înveți cum să reacționezi, cum să nu te panichezi și în special pentru cei temători de zboruri, un leac extrem de eficient. Aviatorul nostru avea 42 de ani de experiență și-l puteți vedea pe cel real, căruia îi ține locul, în scenariu, Tom Hanks. La final, dacă veți avea răbdare să urmăriți așa cum se cuvine genericul, apare fermecătorul salvator. Operațiunea de salvare a presupus o coordonare perfectă și a celor care au venit cu ambarcațiunile lor și au făcut o recuperare rapidă și disciplinată. Fiind un zbor intern, în mod surprinzător nu exista o listă a pasagerilor, deși incidentul s-a petrecut după 11 septembrie 2001. Filmul a fost lansat pe marile ecrane în SUA și în restul lumii chiar cu două zile înainte să se împlinească 15 ani de la atacul terorist. Un rol important îl are și copilotul, interpretat de Aaron Eckhart, și care demonstrează cât de important e lucrul în echipă, la manșă. Şi mai ales solidaritatea remarcabilă. În mod surprinzător, cel care fusese socotit de presă marele erou, devine brusc un posibil vinovat care ar fi pus în primejdie viața pasagerilor. Reporterii de televiziune sunt zugrăviți ca un rău mai mult sau mai puțin necesar! Suntem martori la audieri, care seamănă oarecum cu cele de pe vremea lui McCarthy, și în care esențiale sunt simulările, dar și cutia neagră.

La taifas cu… motanul

Dacă acum 50 de ani Disney făcea „Acea pisică blestemată” și acum 20 de ani apărea și un remake, recenta peliculă cu Kevin Spacey e mai degrabă o variantă a lui „Adio Charlie”, în care un fustangiu e transformat, spre disperarea sa, în femeie, în vreme ce acum morocănosul milionar, care detestă puricoșii, ajunge să devină preferatul familiei. Doar că sub forma unui patruped care nu îl încântă în mod special. Comedia este una ideală pentru iubitorii de feline, plină de umor și doar alergicii la momentele mai sentimentale fac comentarii nesuferite. Pe lângă Kevin Spacey îl întâlnim și pe foarte inspiratul Cristopher Walken, care ca personaj e un Felix, asemenea personajului alb-negru animat, o nevastă tânără și iubitoare, Jennifer Garner, o fostă soție imposibilă, Cheryl Hines, un fiu dintr-o primă căsătorie, Robbie Amell (din „Max”, un scenariu cu un câine), și surioara sa vitregă, Malina Weismann (din „Țestoasele Ninja”). Și, bineînțeles, un personaj ultranegativ, Mark Consuelos (un spaniol, mai mult actor de seriale). Știm cu toții care sunt cusururile mâțelor, că nu le place să le faci baie și nici să le contrariezi. Foarte izbutită e scena în care odată cu schimbarea trupului, Kevin încearcă să scrie un mesaj. El, proprietarul celei mai înalte clădiri din oraș (aluzie transparentă la megalomaniile asiatice) nu mai poate să mâzgălească nici două cuvințele. Figurație inteligentă fac mai multe animăluțe de companie dintr-un magazin foarte special, în care transformarea se petrece mai ceva ca în „Frankenstein”, după un fulger. Și, în plus, încă de la început, leul are o companie care… miaună.

La taifas cu… Iranul

Dacă vrem cu adevărat să înțelegem ceva din ceea ce ni se întâmplă în ultima vreme la nivel mondial și inclusiv în Turcia recent, acest film este ideal ca să ne deslușească, plin de umor și de intensitate, soarta adevărată a unui revoltat, ecranizată cu mult har și ilustrată, din când în când, și cu desene. Totul începe în Persia zilelor noastre, într-o familie cu 12 copii, cu o revoltă întâi împotriva Șahului și mai apoi a Ayatollahului. Trecând printr-o închisoare severă (care seamănă pe alocuri amețitor cu cele de coșmar, comuniste, cu eliberări, cam ca la noi în anii ’60) și cu continuarea luptei, după o fugă din țară, undeva într-o Franță nu neapărat foarte primitoare, dar dispusă la integrare, și nu doar a nou-veniților, cam așa ar fi pe scurt evoluția. Și ca să nu fie foarte aridă descrierea, intervine și o foarte frumoasă poveste de dragoste, cu o nevastă superbă, dar foarte voluntară, și un copil adorabil, plus niște socri care se ciondănesc și se iubesc deopotrivă. Regizorul și scenaristul e și interpretul personajului principal și se numește Kheiron. Spectaculoasă este și scenografia de final, cu chipurile personajelor înrămate, în paralel cu fotografiile eroilor reali. Scena educației sexuale pentru toți (mai precis pentru femei din toate lumile, de la cele cu văl până la cele care acceptă încă patru soții în casă pentru același bărbat) o să rămână una antologică. Pe frumoasa Leila Bekhti o știți din pelicula lui Radu Mihăileanu, „Izvorul femeilor”, iar pe fiul său, Gary, îl veți găsi pe generic nu doar la actori, ci și pentru că el a conceput making- of-ul, adică o privire separată pe platourile de filmare.

La taifas cu… animăluţele noastre

„Singuri acasă” este varianta românească mai ispititoare pentru public, pare-se, decât simpla traducere a „Vieții secrete a animalelor de casă”, la care de luni bune vedem trailerul și așteptăm cu nerăbdare rezultatul final. Extrem de izbutit este scurtmetrajul care precede povestea. Minionii (mult mai simpatici decât pokemonii) care încearcă să strângă bani ca să-și cumpere un storcător sofisticat pe care l-au văzut într-o reclamă tv. În principiu, ar trebui să tundă doar iarba, dar totul se lasă cu un dezastru în curtea unor bătrânei, unde au de-a face inclusiv cu un oribil pitic de grădină, care nu știe să zâmbească, mai ceva ca vânzătoarele autohtone. Poantă după poantă, încălzirea e deja gata pentru filmul de lung metraj, care se petrece la New York, printre câini și o armată de pisici, parțial maidaneze, din când în când și ceva oameni, dar și un porc tatuat, un șarpe, un uliu, un porcușor de Guineea ușor amnezic, un peștișor, un papagal bicolor, o veveriță, un iepure imposibil și celebra replică finală din „Unora le place jazzul”: „Nimeni nu-i perfect”. În plus, o vizită într-o fabrică de crenvurști, care par foarte la modă, inclusiv în oroarea grotesc-sexuală „Sausage Party”, care, atenție mare!, nu e sigur pentru copii, spre deosebire de cel despre care vorbim, unde, inițial, marea luptă se duce între un cățel fericit cu stăpâna sa, până ce apare concurența, un dulău luat de la un adăpost. Așteptăm cu nerăbdare „Nouă vieți”, cu Kevin Spacey, în care un miliardar antipatic e pedepsit să devină motan (o fi vreo aluzie la Donald Trump?).

La taifas cu… Vestul Sălbatic din zilele noastre

„Hell or High Water” în traducere exactă: „Fie ce-o fi”, dar sună bine și „Cu orice preț”, inițial trebuia să se numească „Comancheria”, pentru că totul se petrece undeva în Texas, unde sunt în continuare indieni comanche, care, apropos, înseamnă: „veșnic dușman”. Filme despre spargeri la bănci s-au mai văzut. Această producție, însă, a ajuns până în competiție la Un Certain Regard anul acesta, la Cannes, la concurență cu „Câini” de Bogdan Mirică. Totul e tratat în cheie ironică până la un punct, cu haz, sau mai bine zis cu o cascadă de replici, una mai izbutită decât cealaltă, mai ales în dialogul-duel dintre Jeff Bridges și Gil Birmingham (realmente texan comanche), doi polițiști aparent incompatibili. Cei doi răufăcători sunt frații (din scenariu) Chris Pine și Ben Foster, care într-altele fură și de supărare pe instituțiile care dau bani cu camătă nedeclarată. Orășelele din America profundă sunt dezolante și par la ani lumină distanță de Los Angeles-ul hollywoodian cu care conotăm noi metropolele de peste Ocean. De neuitat sunt două scene: una într-un local, unde poliția încearcă să afle dacă cei doi nelegiuiți au fost pe acolo și să fie eventual turnați, ceea ce nu prea le iese, mai ales că sunt băieți frumoși și au lăsat și un bacșiș cât toate zilele (de 200 de dolari), că doar aveau de unde, și cea dintr-un fel de restaurant amărât T-Bone, unde o chelneriță (Margaret Bowman) cu experiență, cum se zice mai nou, adică bătrâioară, dar cu care e bine să nu te pui, vrea să ia comanda și anunță din start că n-are decât friptură cu cartofi, și vrea să afle ce nu dorește clientul, pe care l-am înțeles perfect, când a refuzat fasolea verde! Un singur ciudat, de la New York, avusese tupeul, în ’87, să ceară… un păstrăv. Se trece și prin Las Vegas, cu urmăriri nebunești și un cazinou de vis, chiar dacă e destul de kitschos și al naibii de periculos!

La taifas cu... mame bune, dar nebune

Cu siguranță că toată lumea știe, măcar teoretic, cât de complicat e să fii mamă. Dar când ți se explică pe americănește, cu exemple, adesea pline de umor negru, parcă altfel percepi lucrurile. Mila Kunis este aparent un personaj perfect, care demonstrează pe parcurs că viața sa ia o întorsătură bizară. În concurență permanentă cu Christina Applegate (copila cu un IQ mai redus, din familia „Bundy”, devenită între timp o vampă cuceritoare), mobilul foarte important peste Ocean, și în general în Occident, cine este președintele Asociației de Părinți, cu puteri nelimitate, pare-se. Kunis își mai găsește două adepte la fel de puțin perfecte: Kristen Bell, în scenariu o mamă depășită de cei patru copii ai săi și exasperată de un soț gelos și tiran, și Kathryn Hahn, o divorțată cu înclinații lesbiene. De partea cealaltă a baricadei, Jada Pinkett Smith, soția lui Will, căci nu se putea să nu avem și o reprezentantă de culoare, plus o prostuță întruchipată de Annie Mumolo (în realitate o absolventă strălucită a Universității Berkeley). Există și un frumos, Jay Hernandez, văduvul pe care îl pândește toată lumea. Nu lipsește luarea peste picior a terapiei de cuplu, discriminările șefilor față de personalul feminin, obrăzniciile copiilor, obsesiile pentru marile universități, lenea minorilor, o mașină trăsnet, firește roșie, o beție dubioasă (nu-i de mirare, pentru că scenariștii au semnat și „Marea mahmureală”) și niște vulgarități de care ne-am fi lipsit. Personajul cel mai înduioșător rămâne însă cățelul, care suferă de vertij și poartă cască de motociclist când merge pe locul mortului în mașină. Și la urmă, în paralel, cu genericul, mamele adevărate ale actrițelor! Nu le ratați, o să aveți ce să învățați!

La taifas cu … vânătoriţele de fantome

Nu știu dacă în America o să iasă la alegeri Hillary Clinton, dar în cinematografie e clar un an al fetelor! Inclusiv „Vânătorii de fantome” sunt acum niște trăsnite, patru la număr, trei albe și una de culoare, două dintre ele într-o legătură sentimentală nu foarte clară, dar nu e treaba noastră. Melissa McCarthy și Kristen Wiig sunt cercetătoare pasionate, care vor să demonstreze, mai în joacă, mai în serios, că fantomele există și că le pot și veni de hac. Povestea se petrece la New York, apare puțin și dragul de Charles Dance, care e un universitar exigent, supărat că o doctorandă umblă după cai verzi pe pereți! Mai e și un cățel, pe care îl cheamă My Cat, asta ca să ne prindem cât de zurliu e stăpânul. Frumosul Chris Hemsworth e tratat cu multă ironie, din categoria mare și prost, dar care pe parcurs se mai drege. Într-o apariție extrem de scurtă ne face plăcere să-l regăsim pe elegantul Bill Murray, cel din varianta ’89, pe aceeași muzică și parțial subiect. Ectoplasma verde și cam scârbavnică e omniprezentă, iar în 3D sau pe IMAX pare și mai lipicioasă. Pentru că tot au reintrat pe piață Pokemonii, adică monștrii de buzunar, și aici sunt tot felul de mutanți, unii mai înspăimântători decât alții. În plus, avanpremiera de la Băneasa Grand Cinema&More a fost însoțită și de o petrecere cu savuroșii Jukebox. Paranormalul pare că nu poate fi învins decât de invenții extratrăsnite, care le fac concurență celor din „James Bond”, cu deosebirea că BMW ultimul răcnet este înlocuit de un… dric, mult mai la obiect. Surprinzător e că aluziile la filmul „Ghost” din 1990, cu Patrick Swayze și Demi Moore, nu-și mai găsesc aproape niciun ecou în rândul publicului din 2016. Păcat, vedeți-i!