Main menu

header

La taifas cu spioana

Chiar dacă după trailer pare o comedioară, care să le facă să se simtă mai în largul lor pe supraponderale, Melissa (nu degeaba numele are un parfum de melasă) McCarthy dovedește că are calități certe de actriță de un anumit gen, care joacă destul de nuanțat, chiar dacă toată povestea are un aer ușor batjocoritor! Marea surpriză e începutul cu un party somptuos într-o Varna mai ceva ca Hollywoodul ca prosperitate (deși mai totul e filmat, stupoare: la Budapesta!).

La taifas cu supravieţuitoarea

Cine ar fi crezut că Pierce Brosnan, fost James Bond, îmbătrânit (și nu din machiaj), o să ajungă personajul negativ, teroristul, spaima americanilor? În plus, va fi secondat de un savant, un doctor… român: Emil Balan. Știu că seamănă cu Cioran și că „ă”-ul a fost exclus. Ca să fie mai intensă povestea, compatriotul nostru are nevoie de o viză, pe care și-o ia direct de la Londra (?!), deși ar fi fost mai simplu de acasă, având în vedere că mai totul s-a turnat la bulgari, în celebrele studiouri Boiana, echivalentul celor de la Buftea. Culmea, cea care încearcă să dejoace planurile diabolice și să-i vină de hac unui lunetist extrem de experimentat e Milla Jovovich. Splendidul supermodel, devenită și actriță recunoscută de la „Al cincilea element” încoace, s-a născut la Kiev, în Ucraina, pe vremea când era URSS. Nu știm dacă numele ei Kate e dat tot cu gândul la o Ecaterina cea Mare, de exemplu, dar în mod sigur cel care a fost asistent de regie la „Matrix” și la „Războiul Stelelor” și a făcut ceva valuri cu „V for Vendetta”/„V de la Vendetta”, ar fi putut mai mult, dar de data asta s-a mulțumit cu un scenariu cam banal. În schimb, trebuie să recunosc că știe culorile drapelului nostru, roșu, galben și albastru, pe care le folosește la o combinație letală, cât să nu se mai ducă nimeni în Time Square de Anul Nou, la New York. Ne amintim că și la 11 septembrie au existat speculații că atentatorii se inspiraseră din atacul de pe Empire State Building din filmul „King Kong”. Lucrul cel mai reușit este genericul final, făcut dintr-o cascadă de litere care se reorganizează în imagini celebre.

La taifas cu nişte poveşti trăsnite

Umorul negru pare a fi o trăsătură general valabilă, indiferent pe ce coordonate geografice te-ai afla. Conceput în Argentina, de un regizor de 40 de ani între timp, se vede clar că experiența lui Damian Szifron vine din televiziune, dar dintr-una de cea mai bună calitate. Pelicula a ajuns în competiția oficială de la Cannes de anul trecut și a fost nominalizată la cel mai bun film într-o limbă străină, la Oscaruri. Chiar dacă nu sunt niște actori cu care să fim familiarizați, faptul că frații Almodovar au investit în această producție înseamnă o garanție pentru cinefil. Startul e unul extrem de ingenios, bazat pe coincidențe, la înălțime, pentru că se petrece într-un avion. De aici pornesc celelalte întâmplări: Șobolanii, Cel mai tare (din parcare, aș adăuga eu), Bombiță, Cererea în căsătorie și Până la moarte. Ați ghicit: o nuntă. Ideea de a-și intitula unul dintre personaje Pasternak e stranie și e relativ lipsită de respect, pentru că știm că așa îl chema pe autorul nemuritorului „Doctor Jivago”. În mod sigur nu vă veți plictisi însă, și poate că o să vă doriți să-l vedeți și a doua oară, ca să-i descoperiți mai bine cusăturile acestui puzzle foarte inspirat și căutat. El a deschis, la Cluj, ediția a XIV-a a TIFF-lui, publicul a fost extrem de entuziast, a vibrat chiar, așa încât, cum Transilvania Film, din fericire, l-a și cumpărat pentru distribuirea lui pe marile ecrane, putem să ne bucurăm de el și dacă l-am ratat în deschidere. Muzica este, la rândul ei, obsedantă și fascinantă, iar reacțiile adesea par ca luate din viața noastră cea de toate zilele, a tuturor. Poftiți, așadar, la Buenos Aires și faceți cunoștință cu una dintre cele mai mari vedete cinematografice din partea locului, Ricardo Darin, care-l interpretează pe Simon Fisher.

La taifas cu cutremurătorul San Andreas

Filmul apocaliptic a ajuns pe ecranele noastre, inclusiv în variantă 4DX, la recent inauguratul Mega Mall, din București. Prin urmare, simți seismul din plin, pentru că te scutură cu scaun cu tot, mai ceva ca pe un cocteil, adică îți face un masaj la spate, în costul biletului, te stropește, suflă un vânt, mai iese nițel fum, ceva mirosuri, iar lumea cel mai adesea reacționează prin țipete și râsete stresate, ceea ce era relativ de așteptat pentru niște spectatori, care tresar la fiecare scenă mai suspectă, mai neașteptată dintr-un horror. Ideea scenariului este că ar exista niște savanți, care ar fi descoperit că pot fi prevăzute aceste calamități oribile, în egală măsură cu tsunami (greu de crezut, tocmai a fost o mișcare tectonică la Londra, chiar în timpul Festivalului de la Cannes!). Bine măcar că atunci când încearcă să te facă să trăiești cât mai intens tot ceea ce este pe pânză, nu te trezești și cu o ștangă în picior, ca unul dintre personaje. În rest, orașele se prăbușesc, vapoarele, gen Titanic, cad într-o rână, și nici elicopterelor nu le e mai bine. E strecurată și o poveste sentimentală, un cuplu în prag de despărțire și o adolescentă despre care deducem, dintr-o poză, că ar mai fi avut și o soră. Sigur că aflăm în curând ce și cum. Într-unul dintre roluri, cel al cumnatei geloase, Susan, o regăsim pe cântăreața Kylie Minogue! Savantul care vrea să salveze Terra, dar mai întâi SUA, e Paul Giamatti din „In Vino Veritas” ori din mai recentul „Saving Mr. Banks: În căutarea poveștii”, unde e șoferul răbdător al Emmei Thomson, alias autoarea lui „Mary Poppins”. Grosul este filmat în Australia, Canada (țara regizorului Brad Peyton) și un pic la Los Angeles și San Francisco, ca să pară mai veridic. Și evident, nenumărate efecte speciale.

La taifas cu Mad Max

„Mad Max” varianta 2015 sau, mai bine zis, după 30 de ani (ca să nu fie după 20, ca la Dumas!) a deschis Festivalul de la Cannes, într-o variantă simplă, 2D. Oricum, e greu de crezut că își poate dori cineva să vadă atâția monștri în relief. Personajul principal masculin, probabil ca să nu se prindă prea multă lume că nu mai e interpretat de Mel Gibson, e ținut mai tot timpul cu un fel de mască-botniță de fier pe față (precis că i-au plătit ceva în plus lui Tom Hardy ca să se lase astfel ascuns, pentru că știm cât le place actorilor să aibă numai prim-planuri recognoscibile). De el are parte Charlize Theron, deși e tunsă bizar și fardată cât să fie numai bună de o ghicitoare de tipul: „Recunoașteți interpreta personajului Furiosa, care se bate ca un bărbat și salvează niște fete de vis, care par un fel de miraj, în acest pustiu postapocaliptic”, este la rândul ei o apariție de coșmar. Urmăririle sunt la loc de cinste, uneori pot dura și până la 30 de minute și pe Croazetă, cel puțin, se terminau cu aplauze furtunoase! Rolul cel mai important deținându-l curajoasa disperată, în căutarea apei (care firește că e insuficientă) și a unui tărâm mai bun. Mașina lui Mad Max e turată mai ceva ca bolizii de la Monte Carlo, iar motocicletele par a fi principala atracție într-un Univers de o violență de care ne-am putea lipsi. Regizorul rămâne același de la primele episoade, doar că acum se poate desfășura mult mai bine, printre foarte elaboratele efecte speciale și o muzică obsedantă compusă de Junkie XL, un olandez care a fost deja solicitat pentru „Resident Evil: Retribution”/„Resident Evil: Răsplata”, cu Milla Jovovich…

La taifas cu Danny Collins

Pare foarte la modă în ultima vreme nostalgia pentru John Lennon, de la spaniolescul din Festivalul Filmului European, semnat de băiatul lui Fernando Trueba, David, „E ușor să trăiești cu ochii închiși”, și până la cel de față, în care nu mai e vorba despre un profesor de engleză obsedat de limbajul adesea licențios al Beatles-ilor, ci despre un cantautor care e convins că i s-ar fi schimbat complet destinul dacă ar fi ajuns la el o scrisoare de încurajare din partea starului cu o soartă atât de crudă. Danny Collins chiar există și, la final, apare într-o fotografie, el fiind un rocker al anilor ’70, nu dintre cei mai simpatici și care, în plus, odată cu vârsta devine de-a dreptul imposibil. Marele cuceritor este refuzat de o proprietăreasă de hotel destul de ciufută, interpretată strălucit de Annette Bening, care-l ține-n șah cu mare artă. Cel mai bun prieten al său rămâne un manager extrem de fidel (și aflăm și de ce), întruchipat de Christopher Plummer, un canadian șarmant. Danny Collins trăiește mai mult într-o rulotă, firește, una de lux, și încearcă să îndrepte o relație aproape inexistentă cu fiul său și cu o nepoțică hiperactivă. Ca și în „Corul de băieți”, cu Dustin Hoffman (de la DaKino), constatăm că o donație substanțială îți poate asigura oricând un loc într-o râvnită școală de renume. Fanii îmbătrânesc odată cu vedeta, ceea ce nu-i face mare plăcere egocentricului personaj. Pelicula înseamnă și o întoarcere în timp la casetele audio și casetofoanele ce aveau atâta căutare și care au devenit vintage cu viteza luminii. Și încă ceva. E tare greu să compui o melodie chiar când ai experiență, iar tracul nu te părăsește niciodată. Și aviz amatorilor de petreceri aniversare surpriză: nu sunt cea mai strălucită idee!

La taifas cu Cut Bank

În caz că v-a trezit curiozitatea titlul, nu e cazul, pentru că e numele unui orășel cu cea mai joasă temperatură, după cum putem citi printre primele cadre din film. Ca să pună mâna pe banii de asigurare, un tip înscenează uciderea unui poștaș, pe care o filmează, ca din întâmplare, numai că, în toată această ecuație, intervine un fel de dement, care își vrea el pachetul venit prin poștă și care, firește, se rătăcește în toată intriga asta destul de încâlcită. Regizorul Matt Shakman a debutat ca actor încă din copilărie, a studiat la Yale și este evident fascinat de frații Coen. Liam Hemsworth, frumosul australian, este fratele mai mic al lui Chris și al lui Luke. Neîndoielnic, fizicul l-a ajutat enorm, iar din scenariu ești mereu tentat să-i iei partea, chiar dacă nu e cel mai cinstit om din lume. Dar măcar n-are o față de ciudat, precum cei care-l înconjoară, cum ar fi potențialul socru, interpretat de Billy Bob Thorton, șeriful - John Malkovich, tipicarul, constatatorul - Oliver Platt sau presupusa victimă, factorul poștal pe care chiar că-ți vine să-l omori - Bruce Dern (relativ recent premiat la Cannes pentru „Nebraska”). Thrillerul e unul bine dozat, mizându-se pe implicarea spectatorului în… urzeală. Personajul feminin e Teresa Palmer, tot o australiancă, manechin și actriță, nu foarte convingătoare. Cea mai înspăimântătoare apariție este ultramiopul, cu un handicap mintal îngrijorător (doar în rol), Michael Stuhlbarg, care chiar a jucat la Joel și Ethan Coen în „A Serious Man”/„Un tip serios”, dar și la alții, în „Blue Jasmine” ori în „Șapte psihopați și un câine”.

La taifas cu viaţa care bate filmul

Izbutită traducerea românească pentru o variantă destul de nesărată în original, cum că așa ar avea umor unul dintre personaje, respectiv dintre cele feminine. Începe foarte bine cu o melodie care deja te face să te simți în al nouălea cer: „I’m in Heaven”. După care toată istoria e povestită din perspectiva unui interviu, mai mult sau mai puțin psihanalitic, trecând cu grijă și cu afecțiune printr-o grămadă de titluri celebre, de pelicule-cult, pe care unii dintre noi le-am sorbit cu nesaț de-a lungul anilor la Cinematecă. Nu-i de mirare că Peter Bogdanovich (75 de ani), sârb la origine și istoric de film, se întoarce cu nostalgie spre destinul celei de-a șaptea arte. El ne-a dăruit de-a lungul timpului „Nickelodeon”/„Din lumea cinematografului de altădată” ori „The Last Picture Show”/„Ultimul spectacol cinematografic”. „Squirrels to the Nuts”/„Veverițe la alune” a fost inițial un scenariu de televiziune de acum 15 ani. E, de fapt, vorba despre un citat dintr-o comedie romantică, aproape uitată cu fermecătorul Charles Boyer și Jennifer Jones, din 1946: „Cluny Brown”, al marelui maestru Ernst Lubitsch. Unul dintre producătorii variantei secolului al XXI-lea este nimeni altul decât Wes Anderson, autorul inegalabilului „The Grand Budapest Hotel”. Dar să revenim la eroina noastră întruchipată de naiv-cocoțica Imogen Poots, care se crede muză și încurcă mai multe căsnicii. Cea mai ridicolă, dar cu ceva umor însă e terapeuta Jennifer Aniston, care, cu siguranță, nici ei nu i-ar fi stricat câteva ședințe de la un profesionist real, ca să pună puțină ordine într-un temperament excesiv de focos. O altă prezență bizară e Cybill Shepard și într-un rol minuscul Taum O’Neal, care la 9 ani lua Oscarul datorită aceluiași regizor strălucit în „Luna de hârtie”, unde apărea alături de Ryan, tatăl său (celebru pentru „Love Story”). O recomandare specială pentru pasionați și cunoscători!

La taifas cu Adaline

Apărut cu îndemnul publicitar: „Iubirea n-are vârstă”, filmul e pe cale să ajungă din urmă, în topul de peste Ocean, pe „Fast and Furious”, dacă sare și de „Paul, mare polițist la Mall”. Pe scurt, e un subiect romantic, care face furori, chiar dacă actrița din rolul principal nu este cea mai carismatică din lume. O dreg mult coafurile celor o sută și ceva de ani de viață, cât rămâne veșnic tânără, iar fiica sa ajunge o bunicuță mai îmbătrânită decât ar fi cazul. E limpede că, măcar subliminal, e o peliculă pro riduri și contra operațiilor estetice, care te decalează de timpul tău, de vremurile tale, și care adesea dau o notă ridicolă, de înțepenire a trăsăturilor și de trădare prin gesturi. Și ca să existe cât de cât și o explicație plauzibilă a înghețării clepsidrei, o voce din off ne demonstrează mai mult sau mai puțin științific cum de-a fost cu putință, recurgând și la vechiul truc al Monstrului lui Frankenstein, cu fulgerul care trezește din morți, să fie readusă la viață eroina, căzută pradă unui accident auto cauzat de o zăpadă cum nu se mai văzusese prin partea locului. Adaline își schimbă identitatea ca să nu ajungă subiect de studiu, trăiește iubiri imposibile și chiar mai scurte ca de obicei, încearcă să nu se atașeze și, pe alocuri, lucrează prin biblioteci atemporale, atât de retro în scenariile recente. O găselniță ingenioasă și atașantă e povestea cu cățeii din viața sa, care și în una obișnuită ne părăsesc prea curând. Și încă ceva! Vocea lui Harrison Ford, cu care-și dublează alter egoul în tinerețe, și actorul distribuit au același zâmbet șarmant!

La taifas cu Freddy Heineken

Filme despre răpiri de persoane s-au mai făcut. Deosebirea e că cel de față e foarte intens și te ține cu sufletul la gură până în ultimul moment. Ca să încep cu sfârșitul, ideea e că dramele ar fi putut fi evitate dacă se acorda un împrumut de către bancă și dacă nu se ajungea la concedieri. Câțiva tineri olandezi, disperați din punct de vedere financiar, decid să-l răpească pe ultrabogatul proprietar al celebrei mărci de bere Heineken, victimă colaterală fiind șoferul miliardarului. Se construiește cu destul de multă minuțiozitate o ascunzătoare pentru cele două victime, care sunt din când în când vizitate de răpitori, care au grijă nu numai să nu li se recunoască fața, purtând în permanență măști, ci nici vocea, vorbind printr-un fel de megafon, schimbător de timbru. Răpitorii de ocazie se dovedesc a fi destul de neîndemânatici și de nerăbdători în a se vedea în posesia milioanelor din răscumpărare, care, de altfel, sunt și foarte greu de cărat, la propriu, cântărind apăsător de mult. Cazul real s-a petrecut la Amsterdam, în 1982, cam odată cu acte similare săvârșite de Brigăzile Roșii, cum ar fi sechestrarea și uciderea fostului prim-ministru și președinte al Partidului Creștin Democrat, italianul Aldo Moro, la 16 martie 1978, întâmplare ecranizată, în 2003, în „Bună dimineața, noapte” de Marco Bellocchio. Regizorul peliculei de față este un suedez, Daniel Alfredson, care a știut, cu multă dibăcie, să-l folosească pe Sir Anthony Hopkins, subtil ca în „Tăcerea mieilor” și înconjurat de o pleiadă de tineri actori, dintre care doi britanici, Sam Worthington din „Avatar” (durul echipei), Jim Sturgess din „Atlasul norilor”, romanticul plin de idei, ori naivul Ryan Kwanten din „True Blood”, un australian șarmant, ori Mark van Eeuwen, un olandez. De reținut remarca repetitivă a creatorului imperiului berii: „Pe lumea asta există două categorii de oameni bogați: cei cu bani și cei cu prieteni”. (Eu aș adăuga: idealul ar fi cei cu prieteni cu… bani.)

La taifas cu un pantofar

După „Cenușăreasa” cea extrem de izbutită a Casei Disney și „Baletul pe gheață”, după repovestirea mai multor basme în cheie comică în pelicula „În inima pădurii”, a revenit motivul pantofului, într-un scenariu destul de excentric, în care Adam Sandler reușește să nu se maimuțărească, iar Dustin Hoffman să fie mai cuceritor ca niciodată. Sigur că ideea s-a mai văzut în „Adio, Charlie”, acum 50 de ani, de exemplu, măcar parțial, când un misogin se trezește în trupul unei femei… Doar că aici încălțările dau personalitatea proprietarului, cu condiția să fie reparate cu o mașină de cusut retro. Și uite așa intrăm într-o lume interlopă, trecem și pe la un travestit (ai lui sunt escarpenii din afiș, chiar dacă duc cu gândul la „Vrăjitorul din Oz” și la cele mai lucitoare și costisitoare săndăluțe roșii din lume! E vorba și despre investiții imobiliare dubioase, chiriași neputincioși, pe punctul de a fi aruncați în stradă sau incendiați, o femeie de afaceri necruțătoare și chiar criminală (Ellen Barkin). Adam (alias Max) e și un fiu foarte iubitor de mamă și neiertător de tatăl care i-a părăsit. În plus, pare a rămâne holtei pe viață din timiditate. Când se termină filmul, te întrebi de când nu ți-ai mai pus pingele și dacă nu mai ai prin casă măcar papucii sau cizmele cuiva drag, că poate se întâmplă minunea și intri în pielea personajului. E și o ocazie să ne aliniem la numerele americănești 10 și 1/2, care înseamnă măsura 42. Un obiect cult rămâne fularul în dungi, care ajută spectatorul să știe cu cine are de-a face câtă vreme nu se descalță! Steve Buscemi e vecinul și frizerul ideal, un fel de înger păzitor al împiedicatului cu prăvălia de alături. Finalul e de o poezie nebănuită.