Main menu

header

La taifas cu… ştrumpfii

Ștrumpfii s-au întors, chiar dacă au căpătat un nume englezesc: Smurfs. În varianta subtitrată și în cea dublată sunt în continuare cu numele dat din 1958 de belgianul Pierre Culliford, supranumit „Peyo”. Construiți extrem de ecologic, într-un fel de grădină botanică din care nu lipsesc florile carnivore, Albăstreii se strecoară printre ciupercile care le sunt locuințe și duc o viață foarte asemănătoare cu a oamenilor obișnuiți, ajungând inclusiv pe canapeaua psihanalistului, care are și bibliotecă, și încearcă să scape de un personaj negativ binecunoscut: Gargamel (Claudiu Bleonț, pe românește). El are și un motan, Azrael, pe lângă el, oarecum nehotărât dacă să-i fie sau nu fidel stăpânului. Fiecare personaj deține câte o poreclă și mai toți îi fac curte Ștrumpfiței (o să recunoașteți vocea Andrei Măruță), care se trezește într-un fel de matriarhat, o țară la feminin care se crede în siguranță față de toate relele. Îndemnând copiii să facă fapte bune, dar și să se adune într-un fel de spirală de rău augur, totul devine o incursiune în Pădurea Interzisă, care seamănă întrucâtva cu atmosfera din „King Kong”, pentru că apar tot felul de monstruleți. E de mirare că încă nu s-a gândit nimeni să facă și o variantă neanimată, asemenea lui „Asterix și Obelix” sau „Popeye Marinarul”. Micul spion local are și binoclu, există și un musculos, și un cofetar, doar că, atunci când se așteaptă mai puțin, un cumplit secret se abate asupra destinului lor. Cea mai nostimă găselniță rămâne harta. Şi mai ales reproducerea ei. Papa-Ștrumpf (Vlad Rădescu) este, fără doar și poate, personajul cel mai atașant.

Read more: La taifas cu… ştrumpfii

La taifas cu… un alibi

O comedie franțuzească demnă de a intra alături de cele cu jandarmul din Saint Tropez, de altădată, unde tot hazul îl dădea Louis de Funès. Philippe Lacheau e regizor și protagonist al acestei aparent ideale afaceri, de a inventa alibiuri pentru relații amoroase mai mult sau mai puțin extraconjugale. Dând dovadă de foarte multă imaginație, se creează niște scenarii foarte elaborate pentru a da impresia că n-ar fi nimic necurat la mijloc. Lucrurile se complică la un moment dat, când, fără să vrea, creierul poveștii are drept client un viitor socru, care, în loc de nevastă (Nathalie Baye), ar vrea o tânără cântăreață ratată, care la final, în versurile sale, strecoară și automobilul Dacia, din distribuție făcând parte și Michèle Laroque, care are o mamă româncă. Atunci când totul părea că merge ca pe roate, mecanismul aproape perfect o ia razna. Prin urmare, omul nostru e pe cale de a pierde totul. Se ajunge și într-o tabără de refugiați nomazi, se caută o zebră spre a fi fotografiată și, cum nu-i niciuna la îndemână, se vopsește un ponei în dungi. Avem și o mâță cu gheare ascuțite și plină de temperament, și un tip care suferă de boala somnului, adică adoarme la volan când te aștepți mai puțin. Se mai dă și un fel de spargere, se ajunge la spital și, mai ales, la final, se schimbă obiectul de activitate al firmei! Ar fi de precizat însă că mai există și o comedie romantică, exact cu același titlu, cu Rebecca Romijn și Steve Coogan, din 2006, ca nu cumva să le confundați. Realizatorul și scenaristul Lacheau, de doar 36 de ani, a mai dat lovitura cu două comedii: „Babbysitting”, din 2014 și 2015, dar la care a fost ajutat și de Nicolas Benamou.

Read more: La taifas cu… un alibi

La taifas cu… Poliţia

În această invazie de filme cu protagoniști de culoare, iată încă unul cu Jamie Foxx, care a luat cândva un Oscar, un Glob de Aur și un Bafta pentru „Ray”, povestea lui Ray Charles. Imaginea este semnată de românul nostru extrem de talentat Mihai Mălaimare Junior, descoperit de Occident după 2007, odată cu filmările la „Tinerețe fără tinerețe” în regia lui Francis Ford Coppola, care a mai făcut între timp și „Tetro”. Revenind la subiectul nostru, el se concentrează asupra Poliției din Las Vegas și, deși pare destul de banal, cu răpiri și corupți, este foarte agreabil și convingător condus de Baran bo Odar, un elvețian care a studiat la München și care a realizat și el în 2010 un „The Silence” care n-are nimic de-a face cu recentul film religios despre catolicismul ca o nouă religie de impus în Japonia de acum câteva veacuri. Interesant e personajul interpretat de Michelle Monaghan, care induce ideea că misoginia e fără frontiere. Dermot Mulroney e într-un rol negativ, care nu i se potrivește prea bine. Un alt personaj dubios care se teme însă de tatăl aferent este cel interpretat de Scoot McNairy, care seamănă ca profil și duritate cu cel al lui Vlad Ivanov din „Câini” (regia Bogdan Mirică). Relația dintre Foxx și fiul adolescent merită studiată atent. În rest nu s-a făcut economie la gloanțe și nici la împușcături serioase, plus ceva pumni și picioare. Dar cum orice naș își are nașul, nici aici situația n-a făcut excepție. Ideea nu este una originală, pentru că e un remake după un franco-belgiano-luxemburghez, din 2011, „Nuit blanche” („Noapte albă”).

Read more: La taifas cu… Poliţia

La taifas cu… Silence

Fiind un film semnat de Martin Scorsese a fost așteptat cu mare nerăbdare. Italo-americanul, care călcase deja strâmb cu „Ultima ispitire a lui Iisus” (1988), subiect ce a stârnit enorme scandaluri, acum s-a înțelepțit și a devenit mai diplomat, așa încât, după aproape 50 de ani de carieră, a avut grijă să-și prezinte creația mai întâi la Vatican, unde, firește, a fost bine primită, atâta vreme cât catolicii iezuiți sunt cei batjocoriți și hăituiți de japonezii pe care încearcă să-i creștineze. Timp de peste două ore și jumătate, misionarii portughezi se străduiesc să-l găsească pe mentorul lor dispărut, interpretat de Liam Neeson, care, per total, apare foarte puțin și neconvingător. Imaginea într-adevăr merita o nominalizare la Oscar și poate chiar și un premiu, pentru că este remarcabilă, fiind semnată de Rodrigo Prieto, un tip născut în Mexic, în 1965, și care a mai avut o nominalizare pentru „Brokeback Mountain”, din 2005. Conflictul apărea oarecum și în celebrul serial „Shogunul”, doar că aici este mult mai intens, aproape apăsător. Ororile amintesc de torturile din închisorile comuniste, unde condamnații erau puși să-și renege credința. Puștiul din rolul principal, Andrew Garfield, pare a fi predestinat pentru asemenea roluri cu tentă religioasă, pentru că și Mel Gibson l-a distribuit în „Hacksaw Ridge” („Fără armă în linia întâi”). Născut la Los Angeles și crescut în Marea Britanie, acolo își începe cariera în teatru și în televiziune, ceea ce se vede că i-a priit. Povestea Japoniei feudale conduse de samurai devine una cutremurătoare, căci sunt mai neîndurători și mai cruzi decât ne-am fi gândit vreodată, obligându-i pe bieții europeni credincioși să-L renege pe Dumnezeul lor.

Read more: La taifas cu… Silence

La taifas cu… „Frumoasa şi Bestia“

„Disney” recidivează. După imensul succes cu animația din 1991, n-au mai contat nici prima variantă a lui Jean Cocteau, mult prea subtilă, cu Jean Marais, din 1946, și nici remake-ul, relativ recent, cu Vincent Cassel! Nici măcar lungul serial de pe video! Totul a pălit în fața muzicii fermecătoare și a unei ilustrații pline de tandrețe și de efecte speciale! Regizorul avea ceva experiență de la „Saga Amurg”, dar a avut grijă să-și ia și câteva capete de afiș britanice, ca să-i dea un aer european, între altele: cele două Emma (deja vedete în „Harry Potter”) și Ian (pe care-l distribuise și în foarte înduioșătorul și inteligentul „Mr. Holmes”). Secvențele de dans sunt extrem de antrenante, afecțiunea fetei pentru tată (Kevin Kline), o lecție de viață, escrocul e pedepsit și mai ales ironizat, iar castelul seamănă cu Hotelul nostru de gheață! Trandafirii sunt motiv de discordie, iar biblioteca, doldora de cărți, o comoară în sine! Costumele o să creeze o modă, mai cu seamă rochia ei cea galbenă, dar și balul, pianul, dulapul, ceainicul și ceșcuța ciobită și, mai ales, orologiul cu hachițe, toți disperați din pricina unui blestem care s-ar putea abate definitiv asupra lor dacă nu se înfiripă o dragoste adevărată! Referirea la Shakespeare și la „Romeo și Julieta” e mai mult decât binevenită; simultan, la Operă, a fost și premiera baletului lui Prokofiev! Filmul poate fi văzut în 3D, Imax sau 4D, în versiunea originală, cu subtitrare sau dublat! Poftiți la povești nemuritoare și deloc întâmplătoare! Cea de față a fost scrisă în franceză, acum 260 de ani!

Read more: La taifas cu… „Frumoasa şi Bestia“

La taifas cu… Logan

Nu, nu-i vorba despre automobilul românesc, ci despre un personaj îndrăgit și așteptat, inclusiv la Berlinală, unde spectacolele erau sold out, interpretat de Hugh Jackman, ușor îmbătrânit (nu știm bine dacă de la machiaj sau de la boala pe care reușește s-o țină totuși în frâu) și care e în continuare un supererou dependent de băuturică și, aparent, indiferent la toți și la toate. În jurul său, spre disperarea lui Trump, chiar dacă totul se petrece în 2029, când poate n-o mai fi președinte (dacă nu cumva schimbă între timp Constituția americană), e plin de mexicani care așteaptă cu nerăbdare momentul în care pot trece granița, pentru că sateliții nu bat într-o zonă cunoscută doar de câțiva inițiați. Alături de el mai e un personaj la fel de renumit, din „Star Trek”, în realitate un lord fermecător, cam chelios, ce-i drept, dar așa se poartă: Patrick Stewart. Aici e un mutant cu puteri nebănuite, care nu poate fi stăpânit decât cu o substanță pe care nu ne-o destăinuie nimeni. Protagonistul e un fel de șofer de Uber de lux, care transportă tot felul de figuri mai mult sau mai puțin exotice, până ce intră într-o încurcătură din pricina unei mutante mici, de doar 11 ani, Laura (interpretată de Dafne Keen, o actriță englezoaică-spanioloaică, al cărei tată a jucat în „Victor Frankenstein”, ba chiar și în „Titanic”). Are și ea ghearele bine recunoscute și e iute ca glonțul și bătăioasă ca Bruce Lee, citește benzi desenate, firește X-Man, și se uită, cu un prezumtiv bunic, la un western cult din 1953, „Shane”, cu Alan Ladd și Jack Palance. Genericul final este ilustrat cu o lungă melodie interpretată de legendarul Johnny Cash.

Read more: La taifas cu… Logan

La taifas cu… Ana, mon amour

Nu știm dacă a fost o simplă coincidență fericită sau nu, dar pe mai toate afișele sponsorului L’Oréal, sloganul pe timpul festivalului a fost „Berlin, mon amour”. Filmul nostru, primul pe listă, a intrat în competiție ultimul și știm deja că a luat Ursul de Argint pentru montajul strălucit semnat de Dana Bunescu. Povestea este una analizabilă și chiar se ajunge la un psihanalist (Adrian Titieni). Toma (Mircea Postelnicu) se îndrăgostește nebunește de Ana (Diana Cavallioti), doar că ea ar avea mare nevoie de o terapie. Lucrurile se complică pe parcurs, rolurile se inversează, și relația devine tot mai tensionată. Interesante sunt întâlnirile cu părinții aferenți: ai fetei, Igor Caras Romanov și Tania Popa, și ai băiatului, Carmen Tănase și Vasile Moraru. Ca și în „Poziția copilului” ori în „Medalia de onoare”, relațiile dintre generații sunt foarte tensionate și adesea se lasă cu vorbe grele. Preotul Adrian îi este rezervat formidabilului actor Vlad Ivanov, care face un rol de compoziție remarcabil și care încearcă să sintetizeze acea categorie de clerici care se socotesc atotștiutori și tămăduitori de suflete. Într-o structură filmică voit lipsită de ordine cronologică, visul și realitatea se discern greu, aluzia la Ana a Meșterului Manole nu e întâmplătoare și mai există o scenă edificatoare, la coada de la moaște. Scenele de sex foarte fierbinți au fost inspirate de filmele lui Bergman și Polanski (după mărturisirea regizorului și autorului romanului „Luminița, mon amour” Cezar Paul Bădescu.

Read more: La taifas cu… Ana, mon amour

La taifas cu… Fondatorul

Michael Keaton, care nu de mult făcea furori la Oscaruri cu „Birdman”/ „Omul Pasăre”, acum a devenit „Fondatorul”, un personaj pe care nici nu știi dacă să-l iubești sau să-l urăști. Oricum, el e un tip antipatic, și de data asta joacă rolul unui șmecher disperat, care reușește să-i escrocheze, în felul său, pe frații McDonald, care au inventat, inițial, cel mai spectaculos fast-food al tuturor timpurilor. Perseverența a fost de fapt ingredientul absolut al acestui individ, care asculta de zor pe un disc de vinil sfaturi de viață, cursuri motivaționale! El a înțeles mai bine ca oricine că nimeni nu vrea să stea prea mult la coadă și că prin urmare invenția speedee (așa era supranumită și mascota primului logo al firmei) a fost una genială. E de urmărit și viața de familie a fostului comis-voiajor Ray Kroc, care are inițial o nevastă destul de înțelegătoare și care-l susține, interpretată de Laura Dern (care nu pare în cea mai bună formă) și schimbată rapid cu o blondă sexy, măritată deja, pianistă de restaurant și interpretată de Linda Cardellini. Foarte bine este „asezonată” și muzica în această ecranizare a unui fenomen devenit mondial între timp. Cel mai izbutit moment și cu totul original îl reprezintă cel al așa-numitului balet al burgerilor, în care coregrafa filmului, Kiki Ely, a reușit să-i sincronizeze pe toți actorii ca să recreeze acest ritm infernal dintr-o bucătărie al cărei contur fusese trasat pe un teren de tenis, care are ceva din scenografia lui Lars von Trier din „Dogville”. Dar să nu uităm că există până și un muzeu al acestui restaurant deschis la 18 august 1953, de unde nu lipsesc arcadele aurii simbolice, pe care le întâlnim acum de la un cap la altul al Pământului.

Read more: La taifas cu… Fondatorul

La taifas cu… căutătorii de aur

Deși pe românește poartă numele filmului, mai mult decât celebru, al lui Chaplin, din 1925, legătura cu povestea de acolo este extrem de aproximativă, doar că este tot o goană după aur. În schimb, povestea foarte sentimentală de dragoste, aici, devine una extrem de realistă și previzibilă. Zăcământul magic nu mai e căutat în Alaska, ci în Indonezia lui Suharto, chiar dacă e filmat în Thailanda. Istoria începe în 1981 și, după o pauză de şapte ani, reîncepe febra căutărilor pentru personajul real interpretat de Matthew McConaughey, care a pus vreo 18 kg pe el ca să pară mai credibil și și-a pocit și dantura. Alături îi va fi un venezuelean (și în scenariu, și în viață), Edgar Ramirez (pe care îl știm din pelicula despre ucigașul cu simbrie, chiar și pentru Nea Nicu: Carlos Șacalul). Ambiguul sud-american are un rol hotărâtor în a organiza expediția și a-i fi alături americanului când se îmbolnăvește de malarie, boală ce omoară un milion de oameni pe an. E interesant citatul pe care i-l oferă prietenului său, destul de naiv, după ce îl întreabă dacă a citit Jurnalul lui Cristofor Columb. Ei bine, în scrisoarea către Regina Isabela, ca s-o cucerească și să-l finanțeze pe neîntrecutul explorator, apare numele Domnului de 26 de ori (promițându-i că îi va converti pe băștinași), iar cuvântul aur, de 114. O prezență nostalgică și surprinzătoare este cea a unui personaj de serial din anii ’80: Stacy Keach. Și în caz că nu știați, pentru prospectori Oscarul lor se numește Târnăcopul de Aur. De neuitat va fi întâlnirea cu băiatul dictatorului asiatic, dar și cea cu un tigru, ca să nu mai vorbim despre președintele Ford, cel al Statelor Unite, dispus la afaceri suficient de necurate. Iar ea, roșcata, este Bryce Dallas Howard, fiica regizorului Ron Howard, care se dovedește o actriță foarte subtilă.

Read more: La taifas cu… căutătorii de aur

La taifas cu... Odiseea

Povestea reală a lui Jacques-Yves Cousteau categoric că merita un film, dar probabil că a fost greu de găsit cine să-l interpreteze pe acest personaj deja legendar. Soluția regizorului Jérôme Salle, respectiv Lambert Wilson, pare alegerea ideală, având șarmul necesar, dar și o oarecare duplicitate a marelui cuceritor nu numai al adâncurilor, ci și al sexului opus. Dacă la rândul său exploratorul a făcut pelicule tulburătoare, ba chiar „Lumea tăcerii”/„Le Monde du silence”, pe care a semnat-o împreună cu Louis Malle, a luat Palme d’Or-ul la Cannes și Oscarul pentru cel mai bun documentar, acum devine protagonist într-un univers mult mai puțin idilic decât am fi putut vreodată să credem. Am aflat de la cei de la Greenpeace, care au prefațat avanpremiera din Sala Elvire Popesco a Institutului Francez, că, de fapt, doar un accident l-a făcut pe acest ofițer de marină să nu rămână unul de… aviație. În plus, el a fost comparat chiar cu Jules Verne, unul modern, al vremurilor noastre. La vasul său Calypso mulți au visat și și-ar fi dorit să-l însoțească în complicatele călătorii pe acest inovator unic! Ca să atragă suficient public în sălile de cinema, realizatorul a mai luat două vedete de mare calibru. În rolul răbdătoarei soții, pe Audrey Tautou, cea care a fost cândva adorata Amélie și Coco Chanel, și pe Pierre Niney, alias Philippe, fiul cu destin tragic, pe care îl știm din biografia romanțată a creatorului de modă Yves Saint Laurent. În caz că v-ați întrebat de ce purta întregul echipaj, în frunte cu atipicul căpitan, celebra căciuliță roșie, răspunsul o să vi se pară pe cât de banal, pe atât de neașteptat: pentru că este telegenică, dă bine pe micul și pe marele ecran!

Read more: La taifas cu... Odiseea

La taifas cu… La drum cu tata

Pe tânăra regizoare Anca Miruna Lăzărescu o știm deja din strălucitul scurtmetraj „Apele tac”. Ea revine oarecum la subiect, doar că nu se mai trece Dunărea înot, spre a evada o Românie comunistă, ci găsește o soluție mult mai ingenioasă, bazată, în mare parte, pe o experiență reală: cea a tatălui său. Într-o Românie în care era greu să asculți Beatles sau Rolling Stones, un graffiti ironic la adresa lui Stalin, care era deja mort de mult, stârnește o vâltoare extraordinară, Securitatea fiind hotărâtă să nu lase „samovarul să devină locomotivă”, adică nu cumva lucrurile să ia amploare, să deraieze, ca să rămânem în aceeași logică și în același registru. În plină perioadă ceaușistă, în ajunul invadării Cehoslovaciei de ruși și cu puțin înainte de discursul viitorului Dictator din același balcon care îi va fi fatal 20 de ani mai târziu (imaginile de arhivă alb-negru sunt absolut senzaționale), doi frați pornesc la drum cu o Skodă, din Arad spre RDG, inițial pentru o operație iminentă necesară unui tată, fost pugilist (fermecătorul Ovidiu Schumacher, pe care nu-l vom uita niciodată din „Felix și Otilia”). Pactul cu diavolul este extrem de bine explicat, adesea blamata colaborare cu rău famata instituție presupunând un abil șantaj sentimental, căruia mulți nu i-au făcut față. Ajungerea, cu totul accidental, în RFG după o ședere sinistră într-o țară așa-zis prietenă, firește socialistă, scoate la iveală alte detalii pe care mulți poate că nu le știam. La sfârșitul anilor ’70, în lumea liberă existau mișcări extremiste în alt sens, doritoare de a-și aduce ciuma roșie pe cap, neînțelegând prea bine despre ce era vorba. Probabil nimeni nu va uita melodia cântată de cei doi băieți, Răzvan Enciu și Alex Mărgineanu, strălucit aleși pentru tinerii șvabi, revoluționari în felul lor, pornind de la celebrul „Kalinka”, finalul sunând cam așa: „Nu vreau să mai văd picior de stalinist în țara mea”. Nici eu.

Read more: La taifas cu… La drum cu tata