Main menu

header

La taifas cu rromii

În cadrul Festivalului B-EST am avut ocazia să vedem câteva documentare despre rromi. Am reuşit probabil să-i înţelegem mai bine, să descoperim că în principiu îi deranjează că sunt identificaţi cu fustele largi, pălăriile negre sau căruţa cu coviltir. E păcat! Fără ele şi-ar pierde identitatea.

La taifas cu Stela Popescu

Nu fusesem niciodată la un spectacol de revistă. Văzusem câte ceva, să-i zic, sub formă de conservă, la televizor. M-am încumetat cu greu să calc în Bucureştiul vechi, unde păşeşti pe nişte scânduri, iar pe dedesubt se cască o mică prăpastie. A meritat însă din plin experienţa.

La taifas cu Vagabondul

Milionar, fireşte, cel care a luat 8 Oscaruri. A creat munţi de invidie şi de strâmbături din nas, cu munţii săi de gunoaie. Rămâne însă o idee genială a unui diplomat şi nu a unui scriitor de profesie. Cum poţi câştiga „Vrei să fii miliardar?” doar cu experienţa personală şi cu mult noroc? Dar când scopul e dragostea şi nu suma ameţitoare, cineva de acolo de Sus te ajută. Fie că e Ram, Allah sau Iisus. În România, cinematografele s-au umplut de cinefili curioşi. Lumea s-a amuzat şi a plâns la unison. La premiera de la Studio au venit şi protagoniştii autohtoni de acum câţiva ani. Ianţu al nostru, moderatorul mult mai fermecător, chiar dacă sever. Şi miliardarul cu carte.

La taifas cu o mare pleiadă de actori

Pe vremuri exista o emisiune în care Radu Beligan era gazdă şi vorbea despre colegii săi actori şi regizori. De astă dată, maestrul a scris un scenariu prin care ne-a purtat la începuturile secolului abia apus, într-o lume miraculoasă a teatrului şi a filmului, povestind cu talentul şi erudiţia lui, în care nu se străvede niciun gram de snobism, despre nişte actori pe care mulţi dintre noi nu i-am cunoscut, n-am avut norocul să-i vedem jucând pe scenă, iar filmate au rămas prea puţine cadre. Şi atunci, prin talentul său neîntrecut, maestrul a completat cu amintiri, iar datorită foarte generosului producător Titi Popescu (partenerul de succese, inclusiv internaţionale, ale unicului Lucian Pintilie) a reajuns la Paris, ca să ne dezvăluie întâlnirea cu Eugen Ionescu, să ne vorbească despre primirea glorioasă a „Rinocerilor” în capitala Franţei, despre teatrul unde s-au remarcat şi au cucerit un public exigent Elvira Popescu şi Jean Yonnel.

O surpriză o constituie şi fragmentul din caragialescul „Telegrame”, în care se face o reconstituire în stil burlesc-domnesc, ca mai înainte s-o vedem pe cea din filmul cult al lui Pintilie, în stil muncitoresc. Regizorul Mihai Constantinescu a citat şi din două dintre foarte reuşitele sale pelicule: „Singurătatea florilor” şi „Premiera”, constatând încă o dată că este un realizator care n-a făcut pactul cu diavolul şi nu a cedat în faţa cenzurii comuniste, evitând-o cu inteligenţă şi curaj (ceea ce nu e de mirare pentru un fost deţinut politic). Această înşiruire ilustrată a unor nume sonore şi dragi este un adevărat regal pentru spectatorul de teatru, dar şi pentru cinefili, îndemnându-i şi pe unii, şi pe alţii să meargă şi mai des şi să-şi vadă actorii pe viu sau pe ecran.

Irina-Margareta Nistor



MARI ACTORI ROMÂNI Regia: Mihai Constantinescu. Cu: Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Ion Lucian, Ştefan Iordache, Ion Caramitru. Montajul: Liliana Stoenescu. Sunetul: Mihai Orăşanu. Imaginea: Marian Stanciu. Distribuit de FILMEX ROMÂNIA.

La taifas cu sir Noël Coward

  Piesa „Easy Virtue”, a autorului britanic Coward (1899-1973), tradusă la noi cu „Secrete din trecut” şi iniţial cu „O femeie uşoară” a fost ecranizată prima dată în 1927 de alt sir, Alfred Hitchcock, pe muteşte. Din ea a fost inspirat şi acest adorabil film.Pe lângă scriitor, compozitor, şi regizor, Coward a fost şi actor. Iniţial era considerat un tânăr foarte sofisticat al anilor ’20-’30, când de altfel se şi petrece povestea ce începe cu un raliu laMonte Carlo, câştigat de o femeie, interpretată extraordinar de Jessica Biel. Ce-i drept... probabil îi vine foarte bine şi moda acelei perioade fascinante, deşi acelaşi autor spunea că „nimic nu este mai demodat decât să fii up-to-date”.

La taifas cu unchiul Oscar

  Neîndoios că această ediţie a Premiilor Oscar a fost o seară indiană! „Slumdog Millionaire” („Vagabondul milionar”) a câştigat rând pe rând cele opt statuete din cele zece posibile, la una dintre categorii chiar concurându-se singur, pentru că două dintre nominalizările pentru melodii originale aparţineau aceleiaşi producţii. În concluzie, dintre cele zece posibile, oricum n-ar fi putut lua decât nouă, iar cea pierdută a fost la categoria sunet, unde „Dark Night” („Cavalerul Negru”) i-a luat-o înainte, deşi la Mixare de Sunet a fost considerat mai bun, recreând perfect atmosfera şi din acest punct de vedere, într-o Indie a mahalalelor din Bombay. Simon Beaufoy şi-a adjudecat cea mai reuşită adaptare după romanul diplomatului Vikas Swarup (şi el prezent la Kodak Theatre), apărut iniţial sub titlul „Q&A” („Întrebări şi răspunsuri”), un best-seller internaţional, pe care a decis să-l modifice doar într-atât, încât să facă o carte şi un film la fel de incitante, creând totuşi o diferenţă ce face să devină un fel de existenţă paralelă a aceluiaşi personaj. Regizorul Danny Boyle a avut de înfruntat nume mari ca David Fincher, Gus Van Sant, Stephen Daldry şi Ron Howard. A fost o ediţie cu recolte extrem de bogate, în care pronosticurile erau greu de făcut. În această situaţie, parcă este şi mai meritorie

La taifas cu Pantera Roz

  Cea mai graţioasă felină desen animat şi diamant de mare preţ a avut premiera la Bucureşti, înaintea Berlinalei şi chiar a Parisului. Inspectorul Clouseau ne-a făcut din nou să râdem, chiar mai izbutit ca în prima parte, când Steve Martin părea încă destul de intimidat de faptul că prelua rolul unui monstru sacru al comediei precum Peter Sellers. La conferinţa de presă din capitala germană, actorul avea să declare, cu umor, că această partitură e asemeni lui Hamlet pentru tragedieni!!! Orice comic îşi doreşte s-o interpreteze! Regizorul danez Harald Zwart, cu care se pare că se va lucra şi în episodul următor, a mărturisit că marea lui pasiune sunt desenele cu Tom şi Jerry şi s-a străduit să obţină cam aceleaşi efecte, trezind nostalgii publicului, indiferent de vârstă.

La taifas cu Dobrovolschi

  Guerrilla are unul dintre cele mai ascultate programe de dimineaţă, pentru că se pliază perfect pe ideea românului, care înjură la volan în drum spre un serviciu, de care nu are niciun chef, dar se teme să-şi dea demisia ca să nu rămână şomer. Mihai Dobrovolschi a prins şpilul şi ştie să-i ispitească pe ascultători să marşeze la poveştile lui ingenioase şi, totodată, general valabile. Numai că, în conformitate cu o poveste relatată de Eugen Istodor într-o carte a sa, se pare că omul de radio ar avea şi o dublură, undeva într-una din puşcăriile României. Pornind de la această întâmplare, Anca Damian a imaginat un scenariu întreg, pe care mai apoi l-a regizat, făcându-şi astfel debutul în lungmetraj ca regizor, deşi iniţial fusese director de imagine. Distribuţia în sine este una foarte bine aleasă.

La taifas cu Hamlet

  „Hamlet 2” este o parodie despre un actor ratat, care, sătul de reclamele imbecile, decide să se facă profesor de teatru într-un liceu cu elevi dificili (ca şi cum ar mai exista şi altfel, şi la noi, şi la ei!). În plus, are şi o nevastă (Catherine Keener) destul de plictisită de insuccesele partenerului, care nu reuşeşte deloc să-şi conceapă un moştenitor. Cronicarul de temut e un puşti care scrie la revista şcolii şi în fiecare an îl ia peste picior pe profesorul care încearcă să transforme în piese filme celebre precum „Erin Brockovich”. Ca să nu îi mai cadă victimă, se întâlneşte cu duşmanul şi îl întreabă ce are de făcut. Acesta îi propune un text inedit, drept pentru care nefericitul nostru se gândeşte să scrie o urmare la... „Hamlet”. De partea lui va fi o infirmieră, nimeni alta decât Elizabeth Shue, care îşi joacă propriul rol, doar că spune că s-a săturat de Hollywood şi că preferă bolnavii.

La taifas cu Hitler

  Ştim bine că protocolul, aşa cum este el reprodus de decenii întregi prin filme, nu permitea cu uşurinţă un dialog cu Führer-ul. Indirect însă, cu ocazia filmului „Operaţiunea Valkyrie”, descoperim că personajul era parcă şi mai de temut decât ne-am fi putut gândi vreodată. Dar să începem cu începutul. Întâi de toate, fireşte că titlul corect ar fi fost „Operaţiunea Walkiria”, pentru că aşa şi-a supranumit planul B comandantul suprem al Armatelor Germane în cazul în care ar fi dispărut şi Germania ar fi trebuit să meargă mai departe pe acelaşi drum. Numele porneşte de la marea slăbiciune a lui Hitler pentru Wagner, pe care îl considera cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor şi mai ales pentru opera sa „Walkiria”. În filmul nostru, un colonel, Claus Von Stauffenberg (deci

La taifas cu Nixon

  Nici că se putea un film mai potrivit pentru un prim articol în revista de faţă. „FROST/NIXON” este una dintre cele mai incitante pelicule, mai ales într-un an cu alegeri prezidenţiale. Liderul de la Casa Albă, care a fost nevoit să demisioneze în urma celebrului caz Watergate, după ce a pus sub atentă ascultare telefoanele mai multor adversari incomozi din breaslă, dar şi din presă, este tentat să aducă lumină în sumbrul său mandat, acordându-i un interviu unui britanic, David Frost, care era considerat un ziarist nu prea sofisticat şi specializat pe personaje din lumea mondenă sau artistică. Omul de stat a ignorat că tipul începuse cu un show umoristic de false ştiri, ceea ce din start însemna că are o minte foarte ascuţită, deci nu i-a fost foarte greu să-l bage în cofă pe  ichard Nixon. Războiul inteligenţelor şi vicleniilor n-a fost însă aşa de uşor de câştigat. De altfel, vorba lui Shakespeare în „Furtuna”: „O victorie prea uşoară n-are acelaşi preţ.”