Main menu

header

La taifas cu #Selfie

De la Oscaruri încoace a mai intrat un cuvânt în romgleza noastră cea de toate zilele. Selfie, un autoportret de grup pe telefonul mobil performant. Cristina Iacob, aflată la debut în lungmetraj, l-a transformat într-o ingenioasă oglindă a Generației Y, respectiv al celei interconectate la nivel global, după cum sună definiția pe net, și cu o filozofie cu care sunt întru totul de acord, chiar dacă nu mai aparțin de mult acestei vârste: „Spend now, save later”/„Cheltuiește tot pe loc și economisește mai încolo”. Trei fete cucuiete, în ajun de Bac, se gândesc să facă o escapadă… la mare (vorba reclamelor: nu încercați și dumneavoastră!). Acolo, firește, întâlnesc trei băieți, fiecare reprezentând alt profil adolescentin. Fata cuminte, romantică și tocilarul, golăncuța și derbedeul, plus complexata (fără motive serioase) și șmecherașul simpatic, aceștia din urmă fiind Olimpia Melinte, remarcată deja internațional în „Canibal”, și Vlad Logigan, soțiorul din „Nuntă în Basarabia”, care pare asemenea lui Benjamin Button, că întinerește de la un an la altul. La categoria părinți, severul demodat Răzvan Vasilescu, care vine cu un autobuz, marca „lumea lui Nea Nicu’”, și mama tânără, modernă și flower-power, splendida Alina Chivulescu. În rolul profesorului de care se îndrăgostește orice elevă senzuală, respectiv Crina Semciuc, a fost ales Răzvan Fodor, care se descurcă bine chiar și în câteva scene mai fierbinți, inclusiv una care aduce cu întâlnirea de pe iaht dintre Marilyn Monroe și Tony Curtis, din legendarul „Unora le place jazzul”. Dan Chișu și Mihaela Rădulescu își refac cuplul din tinerețe, iar Florin Călinescu e polițisto-milițianul cu care n-ai vrea să te întâlnești niciodată, decât la teatru ori la cinema, pentru o porție de râs sănătos.

La taifas cu un gigolo de ocazie

Mult trebuie să-l fi amuzat pe Woody Allen rolul de proxenet profitor pentru John Turturo (actor și regizor), mai bine ca niciodată și surprinzător în rolul de bărbat fatal. Printre cuceririle, pe bani mulți, se numără Sharon Stone (cam trecută la față, dar cu picioare impecabile și bijuterii Damiani), care pare a face un remake la „Basic Instinct”, și are chiar și o parteneră la fel de flamboiantă ca pe vremuri, frumoasa-bărbătoasă Sofia Vergara. Cea mai sexy însă și tulburător de înduioșătoare este Vanessa Paradis, pe care, văzând-o jucând în acest film, înțelegi cum de l-a cucerit pe Johnny Depp, dar te prinde mirarea că a putut s-o părăsească vreodată. Ingeniozitatea scenariului constă în faptul că trezește nostalgii pentru librăriile, care aproape că au ajuns pe cale de dispariție, și pentru florăriile cele mai sofisticate. Cine spune Woody Allen spune New York, așa că acolo se petrece și de astă dată povestea, concentrându-se pe un cartier de evrei ultrareligioși, perciunați, care te duc cu gândul la Ierusalim. Aici există până și un fel de poliție locală, pe cont propriu, Liev Schreiber fiind gaborul semit de serviciu și îndrăgostit, pe deasupra. Vom asista și la o judecată paralelă, în care verdictul îl dau rabinii! Și sunt mai aspri decât toți procurorii la un loc! În plus, mai e și o familie numeroasă și foarte ciocolatie, cu haz și mult tupeu. Casa producătoare se cheamă QED (Quod Erat Demonstrandum), precum titlul viitoarei premiere românești, deja premiate, la Roma, și selecționată la TIFF, în regia lui Andrei Grusznicziki („Cealaltă Irina” cu Simona Popescu, câștigătoarea de la „Anonimul”).

La taifas cu Johnny Depp de pe lumea cealaltă

Nu vă speriați, n-a murit Johnny Depp, ci doar joacă într-un film în care sunt redate niște experiențe, care, chipurile, s-ar face la reputata Universitate Berkeley din California. În scenariu face pereche cu Rebecca Hall (cea pe care Woody Allen - deși apăruse deja în „The Prestige” - a făcut-o celebră cu „Vicky Cristina Barcelona”), prieten bun fiindu-i Paul Bettany. Kate Mara este personajul negativ, care-i vine de hac savantului, trimițându-l indirect pe lumea cealaltă cu o săgeată cu poloniu (oare câtă lume mai știe că e substanța inventată de Marie Curie, de origine poloneză?). Morgan Freeman e cel care dă greutate scenariului, care se vrea încurajator și dătător de speranțe chiar. Pe scurt, ar fi o posibilitate de a-ți rămâne măcar mintea nemuritoare, plus ceva sentimente (în cazul în care ați merita), totul transpus într-un calculator, cu care aţi putea măcar să staţi de vorbă. Cu gândul te duci imediat la un proverb care îmi este foarte drag: „Când moare un senior, arde o bibliotecă”, pe care l-aș reformula: „Când moare un învățat, dispare o bibliotecă sau mai multe”. La un moment dat însă, totul devine ilogic, neclar și de unde personajul fusese incinerat, reapare în carne și oase, greu de crezut și de explicat, chiar dacă, la final, regizorul Wally Pfister (pe care l-am iubit pentru „Inception”/„Începuturi”) are grijă să menționeze consultanții științifici. Și să nu uit: a avut o echipă de creatori de machiaje demnă de un Oscar. Căci, în rest, cei cu „Inteligența artificială”, plus „Minority Report”, adică Spielberg și ai săi, ar putea să-i dea în judecată pentru un plagiat, măcar parțial…

La taifas cu un mort nemuritor

Titlul românesc este unul poate și mai potrivit pentru faptul că e dintre ultimele filme în care a jucat fermecătorul Paul Walker, vedetă cu un zâmbet cald, cunoscut mai ales din „Fast & Furious”/ „Furios și iute”, dar și omniprezent în reclamele tv de peste Ocean. Din păcate, la 40 de ani, în noiembrie anul trecut, avea să moară oribil, într-un accident de automobil care gonea nebunește, dar nu el era la volan. Pe ecrane va mai fi prezent într-o peliculă care apucase parțial să se turneze. „Fast & Furious 7”, în 2015. De data aceasta a fost ales pentru un scenariu scris de francezul cu suflet cinematografic anglo-saxon Luc Besson, unde povestea în sine este mai mult un pretext pentru niște cafturi, ca pe vremuri, pe video, cu protagoniști la masculin și feminin și cu atâtea focuri de armă, încât în SUA este interzis sub 13 ani. Ca să nu mai vorbim despre droguri. Totul se petrece la Detroit, unde există o lume interlopă și se pregătește construirea unui cartier de case ieftine. Știu, pare cunoscut. Intervine în toată această istorie un mafiot de forță, care ar vrea să distrugă orașul. Paul Walker (personaj pozitiv) mai are pe generic un coregraf și un coordonator de cascadorii: David Belle, pe RZA (Robert Fitzgerald Diggs, cântăreț și cofondator de trupă hip-hop, Wu-Tang Clan, și participant, în 2008, la Comic Con, un eveniment de benzi desenate și vedete, care, mai nou, se ține și la București). Fetele sunt: ciocolatia Aysha Issa și Catalina Denis, venită din Columbia. Cadrele luate de sus și cățărările pe pereți o să-i fascineze nu numai pe băieți. Condiție fizică, nu glumă, și din partea protagoniștilor, și din partea directorului de imagine. De reținut! Răzbunarea și dreptatea nu-s totuna! Dar aș adăuga că funcționează la un loc. P.S.: Tatuajele fac toți banii!

La taifas cu Spider-Man 2

Asemenea lui James Bond, și la Omul Păianjen, de-a lungul timpului, i se schimbă actorul care dă viață personajului principal. De două - să le zicem episoade - încoace, locul lui Tobey Maguire a fost luat de Andrew Garfield, iar cel al lui Kirsten Dunst, de Emma Stone. Garfield, cel cu nume de motan, pare tare puști, deși are 30 de ani și în realitate e deja într-o poveste de iubire care durează de la Spiderman-ul precedent cu Emma Stone, de 25 de ani. Scenariul cel mai recent e plin de mutanți, mai ales spre final, dintre care cel mai de speriat este Electro, întruchipat de Jamie Foxx, care inițial e băiatul timid, pe care nu-l observă nimeni, dar își dorește, cu orice chip, să fie remarcat și într-o bună zi electrocutat (mai ceva ca monstrul lui Frankenstein), devenind o pacoste pentru toată lumea. Mătușa, Sally Field, pare, în schimb, nemuritoare și veșnic cu reproșuri la adresa puștiului, despre care nu știe, de fapt, prea multe. Apare și un rus interpretat în mod cu totul surprinzător de Paul Giamatti, mai fioros ca niciodată și cu niște tatuaje cât se poate de primitive. Nu lipsește laboratorul, se dau ceva explicații pentru trecutul părinților Omului Păianjen, care se încearcă din răsputeri să ne fie făcut simpatic, ca să nu-i mai bombănim pe cei cu care ne întâlnim la tot pasul, pe la colțurile casei sau ale ferestrelor. S-a comentat mult că e cam sumbru, prietenia cam straniu tratată, dar așa e moda și probabil că s-a studiat gustul publicului-țintă. Un lucru e clar. Important e să termini o facultate, dacă se poate primul sau, mai bine zis, prima, cât să ții un discurs de neuitat.

La taifas cu un altfel de cocteil

O nouă șansă de a vedea pe ecran mare Londra, filmată cu talent și afecțiune de indieni. Sigur că nu lipsește povestea de dragoste a unui zăpăcit, care încearcă să le facă avansuri tuturor fetelor pe care le întâlnește, până ce îi pică una dintre ele cu tronc. Între altele, descoperim că înșelătoriile cu căsătoriile de formă și prin internet, pe deasupra, nu sunt doar o invenție occidentală și Asia le practică în egală măsură. În privința meniului, căci mai toți mai poftim din când în când la un restaurant cu specific, sigur că după vizionare o să fim curioși să vedem cum este Puiul Biryani! Cocteilul a fost doar cel oferit înainte de avanpremieră, pentru presă, respectiv un Cosmopolitan: (triplu sec, votcă, lămâie verde și cuburi de gheață și ar fi trebuit și rodii), pentru că în scenariu e doar un amestec de idile. Fata de club și fata mult prea cuminte. Fata îmbrăcată ușchit și cea în sari tradițional. Care dintre ele va avea câștig de cauză este relativ previzibil. Dar cum totul e extrem de colorat și pe alocuri muzical, ar fi păcat să nu încercați și altceva decât veșnicele americănești. Aluziile la James Bond sunt destul de transparente, iar la sfârșit o să aveți parte de bâlbele de la filmări, care au haz. Sentimentalismul e la el acasă, dar și asta poate fi un leac pentru pesimiști. Călătoria cu avionul pare o încântare, ce-i drept că durează de pe un continent pe altul! Căsătoriile mixte sunt luate peste picior, iar mama-soacră e universal valabilă, mai cu seamă dacă e din partea băiatului…

La taifas cu Noe

Inițial, regizorul Darren Aronofsky, autorul „Lebedei negre” și a „Luptătorului” cu Mickey Rourke, a decis în 2011 să transforme scenariul cu Noe în bandă desenată, după care s-a gândit să facă și un film de două ore și 19 minute despre cum omenirea e pe cale să se autodistrugă și e plină de păcate. Prin urmare, Dumnezeu o pedepsește, decizând să păstreze doar o parte dintre animale-pereche, pe care să le adune pe o arcă. Doar că intervine și Tubal-Cain (Ray Winstone), care preferă să salveze oamenii, deși sunt prezentați ca niște fiare. Noe, în mod surprinzător, este extrem de fidel Bibliei (Facerea), chiar dacă poate părea greu de crezut. Apar, în schimb, niște personaje care aduc cu Transformării din SF binecunoscut, niște pietroaie înfricoșătoare, cu ochi de jar, blestemate de Creator, dar care, când se înalță la Ceruri, redevin aripi de lumină de-o frumusețe răpitoare. Russell Crowe pare încântat de rolul principal pe care-l face să semene mai degrabă cu personajul atât de antipatic din „Mizerabilii”: obsedantul și obsedatul Javert. El e gata să-și ucidă urmașii urmașilor ca să-și ducă la capăt Apocalipsa. Din distribuție mai fac parte Anthony Hopkins, care devine Matusalem, Emma Watson, fiica lui Noe, a cărui mamă este, pe ecran, Jennifer Connelly, frații fetiței de altădată din Harry Potter fiind Logan Lerman (Ham) și Douglas Booth (Sem). Potopul este atipic, dar sunt câteva scene estetic spectaculoase. Musulmanii au decis să-l interzică în câteva țări, ca să nu tulbure „armonia multirasială și multireligioasă”, ceea ce s-a întâmplat și în cazul „Patimilor lui Hristos” al lui Mel Gibson, cu Maia Morgenstern a noastră, iar catolicii au cerut să se declare explicit că este vorba despre o licență… cinematografică.

La taifas cu căţelul înţelept

Într-o perioadă în care sunt atâtea voci pro şi contra patrupede lătrătoare, „Dl Peabody şi Sherman” este o animaţie mai mult decât binevenită. Prezentată în 3D, şi pe româneşte împrumutându-i glasul savantului cu ochi albaştri, un Premiu Nobel, ochelari neapărat de miop şi papion cărămiziu, respectiv al căţelului de o rasă absolut adorabilă, pe care mi-ar fi greu s-o definesc, chiar dacă oficial e un Beagle, atotştiutorul puţin sever din splendida emisiune „Vrei să fii milionar?” şi mai apoi „Vrei să fii miliardar?”: Virgil Ianţu.

La taifas cu Grand Budapest Hotel

Gustave H. este un consierge, fiindcă nu putem să-i spunem recepţioner, ar fi prea puţin pentru rafinatul personaj interpretat cu şarm şi umor de Ralph Fiennes. Hotelul său, care iniţial nu era doar al lui, dar pe care îl trata cu admiraţie, adoraţie şi profesionalism, e unul la care am visa cu toţii să ajungem măcar o dată în viaţă, adică unul ideal. Ideea regizorului Wes Anderson de a concepe o poveste cu foarte multe personaje i-a venit citind câteva scrieri ale lui Stefan Zweig. După care s-a înconjurat de o distribuţie cât să faci un minidicţionar al marilor actori de film, de la F. Murray Abraham la Harvey Keitel (ultratatuatul), de la maleficul Adrien Brody (fostul „Pianist” al lui Polanski) la Willem Dafoe, al cărui box metalic cu capete de mort sigur va crea o modă, măcar pentru Halloween… Bill Murray nu-şi putea părăsi prietenul şi unul dintre realizatorii preferaţi, aşa că a căpătat un rol de consierge, la rândul său, Edward Norton e un militar cu multă morgă, Tom Wilkinson, autorul şi povestitorul, dar cel mai fascinant dintre toţi este tânărul Tony Revolori, o descoperire senzaţională. La cei numai 18 ani ai săi, născut în California, pasionat de muzică şi cu un chip care poate fi în egală măsură de pe continentul asiatic ori din Africa de Nord, aparţinând unei familii de origine guatemaleză, face faţă cu brio celui care-şi secondează mentorul până la capăt şi nu-l uită niciodată. Şi-apoi „fetele”, începând cu Tilda Swinton (trebuia iniţial să fie Angela Lansbury) aproape de nerecunoscut în rol de bătrânică foarte senzuală, şi sfârşind cu Saoirse Ronan, care are un semn din naştere, harta Mexicului, pe obraz şi e cea mai grozavă cofetăreasă din lume, chiar dacă prăjiturile ei sunt prea colorate, dar trebuiau să se asorteze cu pelicula. Poftiţi la o călătorie ameţitoare şi îmbietoare!

La taifas cu farmacistul

Afişul de pe la mall-uri aduce aminte de formulele de la ora de chimie de prin liceu şi trezeşte nostalgii sau amintiri de vise rele cu profa/proful de chimie, care pe atunci era fieful Savantei, fără studii, Coana Leana, alias Ceauşeasca, aia cu polimerii şi… poli-perii.

La taifas cu miracolul

Din când în când ne prinde bine şi câte un film romantic: „Poveste de iarnă”, care în Marea Britanie a circulat sub titlul „Poveste de iarnă, la New York”, are la bază un roman de acum 30 de ani, semnat de Mark Herlprin. Regia îi aparţine lui Akiva Goldsman, care îşi face astfel debutul ca regizor după un strălucit Oscar, luat ca scenarist pentru „O minte strălucită”. Poate de asta l-a şi luat în distribuţie pe Russell Crowe, ce-i drept într-un rol negativ şi cumplit de asemănător cu cel din „Mizerabilii”, unde era neîndurătorul Javert. Aici e un dur, dispus să se facă la propriu frate cu dracul, Lucifer fiind nimeni altul decât... Will Smith. Toată istoria însă este centrată pe povestea de dragoste dintre Colin Farrell, un băieţel ajuns iniţial în America pe când părinţii săi au încercat să emigreze, dar au fost refuzaţi pentru că sufereau de TBC, aşa că, de disperare, l-au lăsat singur, încă sugar fiind, iar el, după ce a crescut ca vai de lume, ajunge chiar într-o bandă de hoţi periculoşi şi părea să aibă o soartă pecetluită de răufăcător. Doar că existenţa sa se va schimba - chiar permanentiza! -, odată cu apariţia unui cal alb înaripat, un înger păzitor care îl va scăpa în clipele esenţiale, ducându-l în preajma celei pe care o va iubi mereu, Beverly (Jessica Brown Findlay), şi pe care, din păcate, n-o poate salva de la o moarte cauzată de aceeaşi cumplită tuberculoză. O sută de ani mai târziu va întâlni întâmplător o mămică (Jennifer Connelly) şi o fetiţă cu o boală terminală. Întrebarea e dacă menirea sa pe Pământ n-a fost tocmai să schimbe soarta cuiva. O apariţie neaşteptată şi tulburătoare este cea a Evei Marie Saint, pe care cu siguranţă vi-o amintiţi din „La Nord prin Nord-Vest” a lui Hitchcock şi care la cei 89 de ani ai săi este încă formidabilă.