Main menu

header

La taifas cu Nae Caranfil pe englezeşte

Cum bine spunea chiar autorul filmului, l-a făcut direct în limba universală a cinematografului, ca să nu mai avem probleme cu auzitul replicilor. Fireşte că nu ăsta-i motivul real, ci faptul că şi-a dorit o peliculă despre Marele jaf comunist (ca să reiau titlul strălucitului documentar al lui Alecu Solomon), povestit pe înţelesul publicului de pretutindeni. Realizatorul ne întoarce în timp, în chiar anul în care se pregătea să ajungă pe lume, 1959, când o… bandă de intelectuali evrei, mai în glumă, mai în serios (de fapt nu s-a ştiut niciodată adevărul), fură o sumă considerabilă de… lei, dar sunt prinşi, şi Partidul unic decide să-i dea exemplu, ca pe nişte răufăcători de ultimă speţă. Pentru asta sunt scoşi din închisoare şi puşi să joace într-un film care să îi înveţe pe alţi posibili spărgători ce li s-ar putea întâmpla în caz că ar mai îndrăzni vreodată. Totul e tratat într-o mare iubire de cinema, în detalii tulburătoare şi strălucit redate de un scenograf nominalizat cândva la César-uri (Cristian Niculescu) şi cu o distribuţie de Hollywood: Vera Farmiga ori Mark Strong, şi nu numai, plus o Monica Bârlădeanu total neaşteptată, într-o copie aproape perfectă a lui Marilyn Monroe. Cea mai pertinentă replică rămâne a unui domn în vârstă, care se încăpăţânează să-l asculte pe Brahms la Vocea Americii, chiar dacă postul e bruiat, pentru că la unul comunist ar fi devenit brusc până şi marele compozitor o armă propagandistică tipică anilor ’50. Scena de la Capşa va rămâne cu siguranţă antologică, precum şi cea a dansului iniţiatic. „Closer to the Moon” trebuie văzut cel puţin de două ori, ca să vă bucuraţi de toate găselniţele şi aluziile fascinante.

La taifas cu Jack Ryan

Kevin Costner, căruia i-a priit România şi chiar i-a şi mulţumit după ce a luat un premiu râvnit, pentru un miniserial făcut în parte la Râşnov, a revenit pe ecranul cel mare într-o poveste despre pericolul care vine de la Răsărit (iar!). Şi ca să scape lumea de o catastrofă indusă, va apela la un tânăr genial, care supravieţuieşte miraculos şi e recuperat imediat după un accident de elicopter. Pelicula ar trebui, pentru scena asta foarte veridică, inclusă la vizionări obligatorii pentru salvatorii locali.

La taifas cu o ţeapă în stil american

Marele învingător al Globurilor, pe lângă „Cei 12 ani de sclavie” (un lacrimogen made in USA), e o comedie destul de sarcastică, despre nişte escroci, care sigur că nu ating perfecţiunea, ca în „Cacealmaua” cu Robert Redford şi Paul Newman.

La taifas cu nimfomana

Titlul în sine se vrea unul foarte sofisticat, marca Lars von Trier (şi cât de bun era când turna „Europa”, în 1991). După „Anticristul”, cu ce ar fi putut să ne şocheze? Iată că a găsit o peliculă de-a dreptul porno, hard pe alocuri, de altfel interzisă sub 18 ani, despre o femeie care singură se consideră extrem de păcătoasă şi câtă vreme povesteşte e interpretată de recenta actriţă-fetiş a danezului, o fiinţă de o urâţenie dezarmantă - Charlotte Gainsbourg, iar când trece la fapte, cel mai adesea scabroase, e înlocuită totuşi cu una tânără, frumoasă şi aparent angelică.

La taifas cu magia indiană

Oriunde pe Glob sunt la modă filmele cu bănci şi împrumuturi refuzate sau escrocherii la scară mare, gigantică, planetară. Sigur că publicul rezonează cu răzbunările celor care aduc în faliment nemiloasele instituţii. Deşi este o peliculă indiană, se petrece la Chicago şi începe în 1990, cu un puşti şi tatăl său pregătind un număr de circ pentru care caută o sponsorizare pe care n-o vor obţine. Anii trec şi plouă cu bancnote, pe care un fel de Superman sau Om Păianjen de pe la ei le împrăştie, într-un număr de acrobaţie foarte ingenios.

La taifas cu roninii

Chiar dacă seamănă cu denumirea intermediară a leilor, nu sunt RON-i, ci nişte samurai decăzuţi, dezonoraţi, rămaşi fără stăpân, care devin simpli ronini, un termen cu care ne-am familiarizat, oarecum, ceva mai demult, într-o peliculă cu Robert De Niro şi Jean Reno, din 1998. De astă dată e un fel de ghiveci, cu ceva cunoştinţe superficiale despre Japonia, câte un cireş în floare pe ici, pe colo şi bătăi prin aer, o nereuşită imitaţie a extraordinarului „Tigrul şi Dragonul”.

La taifas cu Walter Mitty

La final de 2013, a apărut pe marile ecrane unul dintre cele mai reuşite filme ale anului: „Viaţa secretă a lui Walter Mitty”, un remake după cel din 1947, cu Danny Kaye. Ben Stiller e extrem de inspirat atunci când încearcă să trateze cu ironie şi nostalgie dispariţia unei reviste de mare prestigiu, „Life”, care e sortită apariţiei exclusiv pe net. Ideea visătorului cu ochii deschişi poate uşor să cadă în ridicol, dar regizorul-actor reuşeşte să-şi cucerească publicul şi să-l facă să se îndrăgostească de ceea ce înseamnă o echipă de ziar, în care un rol important, dar adesea ignorat, îl au cei care aleg cele mai spectaculoase fotografii. Un omagiu adus şi celebrului „Blow-Up” al lui Antonioni.

La taifas cu burlacii întârziaţi

Patru vedete masculine ultraconsacrate au fost adunate pentru un film plin de umor (şi nu numai pentru vârsta a treia, care ne aşteaptă pe toţi dacă o apucăm), despre nişte buni prieteni veniţi să-şi facă de cap, aţi ghicit, la Las Vegas, înainte ca unul dintre ei - Michael Douglas - să se căsătorească, în sfârşit, cu o fată care are mai puţin de jumătate din anii săi (culmea ironiei voite, cu situaţia din realitate, când a luat-o pe Zeta-Jones). Fireşte sunt şi ceva idile din trecut şi din prezent, plus Mary Steenburgen, care la numai şase decenii (totul e relativ) arată mai rău decât toţi ceilalţi la un loc, din pricina unor operaţii estetice, clar nereuşite, care o fac să semene cu o Marina Voica de vise rele (ce-i drept că mai şi cântă).

La taifas cu burlacii întârziaţi

Patru vedete masculine ultraconsacrate au fost adunate pentru un film plin de umor (şi nu numai pentru vârsta a treia, care ne aşteaptă pe toţi dacă o apucăm), despre nişte buni prieteni veniţi să-şi facă de cap, aţi ghicit, la Las Vegas, înainte ca unul dintre ei - Michael Douglas - să se căsătorească, în sfârşit, cu o fată care are mai puţin de jumătate din anii săi (culmea ironiei voite, cu situaţia din realitate, când a luat-o pe Zeta-Jones). Fireşte sunt şi ceva idile din trecut şi din prezent, plus Mary Steenburgen, care la numai şase decenii (totul e relativ) arată mai rău decât toţi ceilalţi la un loc, din pricina unor operaţii estetice, clar nereuşite, care o fac să semene cu o Marina Voica de vise rele (ce-i drept că mai şi cântă).

La taifas cu Crăiasa Zăpezilor

Cel mai frumos cadou cinemato­grafic, de Crăciun, ni l-a adus Casa Dis­ney, respectiv Forum Film. „Frozen”, devenit „Regatul de gheaţă” , nu numai că este o variantă modernă, fără exagerări însă a splendidului basm al lui Hans Christian Andersen, dar mai are o surpriză. Încercaţi să nu întârziaţi şi veţi vedea prima animaţie oficială în care apar Mickey şi Minnie, în original cu vo­cea neîntrecutului Walt (pe care o să-l regăsiţi, întruchipat de Tom Hanks, în mult aşteptata premieră din ianuarie: „Saving Mr. Banks”.

La taifas cu Dom Hemingway

Deşi, ca să spun sincer, nu mi-aş dori vreodată să-l întâlnesc! Mare agitaţie cu filmul în care joacă o româncă senzuală, care ce-i drept că apare până şi în trailler, chiar dacă rolul nu este de mare întindere şi deloc măgulitor. Dar nici Jude Law nu-i cu nimic mai breaz, de o vulgaritate deprimantă, parcă sub influenţa unor substanţe clar interzise, care transformă intensitatea jocului într-o isterie nejustificată, plus un narcisism exacerbat.