Main menu

header

Românii fac copii frumoşi

536 31 1De aproape o lună sunt înconjurată de o lume plină de veselie. Sute şi sute de copii se zbenguiesc în apa mării, ţipă la atingerea ei binefăcătoare. Este cea mai frumoasă muzică pentru cei din jurul lor, căci asta înseamnă fericire. Mă uit cu uimire la ei şi constat câtă frumuseţe mă înconjoară. Din ce în ce mai tineri, românii îşi doresc urmaşi şi privesc cu plăcere cum perechi de tineri frumoşi poartă în braţe şi pe lângă ei chiar şi trei copii. Am umblat în toată lumea, pe cele cinci continente. Sigur că am mai văzut copii frumoşi, care mai de care mai împopoțonați. Anul trecut am fost în Canada, departe, departe, tocmai la Calgary, unde sunt foarte mulţi români. Majoritatea sunt fericiţi. Acolo, un domn mi-a spus: „Aici avem de lucru, câştigăm bine, suntem respectaţi, dar mai ales suntem primiţi pentru că facem copii frumoşi”. În vara asta i-am dat dreptate. Am cunoscut mai îndeaproape familia Teodoreanu din Piteşti. Doi tineri dedicaţi total celor doi copii superbi, Roxana şi Radu. Roxana, păpuşă cuminte şi cochetă, desenează foarte frumos. Radu comentează totul cu drăgălăşenia caracteristică vârstei şi, deşi mai mic decât Roxi, bărbăţia îşi spune cuvântul şi conduce echipa cu personalitate. Zilnic, cei doi părinţi creează prilejul unor preocupări aparte, în care testează imaginaţia şi îndemânările celor doi. Apar apoi la iveală ori tablouri, ori obiecte modelate din lut, ori pietre pictate colorat. Apoi fac o mică expoziţie uimitoare, aplaudată de noi, spre satisfacţia elegantă a Roxanei şi exclamaţiile zgomotoase ale lui Radu. Mama a renunţat la profesie pentru a se dedica în totalitate celor doi copii, iar tatăl munceşte mai mult pentru a asigura familiei o viaţă frumoasă. Asta însă nu-l opreşte să-şi satisfacă patima sa pentru fotografie şi imortalizează zilnic viaţa familiei. Iată dovada!

536 31 2

Odihnă, numele tău este 2 Mai!

535 31 1Nu vă puteţi imagina ce frumos se vede de pe terasă dimineaţa plecarea spre mare a tinerilor familişti. Ce minunat arată un tată cu doi copii de mână şi cu un altul în spinare, grijuliu şi fericit. Emoţionant tablou! Am constatat că românii au început să facă tot mai mulţi copii, deci asta ne dă speranţă că au încredere în viitor, că vor putea să le asigure copiilor lor o viaţă mai bună. Plaja noastră de la 2 Mai este înţesată şi anul acesta de mii de familişti. S-a amenajat spaţiul de nisip cu umbrele, scaune şi pătuţuri, nu ne sunt violentate urechile de trâmbiţele megafoanelor şi vremea ţine cu noi. În această perioadă, când clima ne hărţuieşte, şi ba plouă mult, ba brăzdează cerul cu fulgere, la noi a plouat doar o zi cu stropi mărunţi, cât să ude gardul verde şi trandafirii din grădină. Satul arată minunat, cu centre de aprovizionare bogate, cu mici restaurante unde se serveşte peşte proaspăt, preparat în diverse feluri, iar ca siestă, o plimbare pe faleză cu privirea îndreptată spre tapetul albastru al mării. Din când în când trec vapoare mari, iahturi şi sunt mulţi amatori care învaţă să vâslească pe plăci. O adevărată staţiune, un loc de vacanţă minunat dacă vă place pacea, iar dacă vă arde de distracţie, la doi kilometri vă aşteaptă Vama Veche, raiul adulţilor, unde zdrăngănesc chitarele, se dansează şi se trăncăneşte până în zori. Ca să nu mai spun că, după ce treceţi graniţa, vă aşteaptă plajele bulgăreşti, cu restaurante bune şi o mare crescătorie de scoici cu preparate excelente. Pe mine, cel mai mult mă încântă pacea ce se aşterne spre seară, aşteptând răsăritul de lună. Cerul presărat cu stele este îmbogăţit cu luminiţele zburătoare ale lampioanelor chinezeşti, care se sting încet în depărtare. Stai pe un şezlong, priveşti întinderea albastră şi uiţi de toate relele. Odihnă, numele tău este 2 Mai!

535 31 3

535 31 2

Prietenii mei din Germania

534 31 1V-am povestit în numărul trecut despre Festivalul de la Nürenberg, dedicat special românilor. Cu acest prilej am cunoscut şi m-am împrietenit cu o mulţime dintre ei. Mai întâi, m-am legat sufleteşte definitiv de Doina Dolbea, inima comunităţii. Mulţi i se adresează pentru un sfat, pe mulţi i-a ajutat la nevoie într-o situaţie-limită, i-a cazat, i-a susţinut, i-a îndrumat. Eu mereu o asemăn cu o cloşcă ce-şi apără puii, căci rar există oameni capabili să se dedice semenilor săi. La primul meu spectacol a venit pur şi simplu şi mi s-a prezentat: „Eu sunt Dolbea şi vă ajut în orice situaţie”. Am devenit prietene în următoarele minute şi am rămas la fel de legate de 18 ani. Ar trebui să vă vorbesc şi despre familia Ludwig, Roswita şi Gunter, plecaţi din România de mulţi ani. Au deschis o cofetărie, căci asta era specialitatea lor, şi azi, la uşa magazinului, se adună nemţii într-o coadă ca pe vremuri la noi la carne. E adevărat că se trezesc la 2:00 dimineaţa şi robotesc până seara. Îl au alături pe Nik, cumnatul lor, care se pricepe la toate. Nu-i pot uita pe Magda şi pe Roli Gunnesch, marele handbalist, tovarăşii mei în incursiunile prin Flohmarkt (piaţă de vechituri), unde poţi descoperi zeci de minunății. După festival am avut o zi de odihnă şi ne-am dus la căsuţa de la ţară a Roswitei. O pajişte înconjurată de flori, câţiva pomi fructiferi, o căbănuţă cu toate ustensilele necesare unei petreceri în aer liber. Adăugaţi şi un grătar pe cărbuni, pe care sfârâie fleici, mititei şi cârnăciori. Ne-am delectat cu muzică românească şi cu glume de acasă, pentru că ei sunt saşi, dar inima lor bate pentru România. În Germania, românii sunt respectaţi şi duc o viaţă prosperă, ca dovadă numărul mare de copii. Dacă respecţi regulile pământului, n-ai niciun motiv să te temi de nimic. La balcoanele lor tronează antena care le aduce de acasă trei posturi de televiziune. Am fost fericită să constat toate acestea şi pentru faptul că nepoata mea Buru s-a căsătorit cu un băiat frumos, tenisman, Daniel Dolbea, iată deci că legătura de prietenie dintre mine şi Doina s-a concretizat în această căsătorie. Dumnezeu să-i ajute să fie fericiţi. Vă urez tuturor „vacanţă plăcută”, căci şi eu mă bucur de ea!

534 31 3

534 31 2

Emoţii mari la Nürenberg

533 31 1„Festivalul Românilor” din acest superb oraş, Nürenberg, are 11 ani de existenţă. Pot să apreciez că, de data aceasta, a fost cea mai grozavă ediţie, care a avut loc la sfârşitul lunii iunie. Prezenţa generală a fost de circa 10.000 de spectatori în cele două zile de manifestare, sâmbătă şi duminică, de la ora 12:00 la 22:00. Spectacolul a fost o avalanşă de ritmuri muzicale, cu cântece de dragoste şi cuplete haioase, glume sclipitoare din viaţa românilor, dansatori şi dansatoare cu cele mai spectaculoase costume de pe plaiurile României. Spectatorii, în număr atât de mare, după ce au ocupat locurile la mesele plasate, au stat în picioare ore întregi fără să crâcnească, furaţi de evoluţia artiştilor. Soarele fierbinte nu i-a oprit să aplaude furtunos. Este a treia oară când particip şi eu la acest festival. De data aceasta, locaţia a fost şi mai frumoasă, în faţa Muzeului de Istorie, în centrul oraşului. Nu vă pot spune ce emoţii m-au cuprins când am văzut mulţimea din faţa scenei, căci am realizat că printre ei se află şi mulţi nemţi. Ei bine, chiar dacă nu înţeleg vorbele, sunt cuceriţi de muzica românească şi dansează în draci. Alături de mine a mai evoluat şi Maria Butaciu, ale cărei cântece i-a făcut fericiţi. În general, trebuie să ştiţi că muzica noastră populară se bucură de un uriaş succes, deşi majoritatea spectatorilor sunt saşi. E cea mai bună dovadă că n-au uitat ţara în care s-au născut şi îi duc dorul. Spectacolul s-a mai bucurat de prezenţa Ansamblului „Mărţişorul” de la Cluj, cu fete frumoase, cu flăcăi pe cinste, cu muzică şi dans cât cuprinde. O prezenţă specială în spectacol a fost Măriuca, nepoata celui pe care l-am iubit cu toţii - Dan Spătaru. Inteligentă, talentată şi plină de farmec, Măriuca a fost aplaudată frenetic. Interesată de situaţia românilor din diaspora, am constatat cu bucurie că au succes, sunt apreciaţi, iar material se descurcă foarte bine, nu întâmplător anul acesta s-au oficiat la biserica românească 140 de botezuri. Nu pot încheia fără a vă spune că această superbă manifestare se datorează unei echipe inimoase, care poartă în suflet dragostea faţă de ţară. Cea care se face în principal „vinovată” este o femeie care face cât zece, doamna Doina Dolbeea, care-i inima grupului organizator. Dumnezeu să-i ajute!

533 31 3

533 31 2

Raiul este la 2 Mai

532 31 1Soţul meu Puişor era un om foarte cumpătat, măsurat la vorbă, îngăduitor cu oamenii, dar timiditatea îl izola uşor de lume. Avea doar două slăbiciuni: scrisul şi înotul. Era capabil să nu mănânce ore în şir, să stea la birou cu pipa alături, cu gândurile sale, condeiul şi foaia de hârtie. După aceea, neapărat trebuia să ajungă la un luciu de apă, unde înota ore întregi fără întrerupere. Îl întrebam adesea: nu oboseşti? Niciodată, răspundea; în apă eu mă odihnesc. Biata mama îl privea uneori de pe mal şi-mi spunea: ţie nu ţi-e teamă că nu se mai întoarce? Uite de aceea în 1989, când am trecut în altă epocă şi devenise posibil, ne-a venit ideea unui locşor de vacanţă la mare. Primul pe care l-am sunat a fost Jean. El, care era regele litoralului, avea toate datele să descopere aşa ceva. Dar Jean nu visa la case, îi ajungea micul său apartament. Era uşor de obţinut atunci, căci tocmai ţăranii primiseră pământul de sub case care în comunism era al statului. Grădinile de pe malul mării au un pământ necultivabil, şi atunci au vândut în petice cam de 500 m. Cum Dumnezeu le aranjează pe toate, într-o dimineaţă vine la mine Vladimir Găitan, care tocmai filmase cu Sergiu Nicolaescu la Vama Veche. Patima lui Puişor pentru apă era cunoscută şi el a venit să ne propună un asemenea lot. Cine avea dintre noi bani în ’90? În niciun caz artiştii. Eu tocmai încheiasem un turneu în America şi venisem acasă cu 2.000 de dolari. Azi sunt un fleac, în ’90 părea o avere, când salariul meu pe lună era 100 de dolari. L-am cumpărat fără să-l văd. N-am crezut că este chiar pe malul mării. După o săptămână am ajuns la 2 Mai la locul cu pricina după o ploaie măruntă şi rece. Toată faleza era ca un grajd: gunoaie, cutii de conserve, noroi, coceni de porumb striviţi de copitele oilor unui ţăran care le mai plimba pe acolo. Cum îl ştiam pe Puişor, care nu suporta mizeria, i-am şoptit speriată: o să facem curăţenie! El mi-a răspuns: de fapt e minunat, că aici e marea. Aşa a început aventura cea mare, şi în 12 luni aveam căsuţa noastră şi pentru Puiu bazinul de înot, golful de la 2 Mai. Sute de turişti îl priveau cu mirare traversând între cele două diguri şi rămâneau uimiţi. Pentru Puişor aici era Raiul: linişte, apă şi o curte inundată de flori. Din păcate, el a plecat mult mai devreme decât merita, dar Raiul a rămas să ni-l amintească nouă, cei care l-am iubit. Am pretenţia să spun că noi am determinat explozia de dezvoltare a satului 2 Mai. Acum el este liniştit, curat, fără urletul megafoanelor, doar glasurile copiilor bucuroşi se aud pe mal.

532 31 3

532 31 2

Amintiri cu Jean Constantin

531 31 1Au trecut cinci ani de când unul dintre cei mai minunaţi actori români ne-a părăsit. O modestie fără pic de prefăcătorie, un farmec căruia îi datora toată cariera, desigur alăturat unui talent autentic şi un caracter de nebănuit într-un mediu în care se presupune şi în fiecare dintre ele, rolul său, chiar dacă nu era principal, devenea în distribuţie pe primul plan, datorită personalităţii sale plină de haz şi de sensibilitate. L-am iubit şi i-am fost mereu aproape mai întâi pentru că era un bărbat sensibil şi manierat, care nu putea trăi fără prezenţa fermecătoare a doamnelor. În buzunarul său se găsea întotdeauna o atenţie pentru prietenele din jur şi nu-i tihnea nici farfuria dinainte dacă nu avea alături prezenţa unei femei frumoase. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu era un bărbat fluşturatic, amator de aventură, ci un om care iubea frumosul, generos, doritor de a face în jurul său o atmosferă caldă, şi de aceea era înconjurat mereu de prieteni. Deşi n-am jucat împreună decât rar, între noi s-a legat o prietenie trainică, bazată pe apreciere şi pe respect. Când începea stagiunea de vară şi mă duceam la mare (unde el era rege), mă întreba: de ce ai nevoie? Ce să-ţi aducă Jean? Răspundeam: o pulpă de berbec de la machedoni şi te aştept şi pe tine la masă. Pulpa era a doua zi la mine în bucătărie, dar el nu mai ajungea niciodată la masă, căci se împărţea între filmări, spectacole şi prieteni. S-a folosit cu graţie de statutul de ţigan, deşi el era de origine grec (mama Caliopi, sora - o doamnă profesoară blondă), dar a înţeles că această categorisire a sa nu este o injurie şi-i aduce un plus de simpatie, o apropiere mai mare de publicul spectator care-l adora. Jean Constantin, căci despre el este vorba, era cel mai bine plătit actor din România. Cu toate acestea, trăia într-un apartament de două camere într-un bloculeţ din Constanţa. Pentru că iubea marea, îşi făcuse un mic loc de agrement în port, un fel de garaj, cu un aragaz şi o masă de bere. Şi ca să-şi facă şi cheful de lux, şi-a cumpărat o barcă cu motor, pe care o conducea mândru în chip de comandant cu şapca pe-o ureche. De-ar putea povesti măsuţa de bere, aţi afla sute de întâmplări şi glume de la întâlnirile cu prietenii, căci mai avea aici întotdeauna o oală cu borş de peşte sau un somn la cuptor. Îmi lipseşte Jean din peisajul nostru artistic, îmi lipsesc hazul său lipsit de şmecheria regăţenească şi tandreţea sa. Când intra în scenă avea o ţinută elegantă şi în tot ce făcea, un respect faţă de public.

531 31 2

Plicul sau cum se repetă istoria

530 31 1Perioada când eu am jucat la Teatrul de Comedie a fost o şcoală perfectă şi o etapă de succes deosebit, interpretând roluri de genuri diferite în spectacole remarcabile. Am început cu „Brecht”, apoi m-am întâlnit cu „Volpone” de Ben Jonson, apoi Cehov, autori geniali, cu opere incontestabile. O piesă de teatru e cu atât mai valoroasă, cu cât ea aduce atmosfera unei etape istorice, cu valorile sau slăbiciunile ei -, învăţăminte folositoare generaţiilor ce urmează. În regia domnului Lucian Giurchescu, s-a hotărât punerea în scenă a piesei „Plicul” de Liviu Rebreanu. Ea relata o întâmplare specifică faptelor de corupţie neruşinate ale perioadei dinainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Într-un oraş de provincie, şeful gării este îndrăgostit de soţia primarului. Acesta însă deţine secretul unei mari afaceri cu un tren de cherestea (vezi defrişarea actuală a pădurilor), dorit de gaşca de la primăria târgului. Primarul îşi va sacrifica uşor soţia (şi cu acordul ei), în schimbul afacerii fructuoase. Deci, obţinerea de foloase materiale în schimbul unor favoruri sexuale. Era una dintre laturile oglindite cu inteligenţă şi cu haz în piesa lui Rebreanu. Afacerea era favorizată de încrengătura funcţionarilor superiori aliaţi în furt şi înşelăciune, desigur, în dauna statului. De ce mi-am amintit de acest spectacol? Este uimitor câtă asemănare există între faptele de atunci şi situaţia existentă la noi azi. Aceleaşi obiceiuri, doar că mai grave, în defavoarea ţării şi a neamului. Spectacolul „Plicul” s-a bucurat de un succes formidabil, mult mai mare decât la lansarea iniţială. Iată deci trei etape de istorie în care boala este aceeaşi şi timpul n-a schimbat nimic din parşivele obiceiuri ale neamului nostru, ba dimpotrivă, ele s-au agravat, şi lăcomia a devenit uriaşă. Până când oare va continua lipsa aceasta de dragoste, de respect faţă de poporul nostru şi până unde vor merge răbdarea şi umilinţa lui? Aceasta nu este demagogie, ci speranţa unui român iubitor de ţară.530 31 3

530 31 2

Din suflet, pentru copii

529 31 1Sunt legată sufleteşte de „Opera Comică pentru Copii” de 11 ani, instituţie unicat în Europa. Se fac peste tot spectacole dedicate educației şi bucuriei celor mici, fără să fie însă un teatru de sine stătător. Opera noastră comică oferă, la grade înalte de profesionalism, spectacol muzical, teatral, provenit din operele clasice. De-a lungul anilor, programele au devenit din ce în ce mai interesante. În perioada 29 mai - 1 iunie 2015 s-a organizat prima ediţie a Festivalului „Opera copiilor”, la care au participat 11.000 de copii. Festivalul a fost desfăşurat în aer liber, în Parcul Herăstrău, la Muzeul Naţional al Satului şi în Sala Mare a Operei Comice. În fiecare zi a fost o tematică: ziua prieteniei, a muzicii, a tradiţiilor şi a copilului. Personajele Operei Comice s-au împrietenit cu toţi copiii curioşi să le afle povestea: Peter Pann, Captain Hook, Regina nopţii, Şoricelul şi Cenuşăreasa etc. Pe acorduri clasice, la cutia muzicală din foişorul parcului au răsunat cu ecou şi veselie grupul vocal „Românaşul”, ansamblul coral „Appassionato” din Târgovişte şi Baletul Operei Comice. Pe malul celui mai mare lac bucureştean au cântat: Mircea Baniciu, Maria Gheorghiu, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă. Ultima zi de festival a adus în centrul atenţiei copiilor mişcarea şi muzica prin parada şcolilor de balet a cărei traseu a pornit de la Muzeul Satului, pe Bulevardul Kiseleff, până la Arcul de Triumf şi înapoi. La Sala Mare a Operei Comice, sâmbătă s-a jucat „Flautul fermecat”, iar „Coana Chiriţa” duminică. Prima ediţie a Festivalului „Opera copiilor” s-a adeverit o iniţiativă benefică. „Opera Comică îşi propune în continuare să ofere doar manifestări artistice de calitate, intrând astfel în topul instituţiilor de spectacol ale ţării”, a declarat Felicia Filip, managerul instituţiei. Aceasta se adevereşte prin faptul că următoarele producţii, „Fetiţa cu chibrituri” şi „Miunhausen”, se vor prezenta în cadrul Festivalului Naţional „George Enescu” din septembrie.529 31 3

529 31 2

O pereche fără pereche

528 31 1Sunt oameni despre care se scriu cărţi. Cu siguranţă, asta se datorează faptului că ei au făcut ceva ieşit din comun, valorează ceva pentru societate. În cazul nostru, pentru că este vorba despre cartea pe care tocmai am lansat-o la „Bookfest”, scrisă de domnul Aurel Storin, avem de-a face cu Stela şi cu Arşinel. Este o carte ce povesteşte despre cei 37 de ani de activitate puşi în slujba publicului. Nu ne umflăm în pene, dar ne-am bucurat mult de apariţia ei, căci va face cunoscut oamenilor ce-am reuşit noi să dăruim românilor: tot sufletul și talentul nostru, pentru a-i face fericiţi, pentru a-i încuraja, pentru a-i ajuta să meargă mai departe. „O pereche fără pereche” este titlul cărţii. Asta ne flatează, pentru că am petrecut împreună 37 de ani pe scenă, în film, în televiziune, sute de nopţi nedormite, mii de kilometri parcurşi. Am jucat în cele mai mari oraşe ale ţării şi în cele mai îndepărtate sate atunci când, în toiul iernii, în sală erau zero grade. Am jucat în sudul Americii, unde mai sunt doar câteva zeci de români fugiţi acolo înainte de ocupaţia rusească, dar şi la Melbourne, unde ne-au aplaudat în picioare 800 de români. Datorită nouă s-au simţit din nou acasă, în familie, au prins din nou curaj să suporte exilul, căci dorul de casă nu e o poveste. La lansarea care a avut loc sâmbătă, 23 mai, cartea a fost primită cu bucurie. Autorul ei, Aurel Storin, cunoaşte în amănunt şi viaţa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, căci a fost secretar literar, gazetar şi dramaturg şi, de asemenea, ne cunoaşte pe noi, cei doi eroi. El a realizat în paginile scrise nu numai enumerarea faptelor noastre, ci şi o caracterizare a tuturor celor care au contribuit la realizarea spectacolelor teatrului nostru din ultimii 40 de ani. Cei care ne-au ajutat şi ne-au iubit au fost: Vasile Veselovschi, Mihai Maximilian, Biţu Fălticineanu, arhitecta Bobi Dinulescu, creatori, la rândul lor, în domeniu. Eu am numit-o carte de informaţii, căci realmente vă oferă pas cu pas tot ce am realizat noi doi în 37 de ani şi sigur nu ne vom opri aici, chiar dacă vârsta uneori ne îngreunează paşii. Până acum, datorită acestei profesii minunate am trăit fericiţi, cu sentimentul datoriei împlinite şi cu plăcerea de a fi întâmpinaţi la fiecare pas de zâmbetul românilor.528 31 2

Doi într-un balansoar

527 31 1Ce rol mare joacă întâmplarea în viaţa noastră! Era prin 1972, şi Tudor Vornicu era forţa, creierul care făcea televiziunea să se dezvolte vertiginos. Foarte inteligent şi curajos, o personalitate care se impunea la toate nivelurile. Eu făceam nenumărate emisiuni tv încă din 1959, când eram studentă. Ştefan Bănică Senior era actor la Giuleşti, avea mare succes cu piesa „Aristocraţii” şi terminase studiile cu doi ani înaintea mea. Mai avea şi avantajul că tocmai lansase două melodii cu un succes extraordinar: „Gioconda se mărită” şi „Vă rog să-mi acordaţi”. Amândoi (foto 1) eram apreciaţi în teatru şi devenisem destul de cunoscuţi în televiziune. Ne întâlneam adesea pe platou, dar nu jucasem niciodată împreună. Ca şi acum, redacţia televiziunii era asaltată de scrisori de la spectatori, care dovedeau - ceea ce acum se spune - ratingul pe care-l aveam. Şi iată, într-o dimineaţă, vine Vornicu la noi şi spune: „Puişor, trebuie să scrii o emisiune de 50 de minute cu Stela şi un partener”. Cu cine? Eu tocmai jucam la Teatrul de Comedie „Steaua fără nume”, unde Iurie Darie, frumos şi plin de haz, era strălucitor. Dar cum viaţa are legile ei, Iura a refuzat propunerea. Nu era obişnuit cu genul revuistic, adică muzică, dans, monolog, scheci. Pur şi simplu s-a speriat. Şi atunci, alegerea a căzut pe Ştefan Bănică. Textul lui Mihai Maximilian a fost excepţional, muzica lui Vasile Veselovschi, de asemenea, iar regia, Sanda Manu, pedagog de înaltă clasă, nu mai zic. Am început imediat repetiţiile, căci în trei săptămâni emisiunea trebuia să intre pe post. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Am lucrat zi şi noapte din greu, căci erau multe schimbări de decor, de costume, de personaje. S-a numit „Doi într-un balansoar”. Era prima oară când se făcea o emisiune doar cu doi actori, căci se vorbea mereu despre cultul personalităţii. Dar Tudor a ştiut să ţină piept presiunilor, şi show-ul nostru a ieşit pe post. Ce-am învăţat atunci? Că omul se cunoaşte la drum, căci a fost un drum lung şi frumos colaborarea mea cu Ştefan. Era un coleg cald, tandru, grijuliu, atent la tot ce se întâmpla în jurul nostru. Mă apăra de prezenţe nedorite, de tot ce poate fi neplăcut la drum. Rareori era impulsiv, mai ales atunci când lucrurile nu ieşeau cum trebuie, dar nu mă atrăgea niciodată şi pe mine în vreun conflict. Îşi adora băiatul şi a fost extrem de fericit când acesta a început să se ridice ca actor. Uneori era aspru cu el, în dorinţa de a-l pregăti pentru o carieră adevărată. Iată că am reuşit săptămâna trecută să ne adunăm împreună cu doamna Fântânaru, Emilia Popescu şi juniorul Bănică (foto 2) ca să depănăm amintiri dragi despre cel care a plecat dintre noi exact acum 20 de ani. Am revăzut imagini din „De-ale carnavalului”, regia Lucian Pintilie, din „Scrisoarea pierdută”, regia Liviu Ciulei, sau filmul „Pentru cine bat clopotele Mitică”, şi încă o dată ne-am amintit că România are actori de talie internaţională.527 31 2

Chiriţa se întoarce!

526 31 1Se împlinesc 11 ani de când am lansat la Opera Comică pentru Copii spectacolul „Coana Chiriţa” de Vasile Alecsandri. 11 ani! Nu-mi vine a crede! Am jucat peste 50 de reprezentaţii atunci, apoi a urmat o altă serie lungă cu „Piatra din casă” şi apoi cu „Soacra cu trei nurori”. Colaborarea mea cu acest teatru înfiinţat de doamna Smaranda Onţeanu, unicul teatru muzical de copii de sine stătător din Europa, a decurs, de-a lungul anilor, în cele mai minunate condiţii. Colectivul acesta are o caracteristică aparte. El a trebuit să devină pe parcurs bun la toate. S-a obişnuit din capul locului să joace orice rol i se acordă şi, în acelaşi timp, să dea ajutor la tot ceea ce înseamnă muncă în realizarea reprezentaţiei: regizor de culise, iluminist, sonorizator, maşinist şi rol de figuraţie. Trupa fiind mică, aşa era normal să reziste. Specialităţile artistice sunt diverse, căci într-un spectacol muzical cei care participă în el sunt cântăreţi de operă sau de operetă. Nu e glumă, se cântă la nivel profesional. Cel care joacă dimineaţa pe Bârzoi (Vincenţiu Ţăranu) joacă seara în „Carmen” la Operă; iar Guliţă al nostru (Valentino Tiron) seara interpretează la Operetă un rol în „Fantoma de la Operă”. Singura care putea să intre în panică am fost eu, dar, deoarece rolul Chiriţei m-a preocupat încă din facultate, am depăşit handicapul. Iată deci că, după 11 ani de la prima apariţie a Chiriţei pe scena Palatului Naţional al Copiilor, s-a luat hotărârea s-o readucem pe scenă. De data aceasta, în sala minunată, renovată, proprie a Operei Comice, sala fostului Teatru Giuleşti. În fond, s-au schimbat generaţiile, şi copiii în vârstă de 7 ani, care veneau atunci entuziaşti la teatru, sunt astăzi studenţi. Nu vă puteţi imagina ce bucurie este să joci pentru copii. Chiar dacă sunt uneori gălăgioşi, ei intră în poveste cu încredere, participă la test, pe scurt, sunt un public extraordinar. Spectatorii s-au schimbat, dar noi, care jucăm, suntem aceeaşi, chiar dacă au trecut anii. Guliţă joacă şi acum cu aceeaşi vervă, deşi astăzi este şi tatăl grijuliu al unui băieţel. Oana Damian, o splendoare de mămică a doi copii, joacă fără complexe pe frumoasa Luluţa, căci e suplă ca o trestie. Cumnăţica mea, jucată de Gabi Daha, vine însoţită la teatru de păpuşica sa minunată de 5 ani. Poate doar eu cu Bârzoi ne-am mai împlinit, dar asta nu ne opreşte să nu jucăm cu aceeaşi pasiune. Leonaş, care se ţine tot timpul de şotii, Daniel Filipescu este la fel de curtenitor, iar Vali Racoveanu, profesorul nostru de franceză, Monsiu Şarlă, rămâne un factotum, susţinându-ne pe toţi şi în scenă, şi în afara ei. Spectacolul de acum 11 ani a fost regizat de domnul Cristian Mihăilescu, îndrăgostit de operă şi de operetă, de teatru şi de tot ceea ce înseamnă manifestare artistică. Spectacolele sale abundă în fantezie şi în haz. Sunt fericită că s-a reluat acest spectacol, care mă solicită şi-mi dă încrederea că şi noua generaţie mă va îmbrăţişa cu dragoste. Deci, „Chiriţa” se întoarce!

526 31 3

526 31 2