Main menu

header

537 31 1Copiii îţi aduc bucurii mari. Sunt drăgălaşi, pun întrebări ciudate, desigur, din curiozitate, fac trăsnăi nenumărate din inconştienţă, care-ţi stârnesc râsul sau de multe ori furia, dar îi vei ierta îndată în faţa privirilor lor inocente. Aveam aproape 5 ani şi stăteam la bunica mea, o ţărancă simplă, dar deosebit de inteligentă. Născuse şase fete şi doi băieţi, din care pe patru îi dăduse la şcoală. Pe cel mai mare, Pantelimon, l-a făcut profesor şi ce-mi amintesc este că avea dar artistic şi cânta minunat la vioară. Mai târziu l-au trimis ruşii în Siberia, şi n-am mai ştiut nimic de el. Trei fete au urmat şcoala normală la Orhei, au ajuns învăţătoare şi apoi profesoare de lucru manual, căci făceau cursuri intense de broderie şi croitorie. Cea mai mică dintre ele, Elisabeta, o frumuseţe de fată cu cozi blonde, a fost răpusă de tuberculoză la 20 de ani, pentru că era boala care făcea ravagii în Basarabia înainte de anii ’40. Eu am stat primii ani la bunica, pentru că ambii mei părinţi erau învăţători în două sate diferite. Era bine. Aveam o curte mare care, de la jumătate, începea să urce pe un deluţel cu vie, bob şi gard de coarne din care se făcea o dulceaţă trăsnet! La poalele deluţelului era un fel de carieră de lut galben, străjuită de doi peri uriaşi, din care cădeau din când în când pere galbene zemoase. Ce credeţi că făcea Steluţa noastră? Le băgam pe sub cămaşă în loc de sâni, două câte două, mă furişam la poartă, unde mă aşteptau prietenii, şi le hăpăiam împreună. Multe, multe pere şi-au găsit astfel sfârşitul, spre mirarea bunicii, care nu mi-a descoperit niciodată şmecheria. Satul Chiperceni în care locuiam noi era destul de bogat, dar stătea prost cu drumurile. Pentru că aveam o curte mare, Primăria a depozitat nişte butuci uriaşi pentru a face în viitor un pod. Nu ne prea dădeau voie să ne jucăm pe ei, dar pune-te cu copiii. Într-o dimineaţă m-am trezit cu un cucui cât o chiflă în creştet. Bunica m-a oblojit cât a putut, dar umflătura creştea mereu. După vreo zece zile am ajuns la Spitalul Militar. Război: nu tu analgezice, nu tu feşe, nu tu vată, nu tu mai nimic. M-au pus pe masa de operaţie şi mi-au curăţat fără milă buboiul. Se pare că mă muşcase un păianjen otrăvitor. Cum bandajele se sterilizau prin fierbere cu cenuşă, mi-au umplut capul de bube. M-au ţinut în spital trei luni, dar m-am ales cu alfabetul învăţat, aşa că am ajuns să citesc de la 5 ani. Până la 10 ani am umblat cu capul ras, acoperit cu o pălăriuţă albă. Lacrimile mele n-au impresionat-o pe mama, care spunea: n-am nevoie de copil cu bucle, vreau o fată cu păr! M-a ajutat Dumnezeu, că mi-a crescut o halaciugă de păr bogat, care acoperea cicatricea lungă de 10 cm şi destul de adâncă din creştet. Eram prin clasa a IV-a când am ajuns refugiate în comuna Slimnic, de lângă Sibiu, unde colegele mele săsoaice purtau toate mândre nişte cozi blonde bogate, terminate cu funde colorate. Eu strângeam din dinţi, gândindu-mă la capul meu chilug ca de... deja ne fugeau ochii după băieţii dintr-a V-a. Îmi pare rău că n-am nicio fotografie de atunci. De unde aparat foto? Mama avea grijă să-mi facă rochii frumoase, ba pliate, ba cu volănaşe, dar eu aveam fără rea intenţie talentul de a le sfâşia cu prima ocazie. Tare mai eram băieţoi. Săraca mama, niciodată n-ar fi crezut că o să arăt aşa.

Add comment


Security code
Refresh

camp 300x2507