Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

592 31 1La români, din vechime se spune că acela care pleacă dintre noi trage cu piciorul. Dacă e adevărat, e foarte trist, căci așa cum viața ți-o trăiești după propriile legi, și finalul ai avea dreptul să-l hotărăști simplu. Vorbesc ca să mă aflu în treabă, căci de fapt nu suntem niciodată stăpâni pe ceea ce ni se întâmplă. Pe Marinuș l-am iubit din clipa în care l-am cunoscut în anii facultății: serios, destul de tăcut, dar în același timp foarte prietenos cu cei pe care i-a acceptat în preferințele sale. Succesul l-a îmbrățișat încă din anii studenției și i-a asigurat foarte repede notorietatea. Cred că am făcut parte dintre cei pe care i-a prețuit, căci la orice întâlnire mă întâmpina cu un zâmbet larg. Eram apropiați din anii începutului, cred că pentru dragostea pe care i-o purtam și o citea în ochii mei. Deși ani în şir nu ne-am văzut, căldura relației noastre a rămas aceeași. Făcea parte din acei oameni care rămân fideli sentimentelor acordate odată pentru totdeauna, ba mai mult, păstra cu strictețe hotărârile odată luate. Ne-am întâlnit în profesie când a jucat în excepționalele producții ale postului Acasă, „Regina” și „Aniela”, unde ne-am întâlnit ca parteneri direcți. Dimineața, când ne întâlneam, îmi adresa un zâmbet care spunea: „Mă bucur că te văd, vom avea astăzi o zi bună”. Era înscris de mult în galeria marilor artiști ai scenei și filmului românesc și mă mândream cu prietenia pe care mi-o purta. Am o amintire de neșters: eram în primul an de stagiatură la Brașov, iar el cu Gigi Dinică erau actori la București. Foarte adesea, când aveau o zi liberă amândoi, se urcau în tren și veneau la noi, la Brașov. Ne cantonam la Aro, pe atunci hotel cu restaurant de lux, nu prea era pe buzunarul nostru, dar chelnerii ne iubeau, ne îngăduiau să comandăm un platou mare de cartofi prăjiți stropiți cu usturoi (pe atunci, cea mai bună... friptură!) și două baterii de vin. Noaptea ne prindea plimbându-ne pe Strada Porții, strada de promenadă a orașului, apoi plecam la gară, nemaicontenind cu părerile noastre despre Teatru. Aceasta reprezintă credința și cea mai importantă preocupare a unui actor de vocație. Dorința permanentă de a descoperi tainele copleșitoare, dar dătătoare de fericire ale acestei profesii. Marinuș, nu te voi uita niciodată...

Add comment


Security code
Refresh