Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

619 35 1Ultimul turneu pe care l-am făcut în Israel mi-a adus în minte o mulțime de întâmplări nostime prin care am trecut în anii de demult, din 1969, când am început relația mea cu această țară. În vremea aceea, numărul evreilor plecați în Țara Sfântă era foarte mare, se evalua cam la o pătrime din cei două milioane de locuitori de acolo. Deci nu era de mirare că la orice colț de stradă se vorbea românește. Nașa mea, doamna Veselovski, avea acolo o colegă de bancă din liceu. M-a rugat frumos să-i duc o sticlă cu țuică. Și cum pe-atunci nu se găseau pet-uri, sticla era din… sticlă, deci casabilă. Dar cum s-o refuz pe nașa mea… Împăturesc în prosoape „obectul” și-i găsesc loc în valiză. După trei ore de zbor, când bagajele au fost descărcate la Tel Aviv, aeroportul era invadat de un miros pregnant de… țuică! Desigur, un miros ciudat în atmosfera caldă, cu parfum de portocali. Am înțeles că toți colegii mei au pățit același lucru, că nu au rezistat la rugămințile celor dragi. Am râs cu toții, dar, din păcate, rochițele mele erau distruse toate și a trebuit să-mi cumpăr o altă rochie de spectacol în primul rând. Pe-atunci se jucau 25 de spectacole pe lună! Acum, dacă se mai joacă două, trei... Am descoperit ce public extraordinar sunt evreii. Mai ales însoțiți de nostalgia pe care o simt pentru România, țara în care s-au născut. Fericirea lor era imensă la prezența noastră pe scenă. De atunci am făcut multe turnee și am văzut toate locurile sfinte. Apropo, într-o vizită la Ierusalim am mers pe Drumul Crucii, care este însemnat pe cursul lui cu săgeți și anunțuri ca „Prima stație”, asta însemnând prima oprire a lui Iisus purtând crucea pe Golgota. Noi eram deja puțin în întârziere și trebuia să plecăm la spectacol. Colegul nostru Bițu Fălticineanu ne tot îndemna: „Haideți să așteptăm aici, în stație, că vine autobuzul…”. Mare i-a fost mirarea când a aflat că era vorba despre cu totul altfel de stație… Am fost de mai multe ori la Zidul Plângerii (foto 1 şi 2). Este emoționant să vezi cu câtă credință se roagă aici oameni de toate vârstele și cu câtă convingere pun în crăpăturile zidului bucățele de hârtie însemnate cu dorințele lor trimise către Dumnezeu. Numai El știe, Domnul, câte mesaje depuse sunt ciugulite de păsări și transformate în pulbere. Important este că oamenii pleacă de-acolo cu credința că dorința lor se va îndeplini. Adaug și eu o fotografie din 1979, cu Arșinel, alături de un mare saxofonist de origine română, Paul Wertheimer (foto 3). Shalom până la un nou episod din călătoriile mele în Țara Sfântă!

619 35 3619 35 2

Add comment


Security code
Refresh