Main menu

header

Îmi plac câinii, dar am mai mare iubire pentru oameni

630 31 1Nu ştiu exact de unde, dar mi-a mers vestea că nu iubesc câinii. Într-o zi, trecând pe stradă, m-am dat la o parte pe trotuarul îngust ca să-i fac loc unei doamne să înainteze cu un câine mare. Doamna respectivă a rămas uimită: „Știam că nu vă plac câinii”, îmi spune dânsa. Am vrut să-i răspund că bunacuviinţă nu ţine de dragostea pentru animale, dar m-am stăpânit. Mai apoi însă am stat pe gânduri, căci voiam să descopăr de unde până unde mi-a venit această neplăcută catalogare. În general, îmi place să cercetez întâmplările neplăcute din viaţa mea, ca să le descopăr motivul. Acum ştiu. Am trăit perioada aceea îngrozitoare când haitele de câini hălăduiau flămânde prin Bucureşti, şi nenumărate au fost cazurile când au murit oameni atacaţi de câini.

Read more: Îmi plac câinii, dar am mai mare iubire pentru oameni

Privilegiul de a fi cunoscut nişte artişti extraordinari

629 35 1Mai stau pe acasă şi scotocesc prin amintiri, căutând şi bune, şi rele, şi constat de câte bucurii am avut parte. Una dintre ele a fost întâlnirea de-a lungul anilor cu oameni de elită, cu artişti deosebiţi, care au uimit o lume întreagă cu harul lor. Plecările în străinătate şi spectacolele venite în vizită la noi au fost un prilej de a cunoaşte, de a admira şi, în ultimă instanţă, de a învăţa de la asemenea artişti. În 1967 am cunoscut-o la Braşov pe Rika Zarai (foto 1), o cântăreaţă de marcă, o femeie frumoasă, cu personalitate puternică, glas profund şi senzual, care juca publicul pe degete.

Read more: Privilegiul de a fi cunoscut nişte artişti extraordinari

Tolba cu amintiri: clipe minunate la Gala umorului

628 35 1Deși sunt foarte ocupată, Doamne ajută!, mă mai opresc uneori să privesc la „Gala umorului”. Amintirile îmi invadează inima și mintea și retrăiesc clipe minunate. Fiecare dintre cei care apar pe ecran mi-a fost coleg. Îi admiram, îi prețuiam. Pe majoritatea îi cunoșteam foarte bine, pentru că pe noi, actorii, munca ne face să ne împrietenim. E necesar să comunici cu partenerii ca să poți crea atmosfera unei scene, altfel nu poți ajunge la emoția unui act artistic. Poate unii nu-ți devin dragi, din vina ta sau a lor, dar important este să realizezi scena, momentul, râsul sau plânsul, să impresionezi spectatorul.

Read more: Tolba cu amintiri: clipe minunate la Gala umorului

Programele de dezvoltare a litoralului lipsesc cu desăvârşire

627 35 1După destinderea de 1 Mai am avut şi eu curajul să mă duc la căsuţa de la mare, s-o admir cum se uită la soare. Am evitat aglomeraţia celor trei zile de weekend, când toată suflarea tânără din România visează să „muşte” din libertate fără măsură, uitând de rezultatele acestui gest. Sigur, „bătaia peştelui” a fost la Mamaia, dar mai vârtos la Vama Veche. Numele Vama Veche îmi aminteşte de anii când aici te întâlneai cu cei mai interesanţi intelectuali ai României, care nu mai voiau să se umilească cerând o cameră la Mamaia sau la Eforie şi gustau din frumuseţea primitivă a satului de lipoveni de pe malul mării. Nisipul auriu se întindea pe suprafeţe mari, se făcea nudism, şi adesea puteai observa un domn nud sărutând mâna unei doamne fără sutien, neîncercând măcar să o privească de aproape. Se bea vodcă adevărată, de obicei rusească, mai curată decât ororile ce ni se oferă azi cu etichete snoabe, false. Azi, nuditatea nu mai impresionează pe nimeni, şi eticheta a fost aruncată la gunoi. Satul 2 Mai şi-a păstrat şi anul acesta ţinuta.

Read more: Programele de dezvoltare a litoralului lipsesc cu desăvârşire

Prietenia adevărată ţine o viaţă

626 31 1Ce magică chimie leagă o fiinţă omenească de o alta pentru totdeauna? Găsim în jurul nostru oameni pe care îi numim prieteni, pe care îi întrebăm de sănătate, despre ce se petrece în familiile lor, dar îi uităm imediat ce ne despărţim de ei. Ați făcut-o, probabil, din politeţe, fără un interes real. Dar sunt alţii pe care îi păstrăm în suflet pentru totdeauna, chiar dacă ne despart de ei mii de kilometri şi ne vedem cu ei „din an în Paşte”, cum spune românul. Prietena mea Veronica a plecat din ţară de mult de tot, cu un copil de 6 ani de mână, părăsindu-şi mama înlăcrimată. A plecat nevoită de viaţa îngrădită de legi în vremea aceea şi, după ce a poposit un timp în Israel, apoi în Germania, s-a stabilit definitiv la New York. Întâi ne-am întâlnit la Tel Aviv, după doi ani, şi ne-am plimbat ore în şir, împărtăşindu-ne amintirile. Apoi ne-am întâlnit după mai mulţi ani în America. Micul meu Ionuţ era deja student, şi actriţa Veronica Strugaru, fără să uite o clipă de teatru, de radio, de televiziune, lucra orice să-şi ţină odorul la facultate. Eminent, Ionuţ va ajunge în curând un cunoscut neurochirurg la New York. Parcă ne-am fi despărţit doar de două zile, nu de 20 de ani. Veronica a făcut imediat pe ghidul şi aşa am cunoscut oraşul-minune, de la Statuia Libertăţii la Broadway, căminul teatrelor. Era lumea pe care o visasem amândouă de copile. Din clipa în care, în 1989, graniţele s-au deschis, Veronica şi Ionuţ ne-au vizitat foarte des, an de an, nu numai de dorul meu, ci de dorul ţărişoarei lor, România, pe care n-au încetat s-o iubească. Mămăiţa - bunica - a plecat dintre noi, dar mormântul său este un loc sfânt, unde ei vin să aprindă lumânări, cu braţe de flori. Ionuţ între timp s-a însurat cu o fată frumoasă, iar eu am fost invitat de onoare la nunta lor, la New York. Repede au făcut doi copii superbi, pe care au ţinut cu tot dinadinsul să-i boteze în România. Viaţa noastră s-a împletit în ani şi chiar nu mai ştiu dacă Veronica nu-mi este soră şi Ionuţ nepot. Îi iubesc pentru totdeauna!

Read more: Prietenia adevărată ţine o viaţă

Familia îţi dă puterea să crezi în viitor

625 31 1A venit şi la mine Iepuraşul. Frumoasă tradiţie, încărcată de dragoste. Mie, el mi-a adus o mare bucurie: pe strănepotul meu de 10 luni, Damian, venit cu avionul din Germania. N-aş fi crezut, eu, care n-am născut, că pot să simt o asemenea fericire. Cu ochii larg deschişi, curioşi, mogâldeaţa m-a cercetat îndelung şi apoi mi-a zâmbit. Mi s-a umplut inima de dragoste şi am stat să-l privesc şi eu cum merge printre noi ca un titirez, desigur, încă în patru lăbuţe, şi cum se opreşte brusc să ne arate ce viteaz este el. Ce-o fi în căpşorul lui când ne vede pe toţi, căci ne-am adunat toată familia, urmărindu-l râzând, făcându-i semne, încurajându-l şi aplaudându-l? Orice ar gândi, nu poate să nu constate dragostea imensă care-l înconjoară. Am înţeles şi eu devotamentul şi tandreţea, uneori exagerate, ale bunicilor, care sunt mai îngăduitori cu nepoţii şi dispuşi oricând la sacrificii. M-am bucurat şi mai mult când am văzut cum ambii părinţi sunt grijulii şi nu-l pierd din ochi nicio clipă. Nu-i de mirare, având în faţă o asemenea minune. Încă o dată mi-am amintit cu câtă indiferenţă unii oameni îşi tratează copiii. Cât de crud poţi să fii ca să faci să sufere puiul acela de om, care nu înţelege încă lumea din jur? De ce vrei să-ţi verşi ura şi neputinţa peste frageda fiinţă care te priveşte cu ochi înlăcrimaţi? Îi detest pe cei care nu ocrotesc copiii. Venirea lui Damian şi a copiilor noştri, Daniel şi Buru, mi-a făcut sărbătoarea Paştelui mai frumoasă. Desigur, îi văd mai rar, căci ei locuiesc în Germania, şi atunci revederea a fost cu adevărat minunată. Familia îţi dă puterea să trăieşti, să crezi în viitor şi să-ţi doreşti să-i faci pe cei din jur fericiţi. Armonia în familie cred că este chezăşia succesului în viaţă.

625 31 3

625 31 2

„Domnul Goe“, spectacol de clasă la Teatrul „Stela Popescu“

624 35 1La sărbători, dintotdeauna se fac daruri. Părinţi către copii, prieteni către prieteni, prilej de bucurii. Anul acesta, Teatrul „Stela Popescu” a pregătit un dar aparte pentru copiii bucureştenilor: spectacolul „Domnul Goe”, după schiţa lui I.L. Caragiale. De la începutul naşterii noastre ca instituţie, am înscris prioritar în program educaţia tinerilor în spiritul calităţii, al cunoaşterii valorilor adevărate culturale ale neamului românesc. Am început cu „Chiriţa” lui Alecsandri, am continuat cu Caragiale şi mergem mai departe cu producţii muzicale după cei mai mari muzicieni ai lumii. Darul nostru de Paşte către micii consumatori de teatru muzical este „Domnul Goe”. Îmbinarea dintre text şi muzică, semnată de Roman Vlad, a fost asigurată de regizorul Dan Tudor, cunoscut ca unul dintre cei mai preţuiţi ai momentului. Dansurile splendide executate de echipa noastră de balet, alcătuită din absolvenţi ai Școlii de balet, sunt create de coregraful Ştefan Soare. Costumele au fost asigurate de doamna Viorica Petrovici şi de Liza Panait. Iată deci un spectacol de clasă pentru cei care ne vizitează la Palatul Copiilor în Săptămâna Paştelui. Într-o lume în care poluarea sonoră se rostogoleşte peste noi şi de pe stradă, şi din ecranul televizoarelor, prezenţa copiilor în sălile de teatru este o adevărată binefacere. În încheierea reprezentaţiei, ne-am prezentat în versuri crezul nostru artistic:

Read more: „Domnul Goe“, spectacol de clasă la Teatrul „Stela Popescu“

La Paris mi-am făcut „botezul“ în lumea turneelor internaţionale

623 31 1Câţi ani sunt de când am jucat prima oară la Paris? E uşor de socotit: 1965-2017. Peste două luni, exact 52 de ani. De atunci şi până acum am fost de mai multe ori în oraşul-vedetă al Europei, cu sau fără treabă, şi de fiecare dată am trecut să văd Sala Olympia, cea în care ne-am produs o trupă de peste 40 de oameni, a Teatrului „Constantin Tănase”.

Read more: La Paris mi-am făcut „botezul“ în lumea turneelor internaţionale

Vine, vine, primăvara!

622 31 1După atâţia nămeţi de zăpadă neagră, cu gunoaie şi mizerii, în sfârşit, trotuarele sunt curate, şi-n curţile bucureştenilor înfloresc cireşii japonezi, magnoliile, iar de pe tarabele florăreselor ne zâmbesc primulele. Primăvară, te-am aşteptat cu dragoste, cu speranţă că va urma un an plin de împliniri; unde mai pui că sărbătoarea Sfintelor Paşti e aproape și va adăuga primăverii alte flori multicolore. Sărbătoarea minunată ne va umple sufletul de bucurie! Copilăria mea a fost săracă, şi totuşi în jurul meu sărbătoarea exista. După ce venea preotul să sfinţească locuința în Săptămâna Mare, urmau pregătirile pentru Noaptea Învierii, se umpleau coşurile cu bunătăţi ce urmau să fie duse la biserică, pentru sfinţire. Am venit la Bucureşti, la facultate, în 1953, şi singura mea cunoştinţă era Titi Rucăreanu (foto 1), elev la Liceul „Şaguna”, din Braşov. Un băiat superb, care mai avea şi darul de a fermeca asistenţa când lua acordeonul în braţe şi cânta. Se cazase pe Bulevardul Dacia, unde, la colţul casei, puteţi vedea şi acum o magnolie superbă. Era prima care înflorea în Bucureşti. Titi s-a dus… ea înfloreşte şi acum, după 70 de ani. Mi-am adus aminte astăzi de oamenii dragi care nu mai sunt, deşi e primăvară şi soare. Căci tot aşa, cu mai mulţi ani în urmă jucam la Lugoj cu Aurică Andreescu (foto 2). Aveam acolo un prieten, nea Molnar, o minune de om, care avea un restaurant pe coastă şi servea numai bunătăţi. Ne-a primit în ziua aceea în poiana sa de meri înfloriţi, unde a aranjat o masă numai pentru noi. Doar albinuţele bâzâiau din floare în floare. La două luni după ce s-au scuturat merii a plecat şi Aurică spre o lume mai bună. Nu împlinise 45 de ani… Avea un glas de aur şi-un simţ al umorului rar întâlnit. Nu vreau să vă întristez, dar vreau să vă amintesc să nu-i uitaţi pe cei pe care i-aţi iubit şi să păstrați neştearsă amintirea lor.

622 31 2

Relaţii comentate: „Farmacia inimii CATENA“

621 35 1Nu mai prididesc să răspund întrebărilor referitoare la reclamele cunoscute, unele laudative, altele, mai puţin. Relaţia mea cu acest domeniu durează de mulţi ani şi s-a rezumat doar la farmacie. Am să vă mărturisesc câte ceva din istoricul acestei relaţii. A fost prima farmacie care a făcut reduceri masive şi prima care a înfiinţat atât cardurile pentru ieftinire, cât şi alte multe proiecte ajutătoare. Propunerea mi s-a părut onorabilă. Sigur, publicul românesc n-a fost obişnuit cu reclamele realizate cu actori cunoscuţi. Au socotit că este degradant. Ideal era ca un actor mare să nu-şi dea imaginea într-un spot publicitar. Mai apoi, oamenii s-au obişnuit şi chiar s-au împrietenit cu reclamele. Să ştiţi că foarte mulţi actori mari ai lumii şi-au dat imaginea anumitor proiecte, de exemplu: Jules Breiner îndemna populaţia să renunţe la fumat; George Clooney, Julia Roberts, Antonio Banderas au lansat parfumuri superbe; până şi geniala Bette Davis a făcut reclame. Desigur, contează atât produsul expus, cât şi inteligenţa spotului respectiv. Ne-am străduit să realizăm în apa- riţiile noastre sinceritate, încredere şi optimism, iar uneori, un dram de umor care ridică moralul cetăţeanului nostru. Conducătorii acestei firme ne-au tratat cu respect, apreciere, fără avantaje aparte dincolo de plata prestaţiei. Lucrăm într-o atmosferă plăcută, cu realizatori talentaţi din postul tv Senso. Revista care ne însoţeşte, de asemenea, are o mulţime de informaţii şi de sfaturi pentru cei interesaţi să aibă grijă de sănătatea lor.
621 35 2

Mi-e tare dor de mama!

620 31 1Ştiu, toată lumea spune: mama mea este cea mai frumoasă. Minunat! E normal ca portretul mamei tale să fie cel mai frumos din lume. Mama mea, vă asigur, era foarte frumoasă, dar mai ales era un om cu o forţă ieşită din comun. Se pricepea la toate, făcea cea mai bună păpică, locuinţa era pahar, dar mai ales cosea şi broda extraordinar. Normal, aţi spune, că doar făcuse Școala Normală pe vremea când fetele erau pregătite să fie soţii excepţionale. Însă mama avea un adevărat talent. Ieri, căutând prin dulapurile mele de haine, dar şi de costume de scenă, am găsit una dintre iile cusute de mama pe pânză de borangic. Zic una, căci în multele noastre mutări, de la fuga din Basarabia şi prima aşezare mai sigură la Braşov, s-au pierdut şi puţinele obiecte luate de acasă. Ia de care vorbesc azi am păstrat-o cu sfinţenie şi e semnată Valentina Popescu. Mi-am amintit de anii copilăriei, când locuiam într-un târg din Basarabia, când la zilele de sărbătoare protipendada se îmbrăca în superbe costume naţionale. Sigur, acum mi se pare naiv, dar pe atunci chiar era foarte frumos. Mama mea avea o putere de muncă ieşită din comun. Absolut tot ce era necesar rezolva mama. Mă îmbrăca din cap până-n picioare. Poate şi dumneavoastră aţi purtat şoseţele de aţă tricotate. Îmi făcea fustiţe plisate, rochiţe brodate, şi asta nu-i nimic. A luat în custodie un petic de pământ, şi-n casa noastră se mâncau numai trufandale: prima mazăre, primii castraveţi, prima roşioară şi, neapărat, primul porumb de copt. În tot acest timp însă, lucra și la şcoală zi de zi ca profesoară. Din păcate, pe atunci nu aveam aparate de fotografiat, şi prea puţine imagini mi-au rămas din copilărie. Astăzi mă gândesc că noi, copiii, suntem ingraţi şi nu facem tot ce-ar trebui pentru părinţii noştri. Mă mângâi doar cu gândul că am fost un om serios şi i-am dat satisfacţia că s-a ales ceva de capul meu. Sărut mâna, mamă!

620 31 2