Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

Prima „staţie“ pe Drumul Crucii şi… ţuica românească

619 35 1Ultimul turneu pe care l-am făcut în Israel mi-a adus în minte o mulțime de întâmplări nostime prin care am trecut în anii de demult, din 1969, când am început relația mea cu această țară. În vremea aceea, numărul evreilor plecați în Țara Sfântă era foarte mare, se evalua cam la o pătrime din cei două milioane de locuitori de acolo. Deci nu era de mirare că la orice colț de stradă se vorbea românește. Nașa mea, doamna Veselovski, avea acolo o colegă de bancă din liceu. M-a rugat frumos să-i duc o sticlă cu țuică. Și cum pe-atunci nu se găseau pet-uri, sticla era din… sticlă, deci casabilă. Dar cum s-o refuz pe nașa mea… Împăturesc în prosoape „obectul” și-i găsesc loc în valiză. După trei ore de zbor, când bagajele au fost descărcate la Tel Aviv, aeroportul era invadat de un miros pregnant de… țuică! Desigur, un miros ciudat în atmosfera caldă, cu parfum de portocali. Am înțeles că toți colegii mei au pățit același lucru, că nu au rezistat la rugămințile celor dragi. Am râs cu toții, dar, din păcate, rochițele mele erau distruse toate și a trebuit să-mi cumpăr o altă rochie de spectacol în primul rând. Pe-atunci se jucau 25 de spectacole pe lună! Acum, dacă se mai joacă două, trei... Am descoperit ce public extraordinar sunt evreii. Mai ales însoțiți de nostalgia pe care o simt pentru România, țara în care s-au născut. Fericirea lor era imensă la prezența noastră pe scenă. De atunci am făcut multe turnee și am văzut toate locurile sfinte. Apropo, într-o vizită la Ierusalim am mers pe Drumul Crucii, care este însemnat pe cursul lui cu săgeți și anunțuri ca „Prima stație”, asta însemnând prima oprire a lui Iisus purtând crucea pe Golgota. Noi eram deja puțin în întârziere și trebuia să plecăm la spectacol. Colegul nostru Bițu Fălticineanu ne tot îndemna: „Haideți să așteptăm aici, în stație, că vine autobuzul…”. Mare i-a fost mirarea când a aflat că era vorba despre cu totul altfel de stație… Am fost de mai multe ori la Zidul Plângerii (foto 1 şi 2). Este emoționant să vezi cu câtă credință se roagă aici oameni de toate vârstele și cu câtă convingere pun în crăpăturile zidului bucățele de hârtie însemnate cu dorințele lor trimise către Dumnezeu. Numai El știe, Domnul, câte mesaje depuse sunt ciugulite de păsări și transformate în pulbere. Important este că oamenii pleacă de-acolo cu credința că dorința lor se va îndeplini. Adaug și eu o fotografie din 1979, cu Arșinel, alături de un mare saxofonist de origine română, Paul Wertheimer (foto 3). Shalom până la un nou episod din călătoriile mele în Țara Sfântă!

619 35 3619 35 2

Eilat, minunea din deşert

618 31 1Tocmai m-am întors dintr-un îndepărtat punct al lumii, Marea Roșie - Eilat. O întindere imensă de apă, înconjurată de țărmurile a patru țări, nu întotdeauna prietene. Dar înainte de a vă explica despre ce este vorba am să vă mărturisesc în ce lume am intrat. Eilatul este una dintre minunile turismului israelian. Undeva departe, în deșert, unde apa dulce e mai valoroasă decât aurul, se ridică un oraș cu hoteluri de lux care de care mai originale. Înecate în flori, străjuite de chiparoși uriași, poți cunoaște raiul turismului făcut cu iubire și responsabilitate. Unde întorci capul te cucerește frumosul. Terase uriașe acoperite sau descoperite te invită să lenevești la o înghețată sau la o cafea, piscine cu apă încălzită te ademenesc, și unele chiar au nisip de mare. De pe terasele hotelurilor superînalte te îmbie o priveliște fantastică, marea înconjurată de patru granițe: Egipt, Iordania, Arabia Saudită și Israel, o întâlnire de poveste. Ziua te amețesc covoarele de mușcate de pe terase, iar noaptea, luminile feerice ale stațiunii. Dar de ce am ajuns acolo? De câțiva ani, în Israel se organizează niște sejururi pentru oamenii mai în vârstă, obicei ținut de multe etnii din Israel, în cazul nostru se numește „Româniada”. Vin turiști din toată țara, și pentru trei zile petrec o vacanță fantastică: plimbări, casă, masă de trei ori pe zi, cu zeci de bunătăți, și în fiecare seară un spectacol de muzică, umor și dans. Spectatorii noștri de la „Româniada” sunt nostalgicii evrei care s-au născut în România, pe care n-au uitat-o niciodată. Media de vârstă a celor prezenți era de 85 de ani. Bătrâni curați, eleganți, cu mișcări domoale, cu umbra de tristețe a vârstei așternute pe față, ne-au primit cu o iubire emoționantă. Lumea pe care le-o aduceam de acasă, cu gluma și muzica tinereții lor pierdute, le înlăcrimau ochii, dar în același timp le luminau fața cu o iubire aparte. A fost un spectacol emoționant, sfârșit cu mulțumiri infinite pentru bucuria pe care le-am oferit-o. Ne-am fotografiat, am schimbat impresii, am răspuns la zecile de întrebări curioase despre România de azi și despre teatrul nostru de care le este dor. Ne-am despărțit cu promisiunea de a ne revedea ori la București, ori în Israel. Oriunde, dar sigur!

618 31 2

Am mulţi prieteni

617 35 1Îmi face mare plăcere să răscolesc printre fotografiile vechi. Vă daţi seama că am umplut multe cutii cu imagini care mă fac să râd sau să plâng, cu oameni pe care i-am iubit sau cu alţii care mi-au fost dragi. Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de tot şi de toate. Am bătut pas cu pas Ţara Românească, am jucat, am fost invitată la mesele oamenilor, am cunoscut hoteluri mai mari sau mai mici din oraşele ţării, şi uite aşa am legat prietenii definitive. Sper că am lăsat peste tot amintiri minunate, căci am jucat cu dragoste, cu sinceritate, dăruire şi respect faţă de spectatori. Acum, după peste 45 de ani, când plec la Timişoara nu uit să trec pe la Andrei, al cărui oaspete am fost întotdeauna în restaurantele sale, nu uit să mă văd cu Ceia şi cu familia sa, să revăd puştiul care acum are şi el peste 40 de ani şi care mă certa mereu că-i spuneam Mao Tse Dung. De obicei ne primea la „Continental” bietul Cornel Urcan, care avea o vorbă când privea afişul: „Cine ştie vine să se cazeze la mine”. Spun bietul, căci l-au distrus până la urmă cei pe care i-a omenit… Avea un frate care şi el ne iubea şi ne dăruia la plecare un pachet de pogăcele. Pe atunci se juca două-trei zile într-un oraş, deci reuşeam să cunoaştem toate frumuseţile lui. Alături de Timişoara jucam la Lipova, unde era o mare unitate de pompieri şi unde ne întâmpina la sală şeful unităţii cu două mari lăzi cu mere. Când ajungeam spre Arad mă aştepta familia doctorului Moldovan cu cele două fete nerăbdătoare să vină la spectacol şi o masă bună după aceea. Alteori, ajungeam la Satu-Mare, unde prietena mea Bebi Moldovan şi cu Ghiţă, soţul său, mă primeau împărăteşte. Au trecut anii şi nu ne-am uitat. Vorbim la telefon, ei mă urmăresc la tv şi ne ducem dorul. Aş avea multe să vă spun, dar mai avem vreme şi în săptămânile viitoare…

617 35 3

617 35 2

Mulţumesc, domnule profesor!

616 31 1Suntem fericiți că publicul ne admiră, ne apreciază și vrea să ne cunoască îndeaproape. Dar cât de sinuos este drumul nostru spre succes? Nu știu. Revedeam într-o zi, printre fotografii, cursul evoluției mele și mi-am dat seama cât de important este în viața noastră învățătorul, profesorul care ne învață abecedarul profesiei. Am fost eleva unui mare actor, pe nume A. Pop Marțian. Azi, uitat de public, dar înscris adânc în sufletul generației mele de actori, mari foști elevi ai domniei sale. Fiecare generaţie își are eroii săi, și după plecarea lor doar urmașii le mai poartă Gloria. Profesorul meu mi-a insuflat seriozitate și curaj. Colega mea de clasă Rodica Popescu (foto 1) îl cita la un moment dat: „Poți să plângi pe scenă și în cearșafuri, dar, dacă nu transmiți, degeaba plângi”. Iată marele secret: puterea de a convinge publicul de adevărul textului pe care-l susţii. Toți cei care au adorat-o pe diva Valeria Seciu, căci așa i se spunea, să afle că ea a fost eleva aceluiași profesor A. Pop Marțian. Ceea ce m-a intrigat pe mine este fragilitatea strivitoare de care dispunea această actriță, care, când intră în scenă, este sigură pe capacitatea sa formidabilă de a stăpâni situația. Un alt elev al profesorului meu este și regretatul Sebastian Papaiani (foto 2), care va rămâne de-a pururi în memoria iubitorilor de teatru și de film. Aparent retras și necooperant, Bică era un om plin de tandrețe și un coleg minunat. Fantezia sa transforma un personaj pe care-l juca într-o bijuterie artistică nemuritoare. Un alt coleg urmaș al marelui profesor este Virgil Ogăşanu (foto 3), care spune: „Munca noastră e fără sfârșit, muncă de miner: poţi să ai talent și fără muncă, dar ai să-l pierzi. E imposibil să sari din metrou direct în Hamlet. Oricât de talentat ai fi”. Ar fi nedrept să nu-i amintesc aici pe asistenții marelui profesor, care s-au ocupat de noi patru ani și ne-au urmărit apoi toată cariera: Iani Cojar, Cornel Todea, Mihai Berechet sau Horia Popescu. Toți au fost regizori remarcabili și mari pedagogi la rândul lor. Regretatul (Doamne, cât de mulți au ajuns regretați…) mare actor Mircea Albulescu spunea: „Întreaga activitate artistică nu ar fi fost, nu este și nu va fi cât va fi fără truda și răbdarea dumnezeiască a dascălilor mei”.

616 31 3

616 31 2

Scrie, draga mea Cristina!

615 35 1Să fi fost prin anii ’70. Nu mai știu precis. Eram în turneu la Arad și jucam într-o sală foarte mare, reamenajată dintr-un fost manej pentru călărie. Spectacolul era o colaborare între invitații de la București și artiștii Teatrului de Stat de la Arad. Nu întotdeauna, dar, în general, pentru că de obicei intru la finalul spectacolului, mai trag cu urechea la ce se întâmplă pe scenă. La un moment dat, mi-au atras atenția glasul actriței care evolua și puterea cu care își lansa cuvântul. Mi-a plăcut și, la ieșirea din scenă, am abordat-o: „De ce nu vii la noi, la Tănase?”. Am simțit în răspunsul său o reținere și o modestie asumată, fără agresivitatea tânărului îndrăzneț. Mi-am dat seama totuși că am semă- nat în sufletul ei ideea. Nu a trecut mult timp și s-a angajat la noi. Această tânără talentată se numește Cristina Stamate. Anii au adeverit talentul excepțional al Cristinei, inteligenţa sclipitoare, temperamentul artistic cuceritor. Am avut dreptate. Ea mi-a devenit prietenă, legate prin respect și prin apreciere reciprocă. Am lucrat împreună, am stat în aceeași cabină, am dormit în aceeași cameră de hotel și niciodată nu m-a dezamăgit. Cristina, poate nu știe toată lumea, are un condei plin de umor. A lansat pe piață două cărți pe care, dacă te apuci să le citeşti, nu le mai lași din mână. În ambele cazuri, abordarea sa este originală, unică. Cristina, ești mai mică decât mine, ne despart zece ani de experiență, de aceea îmi permit să-ți dau un îndemn: Scrie şi iar scrie! Ai un har de netăgăduit și orice greutăți îți va mai pune în cale viața împărtășește oamenilor gândurile tale! Merită! Pentru că tu le poți transmite nu doar experiența unei actrițe cunoscute, ci şi înțelegerea profundă a lumii în care am trăit și trăim și le va da curaj și idei să meargă înainte. Scrie, draga mea!

„Mari succese“ ale lui Eugen Doga

614 35 1Dacă vă spun numele Eugen Doga s-ar putea să nu vă dați seama imediat despre cine vă vorbesc. Este moldovean, compozitor de prim rang, cu succese muzicale internaționale. Vă amintiți filmul „Șatra”? Sau „Lăutarii”, al regizorului Emil Loteanu? Muzica este semnată de Eugen Doga. Este renumit pentru valsurile sale și anume „Dulcea şi tandra mea fiară” („My Sweet and Tender Beast”), unul dintre cele mai frumoase valsuri scrise vreodată după opinia domnului Ronald Reagan, fostul președinte al Americii. Muzica sa a deschis în 1980 Jocurile Olimpice de vară de la Moscova și în 2014 Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci. Uniunea Astronomică Internațională a Academiei de Științe din Rusia a acordat numele Doga unei planete descoperite în 1987. Omagiu adus pieselor sale pătrunse de muzică sferelor cerești. Este Artist al Poporului, este declarat omul mileniului și Doctor Honoris Causa al Institutului de Relații Internaționale de la Moscova, considerat cea mai elitistă universitate din Rusia. Deși este membru al Uniunii Compozitorilor din Rusia, nu se bucură de această onoare nici în Moldova, nici la București. Lansarea discului său, „Mari succese”, organizată de domnul Tavi Ursulescu, la magazinul „Muzica”, din 28 ianuarie, s-a bucurat de prezența unui mare număr de personalități, ca domnul Radu Boroianu, directorul ICR, care i-a oferit diploma de Excelenţă, sau doamna Irene Cajal, care a adus salutul ministrului Culturii, precum și cântăreața Alina Mavrodin, care a adus daruri de la Târgoviște din partea Festivalului „Crizantema de Aur” și care a amintit că în 2016 o întreagă seară i-a fost oferită artistului Doga. Ne-am bucurat de prezența generalului Mircea Chelaru, care ne-a amintit că Doga și toată Moldova sunt ale României. Nu îl pot trece cu vederea nici pe domnul Paul Surugiu, alias Fuego, care i-a oferit un trofeu și unul dintre frumoasele sale tablouri. Nici ambasadorul Moldovei, domnul Mihai Gribincea, cel care mi-a înmânat și mie titlul de „Artist al Poporului din Moldova”, nu putea să lipsească. Ni s-a alăturat tuturor excepționalul compozitorul Jolt Kerestey. Întâlnirea s-a încheiat cu un miniconcert susținut de Mihai Constantinescu și de Medeea Marinescu, care au jucat în filmul „Maria-Mirabela”, pe muzica lui Eugen Doga. Venit direct de la Chişinău, Iurie Sadovnic ne-a cântat câteva piese ale maestrului Doga, pe versuri de Grigore Vieru. Au fost prezenți, printre alții, Corina Chiriac, Manuela Hărăbor, Silvia Dumitrescu, Crina Matei și Alexandru Arșinel.

Mândră de tinerii actori talentaţi

613 31 1În sfârșit, spectacolul e gata! La 21 ianuarie a avut loc premiera la piesa „Chiriţa la Iaşi”, de Vasile Alecsandri. Formula scurtă, gândită pentru tineri și copii, este urmărită cu atenție și apreciată pentru hazul ei debordant. Am fost inspirată atunci când l-am invitat la teatrul nostru pe Dan Tudor, un regizor tânăr, cu o fantezie extraordinară. E o plăcere să lucrez cu un om talentat, prietenos, care-ţi dă încredere în ceea ce pregătești. Cred că v-am mai spus că teatrul nu este numai un efort de memorare a unui text, cel mai importantă este însuflețirea textului respectiv. Spectatorul trebuie să aibă sentimentul că textul este gândit de actor în acea clipă spontan și cu dăruire. Am avut ca parteneri actori foarte tineri. Aristița și Calipsita, fiicele Chiriţei, sunt interpretate de două studente frumoase și inteligente, Raluca și Ramona (foto 1). Alți doi tineri protagoniști, Florin și Adi (foto 2), sunt tot de la Facultatea de Teatru. Alte roluri importante sunt jucate de doi remarcabili cântăreți de operă, Andrei și Dani, cunoscuți din mai multe spectacole ale noastre. Conu’ Bârzoi se bucură de interpretarea unui extraordinar cântăreț de operă, înzestrat cu un real har actoricesc, Victor. Guliță, odrasla alintată a Chiriţoaiei, este jucat de Dani, care cântă și joacă la teatrul nostru de mai mulți ani. Și după toate acestea veți admira echipa noastră de balerini (foto 3), toți absolvenți ai Școlii de Balet, care evoluează într-o avalanșă de dansuri clasice, de la vals la cotilon și mazurca. Costumele semnate de Viorica Petrovici sunt o încântare, o armonie superbă de culori inspirate de epoca respectivă. Coregrafia este asigurată de domnul Soare. Sigur că succesul nostru, al artiștilor, este întotdeauna susținut de colectivul nostru de muncitori ai scenei, electricieni, sonorizatori, cabiniere, fără de care n-ar fi posibil un spectacol mare. Premiera a avut un succes deosebit, aplauze fără de număr și multe flori. Datorită grijii deosebite a directoarei noastre, doamna Smaranda Bunea, pornim mai departe în realizarea următorului nostru spectacol: „Harap-Alb”.

613 31 3

613 31 2

Haideţi să o vedeţi pe Chiriţa!

612 31 1M-ați auzit des vorbind despre Chirița lui Alecsandri. De ce? Pentru că personajul acesta a jucat un rol de mai multe ori în viața mea. Încă din anul doi de facultate, când trebuia să pregătim un monolog la clasă, i-am propus domnului profesor „Chirița în voiaj”. A rămas surprins. „Păi bine, domnişoară, te-am luat la clasă pentru Andromaca, și dumneata vrei să joci «Chirița»?”, m-a întrebat el. Mi-a dat să fac un monolog cu povești pentru fetițe de Arghezi. Sigur că l-am învățat și pe acela, dar am pregătit foarte serios şi „Chirița în voiaj”. A acceptat să-l asculte, și până la urmă a hotărât și realizarea în semestru doi a întregului text al lui Alecsandri. Într-o zi m-am întâlnit pe culoar cu superba doamnă Dina Cocea, care m-a întrebat și ea uimită: „Ce-ți veni ție să pregătești «Chirița»? Asta a jucat Draga Olteanu!” Între mine și Draga, la ora aceea, era o deosebire ca de la cer la pământ - eu aveam talia 64 cm și niște picioare de invidiat. Nu m-am descurajat și, la final de an, comisia în care era și doamna Cocea mi-a dat nota 10. Au trecut anii, am fost repartizată la Brașov, unde s-a pus în scenă „Chirița” pe care o juca o veche actriță, Jeni Moruzan. Eu o interpretam pe Luluța, zvăpăiata ei nepoată. Urmează concursul tinerilor actori pe țară, și Luluța mea ia premiul I. Mai trec iarăși anii și, într-o bună zi, doamna Smaranda Oţeanu, pe atunci fondator și director al Operei Comice, îmi propune să joc, ce credeți?, „Chirița”. Pentru mine nici că se poate mai mare fericire. Am jucat cu succes peste 80 de spectacole, cred într-o versiune mai modernă, căci cu siguranță acest personaj la mine nu avea clasica imagine - rotofee și cu negi pe nas, ci o femeie inteligentă, cu mintea ascuțită, care visa ascensiunea pe scara societății. Și de data aceasta, Chirița mea a avut succes. A venit vremea când, spre uimirea mea, a luat ființă Teatrul „Stela Popescu”, care are în proiectul său repertorial ideea de a oferi copiilor și tinerilor o premieră pe lună. Am început cu „Lampa lui Aladin” și iată că acum, în ianuarie, avem premiera spectacolului „Chirița la Iași”, de Vasile Alecsandri. De data aceasta, muzica semnată de Vlad Roman, și într-o distribuție excelentă pe scena Palatului Copiilor - Sala Mare. Costumele le semnează Viorica Petrovici, o artistă faimoasă. Echipa de balet dansează vals, cotilion, mazurca. Regizorul Dan Tudor, cu fantezia sa debordandă, vă va convinge de succesul acestui text clasic. Vă așteptăm la spectacol!

Zăpada, bucuria copilăriei!

611 31 1Când ninge, e o frumuseţe! Gerul păstrează zăpada albă strălucitoare şi, dacă nu bate vântul prea tare, e chiar ca în poveste. Pe trotuar nu se poate circula, iar maşinile par căpiţe înalte de fân cu căciulă albă. E adevărat că. dacă trebuie să mergi zilnic la serviciu. îţi piere romantismul şi tragi câte-o vorbă grea împotriva celor care trebuiau să ne cureţe drumurile la vreme. Dar să nu îl mâniem pe Dumnezeu. Mai trebuie să ne bucurăm şi de iarnă. În ultimii ani, cam cinci, nu am avut de ce să ne plângem, căci ningea o noapte, şi a doua zi soarele transforma raiul alb într-o mocirlă dezgustătoare care ne făcea viaţa antipatică. În amintirile mele de acum 40 de ani, iarna era chiar iarnă. Începea în noiembrie şi se mai topea zăpada la sfârşit de februarie. Nu simţeam frigul şi ne bucuram de zăpada pufoasă, de săniuţe, de patine, de schiuri. Pentru că eram mai tineri, nu ne speria frigul, deşi nici încălţări mai bune nu aveam şi nici atâtea căciuliţe şi fulare. În anii ’53-’54 eram la Braşov şi sus, în Poiană, se desfăşurau Jocurile de Iarnă - Olimpiada Tineretului. Chiuleam de la şcoală şi din zori urcam pe curmătură (un drum mai scurt, dar abrupt) spre culmile Poienii ca să asistăm la întrecerile fantastice de schi, de patinaj, de bob. Nu ştiam de foame, nu ştiam de sete şi nici de frigul care ne învineţea urechile. La întoarcerea acasă ne aşezam cu fundul pe serviete şi ne dădeam drumul la vale pe pârtia de slalom. Servieta mea era vânătă, căci o vopsise mama cu cerneală albastră, şi când coboram rămânea în urmă o dungă întunecată. A trebuit s-o aruncăm până la urmă, şi uite aşa m-am ales eu cu o servietă nouă. Biata mama! Din toată sărăcia unui salariu de învăţătoare îmi tricota noaptea un pulover cu gât răsucit, un şal gros şi o căciuliţă cu urechi sau îmi dubla un paltonaş cu vatelină, tot de ea cusut. Într-un an a crescut iepuri şi mi-a făcut un paltonaş de blană. Pe una dintre mâneci s-a nimerit o codiţă. Mă trăgeau băieţii de codiţa simpatică, râzând, şi repede s-a ales praful de paltonaşul meu. Nu conta! Mie viaţa mi se părea frumoasă. Sfânta copilărie - lipsită de griji!

Am fost sărbătorită la un restaurant mexican din oraşul Nürnberg

610 35 1Am avut un sfârşit de an absolut fabulos. Că a fost Crăciunul nu-i mare lucru, că am avut Revelionul este firesc, dar nu uitaţi că tot în această perioadă am împlinit 81 de ani. E şi greu, dar şi uşor dacă te obişnuieşti din timp cu gândul. V-am povestit că am plecat pe 20 decembrie la Nürnberg ca să-mi văd strănepotul. Am ajuns noaptea târziu şi, a doua zi, surpriză! Cuscra mea, Doina, o fată de aur, mi-a organizat sărbătoarea de 21 decembrie. S-au strâns douăzeci de persoane, în majoritate prieteni de-ai noştri, că de mulţi ani, până şi în Germania, am mulţi fani. Petrecerea a avut loc la un restaurant mexican condus de o româncă, o fată harnică din Mediaş, care, după multe neajunsuri, s-a stabilit la Nürnberg şi a reuşit să-şi găsească norocul prin muncă şi curaj. A fost o seară minunată, am mâncat specialităţi mexicane cu vestita fasole neagră, dar şi cu multe fructe de mare, care mie, personal, îmi plac foarte mult. Am râs, m-am distrat şi am încheiat petrecerea cu glume picante şi tequila dulce. Acum, când îmi amintesc seara aceea alături de hărnicuţa medieşeancă, îmi dau seama ce noroc am avut în viaţă să pot să văd locuri frumoase, să cunosc oameni deosebiţi şi să mă bucur de stima lor. În ultimă instanţă, aplauzele sunt doar un semn de apreciere imediată, dar ceea ce rămâne în sufletele oamenilor peste ani este adevărata noastră avere sufletească. Sunt fericită că viaţa mi-a oferit şansa de a intra în inima oamenilor, de a le dărui bucurie, iar eu, la rândul meu, să primesc atâta recunoştinţă. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-mi dea zile şi putere să ajut oamenii să fie fericiţi. Teatrul este o şcoală şi un medicament, iar eu, slujitorul lui, aş vrea să fiu oamenilor de folos.

610 35 2

Cum e să fii străbunică...

609 31 1Este cu adevărat un sentiment extraordinar. Nu l-am cunoscut, căci am fost o mamă dăruită din dragoste, și vă asigur că starea este cu totul alta. Am adoptat-o pe fiica mea la 17 ani - om în toată firea, iar atunci când la rândul său a născut eram atât de ocupată, că bietul copil - Burulețul nostru - nu s-a bucurat prea mult de prezența mea. Nici măcar bunică adevărată nu am fost. Asta nu înseamnă că nu le-am iubit și nu le-am ajutat cum trebuie. Din fericire, a venit vremea când și Buru, la rândul său, a devenit mamă, iar eu... străbunică! Ei bine, chiar este o stare cu totul aparte! Mica ființă care te privește cu ochi curioși, parcă dorind să te cunoască și să te înțeleagă, îți răscolește sufletul, îți trezește o iubire aparte, o dorință de a o strânge în brațe și de a o ocroti pentru totdeauna. Cei doi părinți, Buru și Daniel, sunt minunați și fericiți. Am fost în Germania să-i văd și, bine-nțeles, să admir minunea, căci un copil la 6 luni este o adevărată minune. De unde știe o mamă, cum ghicește ea nevoile micii vietăți, ca la cel mai mic scâncet să-l strângă la piept, să-i dea lăpticul pe care-l dorește sau cine știe ce altă nevoie? Am toată admirația pentru părinții care au devenit Buri și Daniel. Amândoi se dedică total noului „stăpân” care le face viața fericită. Am avut o săptămână frumoasă, bucurându-mă de această imagine fără să-mi doresc altceva. M-am întors acasă cu sufletul împăcat că familia mea are un urmaș ce va avea un viitor minunat. Am „furat-o” și pe cuscra mea câteva zile și am adus-o la București ca să-i schimb peisajul, căci altfel nu mai contenește să-l admire pe micul Damian. Poate o cură de teatru i-ar prinde bine...