Main menu

header

O pereche fără pereche

528 31 1Sunt oameni despre care se scriu cărţi. Cu siguranţă, asta se datorează faptului că ei au făcut ceva ieşit din comun, valorează ceva pentru societate. În cazul nostru, pentru că este vorba despre cartea pe care tocmai am lansat-o la „Bookfest”, scrisă de domnul Aurel Storin, avem de-a face cu Stela şi cu Arşinel. Este o carte ce povesteşte despre cei 37 de ani de activitate puşi în slujba publicului. Nu ne umflăm în pene, dar ne-am bucurat mult de apariţia ei, căci va face cunoscut oamenilor ce-am reuşit noi să dăruim românilor: tot sufletul și talentul nostru, pentru a-i face fericiţi, pentru a-i încuraja, pentru a-i ajuta să meargă mai departe. „O pereche fără pereche” este titlul cărţii. Asta ne flatează, pentru că am petrecut împreună 37 de ani pe scenă, în film, în televiziune, sute de nopţi nedormite, mii de kilometri parcurşi. Am jucat în cele mai mari oraşe ale ţării şi în cele mai îndepărtate sate atunci când, în toiul iernii, în sală erau zero grade. Am jucat în sudul Americii, unde mai sunt doar câteva zeci de români fugiţi acolo înainte de ocupaţia rusească, dar şi la Melbourne, unde ne-au aplaudat în picioare 800 de români. Datorită nouă s-au simţit din nou acasă, în familie, au prins din nou curaj să suporte exilul, căci dorul de casă nu e o poveste. La lansarea care a avut loc sâmbătă, 23 mai, cartea a fost primită cu bucurie. Autorul ei, Aurel Storin, cunoaşte în amănunt şi viaţa Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, căci a fost secretar literar, gazetar şi dramaturg şi, de asemenea, ne cunoaşte pe noi, cei doi eroi. El a realizat în paginile scrise nu numai enumerarea faptelor noastre, ci şi o caracterizare a tuturor celor care au contribuit la realizarea spectacolelor teatrului nostru din ultimii 40 de ani. Cei care ne-au ajutat şi ne-au iubit au fost: Vasile Veselovschi, Mihai Maximilian, Biţu Fălticineanu, arhitecta Bobi Dinulescu, creatori, la rândul lor, în domeniu. Eu am numit-o carte de informaţii, căci realmente vă oferă pas cu pas tot ce am realizat noi doi în 37 de ani şi sigur nu ne vom opri aici, chiar dacă vârsta uneori ne îngreunează paşii. Până acum, datorită acestei profesii minunate am trăit fericiţi, cu sentimentul datoriei împlinite şi cu plăcerea de a fi întâmpinaţi la fiecare pas de zâmbetul românilor.528 31 2

Doi într-un balansoar

527 31 1Ce rol mare joacă întâmplarea în viaţa noastră! Era prin 1972, şi Tudor Vornicu era forţa, creierul care făcea televiziunea să se dezvolte vertiginos. Foarte inteligent şi curajos, o personalitate care se impunea la toate nivelurile. Eu făceam nenumărate emisiuni tv încă din 1959, când eram studentă. Ştefan Bănică Senior era actor la Giuleşti, avea mare succes cu piesa „Aristocraţii” şi terminase studiile cu doi ani înaintea mea. Mai avea şi avantajul că tocmai lansase două melodii cu un succes extraordinar: „Gioconda se mărită” şi „Vă rog să-mi acordaţi”. Amândoi (foto 1) eram apreciaţi în teatru şi devenisem destul de cunoscuţi în televiziune. Ne întâlneam adesea pe platou, dar nu jucasem niciodată împreună. Ca şi acum, redacţia televiziunii era asaltată de scrisori de la spectatori, care dovedeau - ceea ce acum se spune - ratingul pe care-l aveam. Şi iată, într-o dimineaţă, vine Vornicu la noi şi spune: „Puişor, trebuie să scrii o emisiune de 50 de minute cu Stela şi un partener”. Cu cine? Eu tocmai jucam la Teatrul de Comedie „Steaua fără nume”, unde Iurie Darie, frumos şi plin de haz, era strălucitor. Dar cum viaţa are legile ei, Iura a refuzat propunerea. Nu era obişnuit cu genul revuistic, adică muzică, dans, monolog, scheci. Pur şi simplu s-a speriat. Şi atunci, alegerea a căzut pe Ştefan Bănică. Textul lui Mihai Maximilian a fost excepţional, muzica lui Vasile Veselovschi, de asemenea, iar regia, Sanda Manu, pedagog de înaltă clasă, nu mai zic. Am început imediat repetiţiile, căci în trei săptămâni emisiunea trebuia să intre pe post. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Am lucrat zi şi noapte din greu, căci erau multe schimbări de decor, de costume, de personaje. S-a numit „Doi într-un balansoar”. Era prima oară când se făcea o emisiune doar cu doi actori, căci se vorbea mereu despre cultul personalităţii. Dar Tudor a ştiut să ţină piept presiunilor, şi show-ul nostru a ieşit pe post. Ce-am învăţat atunci? Că omul se cunoaşte la drum, căci a fost un drum lung şi frumos colaborarea mea cu Ştefan. Era un coleg cald, tandru, grijuliu, atent la tot ce se întâmpla în jurul nostru. Mă apăra de prezenţe nedorite, de tot ce poate fi neplăcut la drum. Rareori era impulsiv, mai ales atunci când lucrurile nu ieşeau cum trebuie, dar nu mă atrăgea niciodată şi pe mine în vreun conflict. Îşi adora băiatul şi a fost extrem de fericit când acesta a început să se ridice ca actor. Uneori era aspru cu el, în dorinţa de a-l pregăti pentru o carieră adevărată. Iată că am reuşit săptămâna trecută să ne adunăm împreună cu doamna Fântânaru, Emilia Popescu şi juniorul Bănică (foto 2) ca să depănăm amintiri dragi despre cel care a plecat dintre noi exact acum 20 de ani. Am revăzut imagini din „De-ale carnavalului”, regia Lucian Pintilie, din „Scrisoarea pierdută”, regia Liviu Ciulei, sau filmul „Pentru cine bat clopotele Mitică”, şi încă o dată ne-am amintit că România are actori de talie internaţională.527 31 2

Chiriţa se întoarce!

526 31 1Se împlinesc 11 ani de când am lansat la Opera Comică pentru Copii spectacolul „Coana Chiriţa” de Vasile Alecsandri. 11 ani! Nu-mi vine a crede! Am jucat peste 50 de reprezentaţii atunci, apoi a urmat o altă serie lungă cu „Piatra din casă” şi apoi cu „Soacra cu trei nurori”. Colaborarea mea cu acest teatru înfiinţat de doamna Smaranda Onţeanu, unicul teatru muzical de copii de sine stătător din Europa, a decurs, de-a lungul anilor, în cele mai minunate condiţii. Colectivul acesta are o caracteristică aparte. El a trebuit să devină pe parcurs bun la toate. S-a obişnuit din capul locului să joace orice rol i se acordă şi, în acelaşi timp, să dea ajutor la tot ceea ce înseamnă muncă în realizarea reprezentaţiei: regizor de culise, iluminist, sonorizator, maşinist şi rol de figuraţie. Trupa fiind mică, aşa era normal să reziste. Specialităţile artistice sunt diverse, căci într-un spectacol muzical cei care participă în el sunt cântăreţi de operă sau de operetă. Nu e glumă, se cântă la nivel profesional. Cel care joacă dimineaţa pe Bârzoi (Vincenţiu Ţăranu) joacă seara în „Carmen” la Operă; iar Guliţă al nostru (Valentino Tiron) seara interpretează la Operetă un rol în „Fantoma de la Operă”. Singura care putea să intre în panică am fost eu, dar, deoarece rolul Chiriţei m-a preocupat încă din facultate, am depăşit handicapul. Iată deci că, după 11 ani de la prima apariţie a Chiriţei pe scena Palatului Naţional al Copiilor, s-a luat hotărârea s-o readucem pe scenă. De data aceasta, în sala minunată, renovată, proprie a Operei Comice, sala fostului Teatru Giuleşti. În fond, s-au schimbat generaţiile, şi copiii în vârstă de 7 ani, care veneau atunci entuziaşti la teatru, sunt astăzi studenţi. Nu vă puteţi imagina ce bucurie este să joci pentru copii. Chiar dacă sunt uneori gălăgioşi, ei intră în poveste cu încredere, participă la test, pe scurt, sunt un public extraordinar. Spectatorii s-au schimbat, dar noi, care jucăm, suntem aceeaşi, chiar dacă au trecut anii. Guliţă joacă şi acum cu aceeaşi vervă, deşi astăzi este şi tatăl grijuliu al unui băieţel. Oana Damian, o splendoare de mămică a doi copii, joacă fără complexe pe frumoasa Luluţa, căci e suplă ca o trestie. Cumnăţica mea, jucată de Gabi Daha, vine însoţită la teatru de păpuşica sa minunată de 5 ani. Poate doar eu cu Bârzoi ne-am mai împlinit, dar asta nu ne opreşte să nu jucăm cu aceeaşi pasiune. Leonaş, care se ţine tot timpul de şotii, Daniel Filipescu este la fel de curtenitor, iar Vali Racoveanu, profesorul nostru de franceză, Monsiu Şarlă, rămâne un factotum, susţinându-ne pe toţi şi în scenă, şi în afara ei. Spectacolul de acum 11 ani a fost regizat de domnul Cristian Mihăilescu, îndrăgostit de operă şi de operetă, de teatru şi de tot ceea ce înseamnă manifestare artistică. Spectacolele sale abundă în fantezie şi în haz. Sunt fericită că s-a reluat acest spectacol, care mă solicită şi-mi dă încrederea că şi noua generaţie mă va îmbrăţişa cu dragoste. Deci, „Chiriţa” se întoarce!

526 31 3

526 31 2

Peţitoarea

525 31 1Rulase pe ecrane un film bun cu Barbra Streisand. Actriţă fenomenală, apare alături de Louis Amstrong în scena memorabilă „Hello Dolly” (musical), vă daţi seama ce succes fantastic. Erau acolo foarte mulţi bani. Secretarul literar al teatrului de pe atunci, Andrei Băleanu, cel care scotocea peste tot după noutăţi teatrale, găseşte piesa „Peţitoarea” de Thornton Wilder, autor foarte vechi. Exact povestea din filmul „Hello Dolly”. Când abordezi în teatru un subiect deja cunoscut şi mai ales realizat de americani la standarde fenomenale, stai mai mult pe gânduri până îndrăzneşti să ataci şi tu subiectul. În vremea aceea era şi mai este şi azi un regizor rafinat şi foarte îndrăgostit de teatru, Valeriu Moisescu. Primeşte textul şi face distribuţia. Eu - Dolly, partenerul meu direct, Mihai Pălădescu, în alte roluri importante: Vasilica Tastaman, Iurie Darie, George Mihăiţă. Distribuţie nu prea mare. Repetiţiile decurg într-o atmosferă minunată, cu pauze de şuete încântătoare, cu explicaţii tandre şi elegante oferite de marele regizor. Pe mine însă mă urmărea insistent prezenţa personajului din film. Întotdeauna m-am apropiat cu teamă de rolurile mari şi mereu eram o şcolăriţă cuminte, care urma cu rigoare sfaturile regizorale. Eram uşor crispată, prea corectă, fără relaxarea necesară într-un spectacol de comedie, fără plăcerea de a da drumul fanteziei. Spectacolul a ieşit însă foarte bine. Pălădescu era în matca sa, mozac, Vasilica - strălucitoare, Mihăiţă, proaspăt venit în teatru, era un amor. De altfel, am rămas prieteni toată viaţa, cu o mare consideraţie pentru talentul şi caracterul său deosebit. Nu întâmplător conduce Teatrul de Comedie cu pricepere de mulţi ani. Singura care nu era în apele sale eram eu. Pentru că urzeala a fost bună, deci indicaţiile regizorului au fost valabile, după câteva spectacole m-am relaxat, şi piesa „Peţitoarea”, în ciuda musicalului american, a ţinut afişul zece ani cu casa închisă. L-am pierdut curând pe Mişu Pălădescu, după o operaţie nefericită. A intrat în locul său Ion Lucian, pe care l-am adorat dintotdeauna pentru performanţele sale teatrale. Când joci atâţia ani un spectacol, dincolo de bucuria succesului, apar şi lucruri neplăcute. În 1982 a plecat şi Vasilica în Suedia şi a rămas în distribuţie o altă actriţă talentată, Melania Cârje. N-a trecut mult şi a plecat şi ea acolo departe, în continentul care promitea fericirea. Am rămas în spectacol cu cel care a fost un june-prim formidabil, Iurie Darie, despre care o să vă vorbesc în alt număr al revistei.

525 31 3

525 31 2

Amintiri cu Tama

524 31 1Când începi să deschizi cufărul cu amintiri, nu mai ştii de unde s-o apuci. Eu, care am jucat foarte mult şi am avut norocul să fiu alături de cei mai mari actori ai ţării mele, am ce vă spune despre fiecare. Părăsesc deci temporar epoca Teatrului de Comedie, căci tocmai am stat de vorbă la telefon cu Tama (Tamara Buciuceanu-Botez). Drumurile ni s-au încrucişat şi la Teatrul de Revistă, şi la televiziune, dar mai ales în excepţionalul proiect de radio numit „Caviar, vodcă şi bye, bye”, piesă scrisă de regretatul George Astaloş. Tamara este dăruită de Dumnezeu cu daruri ieşite din comun, începând cu date fizice, cu o sensibilitate artistică specială, cu o cultură deosebită şi cu o pasiune puternică pentru teatru. Toate acestea la un loc fac din Tamara o stea de prim rang a teatrului românesc, ce străluceşte printre primele cel mai luminate stele. Pe Tamara artista v-o poate descrie orice critic de artă sau orice coleg de scenă. Eu am cunoscut-o şi pe Tamara omul, căci la drum se cunoaşte firea omului. Am străbătut împreună cele cinci continente în condiţii grele, drumuri lungi şi schimbări climaterice diferite. Odată am plecat de la New York la minus 15 grade şi am aterizat după șase ore la Miami, la plus 24 de grade. Fericiţi de zilele superbe întâlnite am stat pe malul oceanului toată ziua, iar a doua zi eram toţi răciţi cobză. Aici intervenea Tamara, care era cea mai bună mamă sau doică, cum vreţi să-i spuneţi, căci în punguţa sa de medicamente se găsea leac pentru orice situaţie. Am stat în aceeaşi cameră, am dormit în acelaşi pat şi, credeţi-mă, că ea era aceea care dimineaţa mă trezea cu cafeluţa la pat. Era prima la întâlnire, prima la cabină şi prima la scenă. Fără ea, turneele noastre n-ar fi avut atâta farmec, iar de succesele înregistrate pe scenă, ce să mai vorbim? Mereu vine binedispusă şi gata să participe la orice şotie. Odată, în Norvegia, am fost invitaţi la o masă unde s-au servit numai fructe de mare şi castroane imense cu creveţi. Unii dintre colegi n-au fost încântaţi, dar Tama a început prima să mănânce şi n-am rezistat să nu-i fac o fotografie, şi iată cum s-a înfruptat din ei. Şi pentru că vorbeam despre scenă, a fost recompensată de-a lungul anilor cu zeci de diplome şi de premii, semn de preţuire a talentului său şi a abnegaţiei cu care şi-a îndeplinit menirea. Sunt oameni care s-au născut pentru a aduce bucurie semenilor lor. Unul dintre aceştia este Tamara Buciuceanu.524 31 2

Galy Gay

523 31 1523 31 2Îmi este mereu dor de teatru, de Shakespeare, de Cehov şi chiar de Baranga. În cei 18 ani petrecuţi la Teatrul de Comedie am avut şansa să joc în multe spectacole memorabile semnate de mari autori, puse în scenă de mari regizori, având ca parteneri actori extraordinari. Am să vă povestesc mai întâi cum am ajuns să joc în trupa vestită alcătuită de domnul Radu Beligan la Teatrul de Comedie. În anul 1969 eram vedeta Teatrului Tănase, cu care jucasem două stagiuni de succes la Paris, la Sala Olimpia, două stagiuni la Berlin, pe scena celebrului Friedrichstadt Palace, iar în televiziune nu lipseam din nicio emisiune de divertisment. Emisiunile erau foarte bune, nu degeaba şi azi, după 50 de ani, ele sunt admirate pe ecranul postului naţional. La vremea aceea, Teatrul de Comedie avea cea mai apreciată trupă, invidiată pentru calitatea ei şi pentru atmosfera de lucru. Regizorul principal era domnul Lucian Giurchescu, care, mai târziu, va deveni şi directorul teatrului. Recunoscut ca fiind cel mai mare specialist în opera lui Bertold Brecht, tocmai voia să pună în scenă piesa „Un om egal un om” sau mai precis „Dispariţia lui Galy Gay”. Actriţa numărul unu a teatrului, Vasilica Tastaman, pleca pentru un an întreg în Turcia, unde soţul său, Emeric Ienei, avea un contract. Îngrijorat probabil de faptul că piesa conţinea multe songuri s-a gândit că-i trebuie o actriţă care are experienţa teatrului muzical. Şi iată cum alegerea a căzut pe mine. Am crezut că va fi o colaborare vremelnică, dar Giurchescu mi-a propus angajarea definitivă. Eram într-o mare dilemă. Să renunţ la locul meu excelent de la teatrul muzical şi să intru într-o trupă mare de teatru de proză? Părerile prietenilor erau diferite. Tocmai mă măritasem cu Puiu Maximilian, cel mai bun creator de revistă. Dar iată că tot el m-a încurajat: „Du-te şi joacă marele repertoriu, căci poţi juca concomitent la Revistă când vrei”. Intrarea mea în spectacolul Brecht a fost cu noroc. Inspiraţia lui Giurchescu - fenomenală, distribuţia - genială, succesul - fulminant. Aveam partener direct un actor sensibil, Mihai Pălădescu (foto 1), cu care m-am înţeles perfect. Tot aici m-am întâlnit cu cel pentru care am o deosebită consideraţie, domnul Mircea Albulescu (foto 2). El a sesizat primul încărcătura mea de emoţie la intrarea în rolurile marelui repertoriu. M-a încurajat cu discreţie şi cu tandreţe şi m-a învăţat multe secrete ale acestei profesii complicate. De curând, l-am văzut într-un spectacol cu „Bădăranii”, de Goldoni, şi i-am admirat perfecţiunea demonstraţiei actoriceşti şi ştiinţa relaţiei cu partenerul şi publicul. Jocul său are fineţea şi frumuseţea unei dantele de Bruxelles. (va urma)

Cum trece vremea

522 31 1522 31 2E adevărat sau e o părere? Precum trec anii, parcă zilele sunt mai scurte, timpul trece pe lângă noi ca o nălucă, viaţa ne goneşte cu biciul ei neiertător de la o lună la alta şi ne apropiem cu groază în suflet de un final incert, mai apropiat sau mai îndepărtat. Iată, a trecut Paştele şi parcă ieri a fost Crăciunul. Timpul dintre cele două evenimente s-a condensat îngrozitor, şi cele trei luni între ele parcă n-au existat. Fac un efort să-mi amintesc ce am făcut în aceste trei luni, că doar n-am stat degeaba. Aproape nu-mi amintesc nimic, totul s-a şters cu buretele şi mi-au rămas în suflet doar cele două evenimente petrecute în familie. Să fie oare vârsta, care ne face să ne apropiem mai mult de cei dragi, să fie nevoia de a te asigura că îi ai aproape, căci timpul se scurtează? Probabil toate acestea la un loc. Paştele de anul acesta l-am petrecut cu nepoata mea Buru, cu soţul său Daniel, cu mama acestuia Doina şi cu fiica mea, tot Doina. A fost o săptămână încărcată de tandreţe, care a trecut prea repede în dorinţa noastră de a dura o veşnicie. E greu când fiecare trăieşte pe alte meleaguri, când întâlnirile sunt rare şi dorul ne încearcă mereu. Au plecat. Dar am rămas cu inima împăcată, căci tânăra familie clădită de nepoata mea arată foarte bine. Armonia dintre cei doi se vede cu ochiul liber. Ginerele nostru este un bun tenisman, care încă primeşte laurii gloriei şi în acelaşi timp educă o generaţie de tinere talente la Nürenberg. Nepoata mea Buru este absolventă a Universităţii de Film, clasa Regie, are şi o licenţă de scenaristică şi este plină de optimism în ceea ce priveşte viitorul său în Germania. Ca toţi bunicii nerăbdători, sperăm în apariţia unui urmaş viguros, care să ducă mai departe numele familiei Maximilian. Am constatat că amândoi fac parte dintr-o generaţie care preţuieşte valorile adevărate, care păstrează cu dragoste relaţiile familiei, oricât de controversat este comportamentul tineretului de azi. E plăcut să vezi că aceşti copii au măsură în felul cum se comportă, că privesc viitorul cu optimism, că au speranţa unor realizări aparte. M-am obişnuit cu gândul că sunt mai departe, dar constat că azi distanţa nu mai contează, ci numai dorinţa de a o străbate cu curaj şi cu plăcere. Alături de noi, în aceste zile, au fost doar câţiva prieteni apropiaţi, atât de apropiaţi încât nu implică nici stres, nici obligaţii speciale cu prezenţa lor. Avem aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a privi viaţa, aceleaşi convingeri. Masa a fost bogată, gustoasă şi variată, cu cele mai cunoscute bunătăţi tradiţionale. Suntem în familie bucătărese pricepute şi, în afară de cozonac, preparăm totul în casă. Cozonacul însă, din respect pentru calitatea excepţională, îl aducem de la Suceava. Să ne ajute Dumnezeu încă mulţi ani la rând să petrecem Sărbătorile în familie!

În vizită la mănăstiri

521 31 1521 31 2Nu ne vom depărta nici săptămâna aceasta de locurile unde putem să ne reculegem în momente de slăbiciune, unde putem găsi tăria sufletească să depăşim greutăţile. Tot călătorind prin atâtea locuri am avut bucuria de a vizita o mulţime de lăcaşuri închinate lui Dumnezeu de o frumuseţe fără de margini. Am admirat monumentele catolice cu aliura lor solemnă, cu arhitectură măreaţă, cu statuile sfinţilor, cu turle dantelate de piatră şi vitralii luminoase. Inspiră încredere, solemnitate, austeritate. Catolici, ortodocşi, protestanţi, mă întreb oare de ce om fi împărţiţi în atâtea credinţe, când avem de fapt acelaşi Sfânt Dumnezeu, care ne protejează şi domneşte asupra vieţii noastre. Peste tot, dar mai ales în Europa, te întâlneşti cu lanţul bisericilor ruseşti, spectaculoase, cu turlele lor colorate sau aurii de diverse mărimi. Ele se văd de departe, dar în interiorul bisericii găseşti zeci de icoane pictate care te fac să poposeşti îngenunchind multe ceasuri. Vă arăt aici biserica rusească de la Nisa (foto 1), care ne-a lăsat muţi de admiraţie şi ne-a amintit că şi la noi, în Bucureşti, avem o asemenea bijuterie. Răsfoind prin albumele mele am găsit şi Biserica Sfintei Maria Magdalena (foto 2), care sclipeşte în soarele fierbinte al Ierusalimului şi care este asaltată de turişti. V-am mai spus, cred, că toate monumentele Ierusalimului au o culoare specială, o strălucire aparte. Culoarea aurie a zidurilor, împrejurimile pline de flori şi de verdeaţă creează un tablou optimist, dragoste de viaţă şi credinţa că cineva acolo Sus ne iubeşte. Acum câţiva ani, domnul Ion Antonescu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul Culturii, a organizat o excursie minunată pe la toate mănăstirile Moldovei. Într-un autocar mare, 50 de actori, printre cei mai importanţi din teatrul şi din filmul românesc, au pornit să cunoască mănăstirile Moldovei. Ele au fost multe la număr, mănăstirile Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Mănăstirea Neamţului, Mănăstirea Moldovei, toate de o frumuseţe rară şi de o simplitate emoţionantă. Fără exces de bogăţie, mănăstirile noastre impresionează prin simplitate, eleganţă şi austeritate. Eram la Mănăstirea Humorului (foto 3) şi l-am văzut pe Ştefan Iordache stând pe o băncuţă îngândurat şi mi-a spus: „Cum au putut să treacă atâţia ani şi să nu văd aceste frumuseţi”?! Aşa au simţit majoritatea dintre colegii mei. A fost o călătorie care ne-a umplut de tandreţe şi de conştiinţa valorii neamului nostru, de dragostea pentru strămoşii care au ridicat aceste aşezări şi le-au păstrat cu sfinţenie de-a lungul anilor.

521 31 3

Prin locurile sfinte

520 31 1520 31 2Atunci când porneşti spre Israel, dorinţa care te cheamă acolo este să vizitezi locurile sfinte. De obicei, primul drum este la Mormântul lui Iisus, unde vrei să aprinzi o lumânare şi să te rogi. Ajungi în piaţeta din faţa bisericii (foto 1), de obicei arhiplină de lume, intri apoi şi te închini într-un altar dinaintea mormântului împodobit cu candele uriaşe (foto 2). Apoi te aşteaptă o încăpere cu bolţi înalte, iar în mijlocul ei este o criptă mică, unde te vei apleca adânc pentru a ajunge la mormânt. Nu poţi să stai aici mai mult de două minute, căci puhoiul de oameni te obligă să mergi înainte, dar aici te cuprinde o tainică simţire, o dorinţă de aţi închina sufletul lui Dumnezeu. Trec prin faţa mormântului milioane de oameni de religii diferite, care se apleacă însă cu smerenie, şi în tăcerea lor dovedesc un respect fără de margini. Te va urmări acest sentiment în continuare, când vei pleca spre Zidul Plângerii, unde fiecare om care vine îşi scrie dorinţele pe un bileţel, pe care îl introduce în micuţele crăpături ale zidului. Pare o acţiune puerilă, dar, când vezi mulţimea de tineri care stau aici şi se roagă ore întregi, începi să crezi că Dumnezeu le va asculta ruga. Nu trebuie să ratezi Biserica Maicii Domnului. Aflată la o adâncime de 49 de trepte, în aceeaşi linişte impresionantă, şiruri, şiruri de oameni se închină la icoana uriaşă din faţa altarului, iar deasupra lor, tavanul, împodobit cu candelabre, sfeşnice şi candele, creşte senzaţia de mister şi îndeamnă spre închinăciune. Candelabrele sunt în sute de forme şi culori, în funcţie de ţara care le-a dăruit. Când am ajuns prima oară în Israel, în 1969, am fost nerăbdători să mergem la Ierusalim. Am plecat în zori, cu ideea că seara trebuie să ajungem înapoi la spectacol. Deci am mers în pas întins. Pe după-amiază am ajuns şi pe Drumul Crucii, drumul patimilor lui Hristos. Când vorbim despre Drumul Crucii avem imaginea unui urcuş larg. Ei bine, este o străduţă îngustă, adesea întâlnită în oraşele orientale, şi de-a lungul ei sunt notate opririle Mântuitorului. Ele sunt numite pe înţelesul tuturor „Station”, deci staţie, şi cum noi începusem să fim neliniştiţi, căci era târziu, umblam cu ochii şi după o staţie de taxi. Am urcat ce-am urcat panta nu prea mare şi, la un moment dat, un coleg de-al nostru ne-a spus: „De ce mai urcăm, uite aici scrie clar, «staţia 7»”! Unii am râs, alţii l-au crezut, până când i-am lămurit că nu e vorba despre o staţie de taxi, ci de una dintre opririle Domnului Iisus Hristos pe Drumul Crucii. Fiecare dintre aceste staţii este însemnată cu ornamente arhitecturale, cu scrieri din Biblie şi imagini din aceasta. Dacă aveţi timp, şi noi am făcut-o, puteţi merge la Bethleem, oraşul mititel aşezat într-o vale împrejmuită de coline aurii, pământul fiind destul de arid, pătat doar de florile roz ale copacilor de magnolia, singurii care înfloresc aici în luna ianuarie. Şi, după un drum ca acesta, nu rezişti să nu guşti dintr-o lipie plină de falafeli atât de gustoase făcute din năut. Eu ştiu să le fac şi la Bucureşti.

Întâlniri sfinte

518 31 1518 31 2Poate că aţi văzut şi dumneavoastră printre ultimele emisiuni-concurs pentru copii o fetiţă foarte talentată. Din păcate, are şi o nenorocită de boală, ce nu-i prevede un viitor fericit. Această fetiţă este însufleţită de o credinţă mare în ajutorul lui Dumnezeu, care-i dă speranţă şi curaj. Pe deasupra, fetiţa este şi talentată, şi inteligentă. Organizatorii concursului m-au invitat să-i înmânez drept premiu o excursie la Ierusalim, la Mormântul Sfânt. Lacrimi fierbinţi au ţâşnit din ochii săi când a primit acest dar, lacrimi de fericire, căci nici în visele sale cele mai frumoase nu spera într-o asemenea călătorie. Din ce în ce mai des întâlnirile pe care le am în viaţă acum îmi amintesc întâmplări diverse din anii tinereţii. Primul turneu în Israel a fost în anul 1969. Doamne, cât este de atunci! Iată-ne în fotografie coborând din avion pe aeroportul din Tel-Aviv: prima pe scară era doamna Angela Moldovan şi eu, în spatele ei (foto 1). Eram foarte tânără şi aproape necunoscută în lumea evreilor români care încă nu veneau în ţară şi nu aveau nici televiziune românească. Cu mulţi ani în urmă, în România, fusese o actriţă, Sili Popescu, şi mulţi mă confundau cu ea. Am avut succes şi am devenit astfel şi aici iubită. Pe vremea aceea era linişte în Israel, trecuse războiul de şapte zile şi puteai să te duci la locurile sfinte fără grijă, ba chiar ei, evreii, te îndemnau să nu ratezi acele locuri minunate. De cum am ajuns în ţară am fost încântaţi. Clădirile din calcar galben-auriu în soare, case omeneşti, puţine blocuri, garduri de leandri înfloriţi şi oameni prietenoşi. De altfel, pe atunci, românii reprezentau un sfert din populaţia ţării. Am rămas uimiţi în faţa pieţelor uriaşe, bogate, cu tot felul de fructe exotice, pe vremea când la noi abia vedeai o portocală. Ni s-a părut un rai. Viaţa era ieftină. Ne-am cazat într-un hotelaş aproape de malul mării şi-n acelaşi timp aproape de centru şi de piaţa cea mare. Ne deplasasem acolo cu un spectacol de revistă mare, cu orchestră, cu balet şi cu vedete: Puiu Călinescu, Doina Badea, Luchi Marinescu, Mariana Bădoiu. Tot în centrul oraşului se afla şi sala cea mare, Einhel Hatarbut, de 2.500 de locuri, care a fost plină până la refuz de femei frumoase, cu blănuri şi bijuterii. Atunci, la ieşire, am auzit şoapte din mulţimea care venea să ne vadă de aproape: nu e Sili, că-i mult mai tânără! De a doua zi, când treceam prin piaţă, mă auzeam strigată: „Stela, vino să cumperi de la mine!” De atunci m-am simţit în Israel ca acasă. Mi-am făcut prieteni, am călătorit în toate oraşele mari, şi cred că până acum s-au făcut cel puţin 20 de turnee. Se ştie că evreii au fost întotdeauna mari iubitori de teatru şi mai ales de revistă. M-am reîntâlnit la Tel-Aviv cu Andrei Călăraşu, regizorul cu care am făcut primul meu film: „Alo aţi greşit numărul”. O să vă vorbesc altădată despre locurile sfinte, deocamdată v-o arăt pe Mirabela Dauer în faţa celui mai bătrân măslin din grădina Ghetsimani (foto 2). Nu uitaţi că vine Paştele!

Amintiri din ţara veşnic verde

518 31 1Mereu sunt întrebată, desigur, din cauză că lumea ştie ce mult am călătorit: unde v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat sau unde aţi fi vrut eventual să vă stabiliţi? Întrebarea este firească, mai ales acum, când fiecare dintre noi e liber să plece oriunde, să-şi satisfacă astfel curiozitatea, să-şi încânte sufletul cu imagini frumoase, cu obiceiuri din ţări îndepărtate şi locuri exotice. De fapt, întrebarea este mai dificilă pentru mine, căci ar trebui să aleg, să triez, să mă hotărăsc ce mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut sau am simţit de-a lungul călătoriilor mele. Dificil, căci am străbătut de-a lungul şi de-a latul cele cinci continente şi nu mi-ar ajunge această pagină de gazetă, aşa că o voi lua la întâmplare precum se scurg în memorie amintirile. M-aş opri mai întâi în Italia, ţară plină de soare, cu o lume amabilă, apropiată de temperamentul nostru, veşnic verde şi înmiresmată. Am să vă povestesc altă dată despre dantela litoralului mediteranean, dar azi o să vă vorbesc despre locul de întâlnire al tuturor turiştilor ce vizitează Roma, locul în care şi eu, şi toţi ar vrea să revină - Fontana di Trevi. Ascunsă printre străduţe, nu departe de Piaţa del Popolo, înconjurată de clădiri monumentale, dar care n-o asupresc, Fontana este zi şi noapte vizitată de turişti. Spaţiul, deşi e mic, e foarte plăcut, căci este împrospătat mereu de ţâşnitori şi de bazinul ce-o înconjoară, limpede, care lasă să se vadă monedele aruncate de vizitatori, în speranţa revenirii. Ai vrea să locuieşti aici pentru a trece prin faţa ei în fiecare zi, pentru a-ţi bucura sufletul privind la grupul statuar de o frumuseţe rară. Dacă anunţi pe cineva că pleci în Belgia, o să-ţi spună imediat: să nu cumva să ratezi oraşul Brugge. Tot orăşelul este o încântare. Ca să-l vizitezi, te urci într-o barcă şi astfel, pe canalele ce şerpuiesc, vei fi uimit de frumuseţea caselor vechi de sute de ani, de magazinaşele pline de suveniruri lucrate de mână, de aranjamentele florale de pe străduţele înguste, ce te fac să te îndoieşti că ai putea trece pe acolo vreodată cu maşina. În piaţa mare sunt multe cafenele şi restaurante mici, care te îndeamnă să le vizitezi. Surpriză! Chiar de la intrare, la unul dintre ele ne întâmpină o voce prietenoasă: bine aţi venit la noi! Da! Sunt peste tot români care-şi caută norocul şi speră cu hărnicie şi cinste să-l găsească. Am petrecut o vreme cu ei, ne-am făcut mărturisiri, căci s-ar întoarce acasă acum când au învăţat multe, dar nesiguranţa timpului îi sperie.

camp 300x2507