Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

În vizită ACASĂ, la Chişinău

608 31 1Am fost în Moldova. Aş spune în Moldova mea, căci amintirea ei nu m-a părăsit, deşi eu am părăsit-o în 1942, în refugiu în România. La ora aceea, tata era în Siberia de doi ani şi întoarcerea ruşilor cu războiul peste Basarabia ar fi fost pentru noi moartea sau surghiunul. Unde? Cine mai ştia unde era tata... De altfel, nici n-am ştiut nimic de el 18 ani. Altădată am să vă povestesc necazurile acestei perioade în care pe obrazul basarabenilor rămaşi au curs lacrimi fierbinţi. După Revoluţie am fost în câteva turnee la Chişinău cu mare succes şi m-am întâlnit cu cele câteva rude care mi-au mai rămas, dar, de data aceasta, lucrurile au decurs cu totul altfel. Am primit o invitaţie din partea TV Moldova, printr-o superbă domnişoară Marina Afanas, de a face o întâlnire cu publicul din Chişinău, care a avut loc la Teatrul Satiric „Ion Luca Caragiale”. Nu era un spectacol, ci o ocazie de a ne cunoaşte, de a răspunde la întrebările curioase ale publicului despre viaţa unui actor, mai ales dacă acesta este basarabean şi a primit şi onoarea de a fi socotit Artist al Poporului din Moldova. E o deosebire între a juca un rol sau a susţine o întâlnire faţă în faţă cu publicul. Aveam în sală 450 de oameni curioşi. Până la urmă, secretul este sinceritatea. Alături de mine, pe scena unde erau doar două fotolii, era directorul teatrului, domnul Alexandru Grecu (foto 1), pe post de mediator. Cine este Alexandru Grecu? Este fondatorul acestui teatru care împlineşte 25 de ani, deţine o clădire nouă construită din străduinţa sa şi a unei trupe de actori cu un repertoriu vast şi nenumărate premii internaţionale. Au lăsat urme de excelenţă în toate colţurile lumii şi continuă să viseze la o viaţă culturală care să unească cele două maluri ale Prutului. Am stat de vorbă cu oamenii două ore (foto 2), am răspuns la zeci de întrebări despre viaţă, teatru, succes, despre amintirile amare ale copilăriei, când nici nu visam să am un pom de Crăciun sau o stea împodobită ca să pot colinda. Toate jucăriile noastre erau din hârtie creponată colorată. Azi, copiii au alte pretenţii. Am încheiat discuţiile cu un mic show, spre deliciul ascultătorilor, care m-au aplaudat fericiţi. Le-am urat „La mulţi ani!”, „Crăciun fericit!” şi am promis că voi susţine proiectul domnului Grecu, de a crea o reală schimbare de artă teatrală între cele două lumi de visuri româneşti.

608 31 2

Românii din Londra, un public elevat

607 31 1Era în ajun de 1 Decembrie şi a picat pe neaşteptate o invitaţie pentru un spectacol la Londra. Am presupus că e vorba despre sărbătoarea noastră naţională. Surpriză la aterizare! La scara avionului ne aştepta un tânăr simpatic care vorbea moldoveneşte. Întreb curioasă: „De unde eşti?”. „Din Suceava”, zâmbește el. Și ne-am şi împrietenit. După un drum de o oră cu mașina, a parcat în curtea unei clădiri mari pe care scria „Restaurantul Cristal”. Să vă spun sincer, nici mie, nici lui Arşinel nu ne prea tihneşte să jucăm la restaurante, dar cum să mai dai înapoi? Am luat masa de prânz cu miel la ceaun şi cu mămăliguţă aurie alături cu castraveciori muraţi. Apoi, câteva ore de odihnă. Programul începea după ora 8:00 seara, iar Londra putea să ne aştepte până a doua zi, că o mai văzusem de vreo trei ori. Ne-am adunat din nou la restaurantul mare şi elegant, unde ne aştepta o echipă de tineri care, de la patron până la ultimul bucătar, păreau aduşi din sala de fitness. Sportivi cu siguranţă, toţi supli, frumoşi, amabili şi numai zâmbet. Spectacolul a decurs în cele mai bune condiţii: staţie performantă, lumini adecvate, iar publicul, o minune. Programul nostru se adresează unui public elevat, la curent cu problemele de actualitate ale ţării, în general cu mult umor. Nu că mă laud, dar a fost un succes fulminant. Ni s-a demonstrat încă o dată că niciunul dintre cei 50 de ani de muncă pe ogorul divertismentului românesc nu a fost în zadar. Ne-au considerat idolii lor, pentru că le-am bucurat sufletul atâta vreme. Aplauzele lor sunt o dovadă de recunoştinţă care ne face fericiţi. Am adormit pe la 3:00 noaptea, rupţi de oboseală, dar cu inima plină de bucurie. A doua zi am făcut turul oraşului cu celebrele sale poduri (ştiaţi că Big Ben-ul este numele clopotului mare şi nu al turnului?), am revăzut catedrala uriaşă cu creneluri gotice unde au fost încoronate cele două mari regine ale Angliei, Victoria şi Elisabeta. Am revăzut Catedrala Sf. Paul, unde a avut loc nunta Prinţului Charles cu frumoasa Diana, strălucitor de albă şi europeană, şi am aflat că uriașa cupolă este o copie perfectă a celei de la Vatican. Londra este un oraş curat, era şi o zi inundată de un soare uriaş, dar ca orice capitală a lumii, cu un trafic înspăimântător. Ne-am simţit bine, şi seara am plecat cu avionul spre Bucureşti. A doua zi, la ora 10:00, aveam spectacol, dar nu mi-am mai amintit de oboseală.

Lansare de carte la Moreni

606 31 1Într-o bună zi, după ce abia terminasem un spectacol şi începeam o lectură la „Chiriţa” lui Alecsandri, a sunat telefonul. Am ridicat receptorul nu prea bucuroasă, dar nu ştiu ce din tonul domnului care mă contacta m-a făcut să-l ascult. Apelul venea din Moreni şi mi-a amintit de timpurile foarte îndepărtate, când acest oraş era înscris în agenda tuturor impresarilor şi, inevitabil, a artiştilor. Mi-am amintit, de asemenea, că unul dintre cei mai dragi oameni inimii mele, George Mihăiţă, s-a născut aici. L-am cunoscut când tocmai terminase Institutul de Teatru şi făcuse un succes formidabil cu filmul „Reconstituirea”. Într-o secundă mi-a venit în minte ce a însemnat oraşul Moreni pentru tinereţea mea, şi am acceptat invitaţia. Era vorba despre o întâlnire cu câteva personalităţi literare ale oraşului, cu ocazia unei lansări de carte (foto 1). Domnul Adrian Stângă (foto 2), poet şi scriitor, aducea în faţa asistenţei un volum de versuri de iubire şi, de asemenea, o carte ce consemnează fenomenele culturale din oraşul său încă din 1925. Ce căutam eu aici? În această carte figurau multe dintre spectacolele ce au avut loc la Moreni încă din vremea comunistă, care dovedesc că în această localitate mică, ce a fost marcată puternic de dezvoltarea serioasă datorată prezenţei petrolului (Moreniul este prima localitate din Europa şi a treia din lume unde a început extragerea petrolului), a existat întotdeauna o preocupare continuă pentru cultură. Nu întâmplător, la adunarea noastră au participat câţiva intelectuali de marcă ai oraşului: domnul profesor Cristian Crăciun, prof. Gheorghe Corcodeică, prof. de istorie Ion Stoica şi domnul Vali Niţă, jurist, care nu numai o dată a cochetat cu condeiul. Întâlnirea a avut loc la Biblioteca Centrală, un spaţiu invadat de mii de cărţi, şi sub atenta găzduire a doamnei profesor Daniela Călinet. Această femeie superbă întreţine cu pasiunea sa flacăra strălucitoare a spiritului din oraşul Moreni. Tot ea a înfiinţat grupul Art Canto Morena, ai cărui elevi, Antonio Pican şi Cosmina Pupezescu, ne-au oferit la final un mic recital încântător (foto 3). Am vorbit, am depănat amintiri, am aflat proiecte viitoare de la domnul viceprimar Tocan Constantin şi am aflat cu bucurie că tot complexul Club Flacăra 2, locul spectacolelor noastre, va fi complet refăcut. Am aflat că în Moreni are loc o continuă activitate scriitoricească, că mulţi artişti s-au născut la Moreni şi ţin legătura cu oraşul natal. Am plecat de acolo bucuroasă că am petrecut o zi superbă.

606 31 3606 31 2

Adio, prietene…

605 31 1Am avut o săptămână foarte grea. De obicei, nu mă sperii de muncă, dar peste toate obligaţiile obişnuite, săptămâna aceasta mi-a murit un foarte bun prieten, Nicolae Licareţ (foto 1). Muzician de valoare, director artistic al Filarmonicii „George Enescu”, s-a stins după o grea suferinţă şi a lăsat în urmă o soţie îndurerată, un băiat, şi el pianist de excepţie, şi pe noi, toţi prietenii săi. S-a întâmplat tocmai acum, când se apropie Crăciunul, sărbătoarea sfântă, socotită a bucuriei, a fericirii. Ne vedeam întotdeauna la noi sau la el, petreceam bucuroşi sfârşitul unui an, când ne număram cu mândrie realizările. Ne cunoşteam copiii, pentru că ani şi ani la rând i-am urmărit crescând şi devenind oameni realizaţi. Andrei Licareţ, fiul lui Nicuşor (foto 2), de mic încă s-a aplecat asupra pianului. Datorită talentului său excepţional a urmat şcoli de specializare ca bursier în diferite oraşe ale lumii. Nicuşor Licareţ - chiar dacă nu frecventaţi Filarmonica și nu-l știți - a fost un mare artist. El a dus numele acestei ţări peste tot în lume alături de marele naist Gheorghe Zamfir (foto 3). Am fost şi eu după ei în Australia şi mi s-a povestit cum oraşul Sydney i-a primit cu panouri uriaşe care anunţau evenimentul. La vestita operă de acolo, ea însăşi operă de artă, s-a amenajat special pentru cei doi mari artişti un sistem de audiţie performant, şi succesul a fost formidabil. Peste tot unde au cântat Nicuşor şi Gheorghe au fost aplaudaţi în picioare minute în şir. Adăugaţi la aceasta cariera excepţională de organist şi pianist a domnului Nicuşor Licareţ. El a oferit spectatorilor concerte minunate şi o serie de CD-uri cu creaţii ale marilor compozitori clasici, de-ar fi să-l numim doar pe Beethoven, şi a fost unul dintre realizatorii Festivalului Internaţional „George Enescu”. S-a mai înscris o stea pe cerul albastru, plecată din pleiada marilor artişti români. Dumnezeu să-l odihnească!

605 31 3605 31 2

Nu mă satur de Madrid

604 31 1Am mai fost la Madrid și nu mă satur să „respir” unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, unde fiecare clădire îți vorbește în limbajul istoriei, cu arhitectură superbisimă ce te uimește, cu ansamblurile statuilor din marmură, peste tot fiecare colțişor vorbește despre o lume a civilizației de mult trecute, păstrată cu grijă și lăsată moștenire urmașilor săi. Am văzut pentru a nu știu câta oară arena celebră unde toreadorii se luptau cu taurii furioși, dar nimeni nu ne-a explicat de ce jocurile acestea crude, acum interzise, erau atât de iubite de spanioli. Se spune totuși că în anumite orașe din Peninsulă luptele cu tauri se practică și acum și stârnesc același entuziasm între spectatori. Nu înțeleg… Vă amintiți de atacul mișelesc de la Gara Atocha? Astăzi a devenit un loc de pelerinaj în amintirea victimelor care au sfârșit acolo. Eu am văzut gara și înainte de atac. Era o grădină imensă cu copaci și flori exotice, închisă ca o seră. Am văzut și faptul că pe băncile gării se odihneau cei fără de adăpost și aveau sentimentul că dorm în aer liber. Din păcate, printre ei erau mulți români… Am văzut din nou schimbarea gărzii la Palatul Regal și alături, Opera, sala care a adăpostit emoțiile celor mai mari artiști din lume. Am vizitat din nou Piața Puerta del Sol, și de data aceasta am aflat că sub metroul care înainte unea periferiile Madridului, purtând spre centru turiștii, astăzi a apărut un tren subteran care te poartă în 20 de minute în centrul orașului. Curat, civilizat, cu program de comunicare modern, o plăcere. Am revăzut cele două siluete celebre, Don Quijote și Sancho Panza, ce ne amintesc de poveștile celebre ale lui Cervantes. Prado, muzeul pe care nu-l poți ocoli, adăposteşte multe dintre cele mai renumite lucrări de artă ale lumii. Am fost pentru a cincea oară în Spania, și vreau să vă spun că nici acum n-am reuşit să descopăr toate minunile ei, de la Palatul Aranjuez, apoi Toledo și minunatele dovezi ale civilizației iberice.

604 31 3

604 31 2

Am cucerit Viena!

603 31 1Teatrul „Stela Popescu”, deși nu a împlinit decât un an, are trei trofee internaționale: Placheta de onoare a Asociației Europene a Festivalurilor de folclor de la Veliko Târnovo, septembrie 2016, Trofeul Romanima al Festivalului de la Nürenberg și iată, acum, la Viena, la 3 noiembrie, am primit „Grand Prie” (Marele Premiu) al Festivalului Internațional Vienna Stars pentru folclor, dans și muzică, a XIV-a ediție (foto 2). Acest festival pentru copii și tineret este sub patronatul UNESCO. În luna mai, anul viitor, vom organiza noi înșine un asemenea festival la București. Problema păstrării autenticităţii folclorului constituie pentru fiecare ţară o necesitate în vârtejul acesta de globalizare. Acum, când informația circulă cu viteza luminii, păstrarea identităţii naționale devine o problemă de prim rang. Grija noastră trebuie să fie în educația copiilor pentru a-i face să înţeleagă ce ne definește ca români, câtă frumusețe ne reprezintă muzica, dansul și poveștile neamului. La Festivalul de la Viena, anul acesta s-au prezentat Rusia, Polonia, Ucraina, Armenia și câțiva soliști singulari. Noi, ca un teatru serios ce suntem, ne-am prezentat cel mai bine. Mirarea mea a fost că Rusia, care de obicei în festivaluri se prezintă excelent, de data aceasta a fost sub nivel. Ucraina, cu o echipă de tineri moderni, a adus un mesaj de pace foarte apreciat. Să nu credeți că mă laud, dar spectacolul nostru a fost cu adevărat excepțional. Am început cu o suită de dansuri populare pline de temperament, cu două grupuri de cântăreţi cu glasuri remarcabile care, de asemenea, au impresionat prin calitatea vocilor și a pieselor interpretate și, în final, dansul „Căluşarii”. Care a ridicat juriul în picioare! Să vă spun sincer, eu am lăcrimat. Mi-am amintit cum acest dans a purtat pe tot globul numele României. Ritmul drăcesc al echipei de dansatori (foto 1) i-a uimit pe cei prezenți. Teatrul nostru are o echipă de artiști autentici cu care ne mândrim. Îi vom convinge pe copiii care ne urmăresc în spectacole că neamul acesta are un trecut valoros, că folclorul trebuie păstrat, pentru că ne definește și ne deosebește de celelalte popoare.

603 31 2

Din nou în Spania

602 31 1E clar pentru mine că, atunci când călătorești în străinătate, oricât de conștiincios ai fi, chiar și a treia sau a patra oară descoperi lucruri noi. Dumnezeu pe mine m-a ajutat să călătoresc foarte mult. Am văzut cele cinci continente și majoritatea celor mai vestite capitale. Săptămâna trecută, cu o echipă de 30 de artiști, am poposit, cu spectacolul „Ole, Spania!”, în această peninsulă însorită. Este știut faptul că Barcelona, orașul în care am aterizat, este de o rară frumuseţe. La poalele Muntelui Montserrat pornești cu telefericul până la mănăstirea vestită din vârful lui. Apoi continui pe o lungă alee străjuită de statui din marmură cu teme biblice, de unde vei vedea în depărtare marea cea mare. Am revăzut pentru a cincea oară Sagrada Familia, care încă nu și-a găsit finalizarea, dar în continuare este înconjurată de interminabile cozi de vizitatori. Pe cei care n-au fost niciodată îi sfătuiesc să meargă pe drumul creaţiilor lui Gaudi, casele frumoase, Parcul Güell, placat în faianță colorată și multe alte minuni.

Trei Femei

601 31 1Cu vârsta se schimbă relația noastră cu televiziunile, ziarele sau cu radioul. Unele solicitări le refuzi, altele le accepți ori ca să-ți promovezi o acțiune, ori din simpatie pentru cel care te solicită. Pe Iuliana Marciuc (foto 1) o cunosc de când era copil. Mama sa, o femeie superbă, atrăgea atenția tuturor și era prezentă mereu la spectacolele noastre. Iuliana cea mică era, de asemenea, una dintre spectatoarele noastre credincioase, și foarte de tânără a devenit o bună moderatoare de televiziune. Cum puteam s-o refuz?! Ne-am întâlnit la mine acasă și am sporovoit în voie. Aveam despre ce să vorbim. Mai ales că tema era Basarabia, de unde tocmai ce venise de la o emisiune. La sfârșit am privit fotografiile cu copilul său, David, și chiar mi-a făcut mare plăcere. În aceeași zi m-am întâlnit și cu doamna Fântânaru (foto 2), realizatoare a sute de emisiuni ce aduc în atenția publicului misterul și secretele marilor actori pe care voi îi iubiți. Tocmai a pregătit o emisiune despre cel care a fost Jean Constantin. Cum puteam să nu depănez câteva amintiri despre el… Talentat, dar modest, mereu inspirat și un coleg ex-tra-or-di-nar! L-am iubit pe Jean pentru talentul său ieșit din comun, dar și pentru calitățile sale de om. Pedant, elegant, în ciuda rolurilor pe care le juca, și îndatoritor cu spectatorii, chiar dacă nu întotdeauna e plăcut să te tragă cineva de mână. Curtenitor cu doamnele și generos cu colegii. Am suferit aproape fizic când s-a dus Jean... Va lipsi pentru totdeauna, nu doar în vremea vieții noastre, din peisajul filmului românesc. Calitatea emisiunilor realizate de doamna Fântânaru îl merită pe Jean Constantin. Una dintre emisiunile pe care le apreciez este și „O dată în viață”. Deci o iubesc și pe Iuliana Tudor (foto 3), care, alături de producătoarea sa, Elise Stan, a reușit să realizeze o emisiune de mare longevitate, cu un rating de invidiat. Iuliana m-a invitat de mai multe ori pe platou și chiar mi-a făcut mare plăcere. Folclorul românesc autentic, cu zeci de costume superbe, dansuri pline de ritm și cântece din toate regiunile țării, care vorbesc curat despre viață, familie, dragoste. De copil încă, eu însămi am făcut parte din echipe de dansuri, atât la școală, cât și la liceu. Doamnele mele, vă iubesc pe toate trei și vă urez succes mare în continuare!

601 31 3

601 31 2

Mai sunt oameni de nădejde

600 31 1Deși abia m-am întors de la Constanța, unde am jucat două spectacole de succes cu „Aladin”, n-o să vă povestesc despre asta. Directorul Casei de Cultură a Sindicatelor unde am jucat este un om extraordinar. De ce? Pentru că rar am văzut o persoană atât de pasionată de activitatea sa. Aici, la Constanța, se petrec adevărate evenimente culturale, este o permanentă desfășurare de spectacole, începând cu Florin Piersic până la zeci de actori de nouă generație foarte talentați. Pereții în interiorul Casei de Cultură sunt colorați de sute de afișe, iar sala de 700 de locuri este mereu neîncăpătoare. Toate acestea se datorează domnului Gheorghe Ungureanu și pasiunii sale pentru tot ce se cheamă eveniment cultural, în general, și teatru muzical, în special. În loc de barurile care ocupă în multe, multe localități holurile caselor de cultură, aici sunt nenumărate săli ce găzduiesc activități culturale, dans, gimnastică, muzică (în special pentru copii). În biroul în care te primește tronează un acvariu impresionant cu pești aurii și alături doi papagali gureși în coliviile lor albe. Atmosfera de calm și de armonie te cucerește, iar o cafeluță și un pahar cu apă rece te așteaptă întotdeauna alături de zâmbetul cald al lui nea Gheorghiță. După ce s-au încheiat spectacolele și după ce artiștii noștri au oferit sute de autografe pe fotografii dinainte făcute, ne-a așteptat o surpriză: eram cu toții lihniți de foame, și nea Gheorghiță a hotărât: „Vă duc la Matei!”. Auzisem în vară despre acel loc păreri entuziaste, dar, sinceră să fiu, îmi era egal ce-o să mănânc. Ei bine, bombă! Pe malul mării, ale cărei valuri se izbeau de stânci cu putere, în Golful Agigea am văzut minunea. O locație împrejmuită de jur-împrejur cu lemn și sticlă ca să te poți bucura de priveliștea învolburată de-afară. Înăuntru, încălzire cu lămpi grațioase de gaz și pe pereți, obiecte casnice nostime, un bar bine garnisit și mese albe, strălucitoare. Servire impecabilă. Acest domn Matei, care a construit restaurantul pe fosta pescărie din Golful Agigea, are într-adevăr gust. Bravo! Am petrecut clipe frumoase, am mâncat pește, pește și iar pește, totul excelent gătit. Cu această ocazie am aflat și o rețetă grozavă. Unică. Ciorbă de pește numită „Storceag”. O ciorbă acrișoară de legume, dreasă cu smântână și mărar, în care se descoperă o felie generoasă de cegă. Să te lingi pe bot! La plecare am admirat încă o dată marea supărată pe noi că o părăsim și ne-am întors la București. Mulțumesc, nea Gheorghiță, pentru această zi minunată!

600 31 2

PROIECTE

599 31 1Cu noul eveniment - Teatrul „Stela Popescu” - nu e de glumit. Programul pe care mi l-am propus este ambițios, divers și cere multă muncă. Am jucat deja două spectacole la Râmnicu-Vâlcea. Am programat un turneu la Constanța după ce am lansat oficial teatrul nostru la Sala Mare a Palatului Copiilor. Tot în această perioadă am fost cooptați în Forul Internațional al Festivalului de Folclor pentru Copii patronat de UNESCO. Noi înșine am inițiat un asemenea festival. Este absolut firesc să includem în programul nostru educațional folclorul pentru copii. Acesta va avea loc la sfârșitul lunii mai 2017. Poluarea care pândește la fiecare colț de stradă strică în mintea copiilor imaginea muzicii noastre tradiționale. Acum două săptămâni am lansat la Buzău programul „Un cântec care vindecă lumea”, dedicat copiilor cu dezabilități. Este un proiect în care ne deplasăm la căminele care-i adăpostesc pe acești copii cu un spectacol de muzică și dans pentru a-i bucura. La începutul lunii noiembrie vom participa la Festivalul Internațional de Folclor pentru Copii „Vienna Stars”, care are loc, evident, în capitala Austriei. Programul nostru are scopul de a interveni în educația copiilor cu acțiuni interesante, de muzică adecvată, cu echipa noastră de cântăreți de operă cu educație clasică (foto 1), cu grupul nostru de dansatori, care realizează dansuri de la baletul clasic la cel acrobatic (foto 2). Este o încântare să urmărești bucuria copiilor la aceste spectacole (foto 3), ei cântă în cor cu noi, aplaudă frenetic, iar artiștii noștri oferă la final, direct în sală, autografe. La premiera noastră de duminică, 9 octombrie, am avut oaspeți de seamă de la Primărie, precum și părinți, și profesori. Cei 800 de copii au fost primiți cu bomboane și cu baloane colorate și a fost o adevărată sărbătoare.

Gogoşariada

598 31 1Aceasta este o expresie inventată de actori acum vreo 50 de ani. Pe vremea aceea, sălile de teatru erau pline și trebuia să stai la coadă săptămâni bune ca să poți obține bilete la un spectacol. La Teatru Național sau la Teatrul de Comedie. Se jucau autori clasici sau moderni, în interpretarea unor actori geniali ca Vasilica Tastaman, Ștefan Ciubotăraşu, George Con- stantin, Liliana Tomescu, o galerie interminabilă de mari talente, pe care îi urmăream cu sufletul la gură. Cam pe la sfârșitul lui septembrie începea o perioadă în care coada la casieriile teatrelor scădea. De ce? Începea gogoşariada, perioadă în care gospodinele puneau murături. Existau prin magazine diverse recipiente cu gogoșari sau castraveți, dar nici vorbă să aibă gustul pe care îl întâlneai în cămara româncuţelor harnice și pricepute din toate colțurile țării. Cea mai săracă dintre ele nu se lăsa până nu punea în cămară două-trei borcane cu castraveți în saramură, gogoșari în zeamă de oțet cu boabe de piper, usturoi și parfum de țelină. La cele mai avute, care se bucurau și de o cămară încăpătoare sau de becişor, butoiașul cu varză murată şi cele cu amestec de murături asortate așteptau să-ți bucure papilele gustative la masă. De multe ori lipsea fripturica de purcel, dar nu știu cum se face că ele, gogonelele, erau bune iarna și lângă o tocană de cartofi. Cele mai tinere dintre ele știau că dragostea bărbaților trece prin stomac. Deci ascultau cu interes rețetele explicate de mamă sau de mătușă ca să devină specialiste. Eu știam, de exemplu, că atunci când castraveții se pun în saramură, după ce i-am aranjat cu grijă în borcan cu mărar uscat, cu felii de țelină, căței de usturoi și fâșii de hrean plus doi-trei ardei iuți, sunt acoperiți cu apă fierbinte. Într-o zi, nașa mea, Anca Veselovski, mi-a spus: „Eu pun castraveții cu apă rece de la chiuvetă.” Așa am făcut și eu. Am turnat cu mult curaj apă rece de la chiuvetă şi am adăugat câte o lingură cu sare pentru fiecare kilogram de borcan. Vă asigur că nu veți regreta. Dacă legați bine gura borcanului și îl țineți în cămară, veți fi mândră când vor fi ronțăiți la masă de cei mai pretențioși musafiri. Ați pus vreodată la murat roșii coapte? Desigur, mai tărișoare. Folosiți exact aceeași rețetă ca şi cea de la castraveți. Scoase iarna cu grijă din borcan, deoarece coaja lor e sensibilă, le veţi servi într-un bol cu o linguriță alături. Sunt un deliciu. Eu nu pun gogonele. Dar îmi face plăcere să privesc un borcan în care ele au devenit roșii împreună cu bucheţele de conopidă, după ce ai pus printre ele o felie de varză roșie. Vă plac ciupercile? Dacă găsiţi la piață mânătărci (ciupercile acelea mari în formă de frunză de varză), nu le ocoliţi. Le fierbeţi în apă cu sare, le scurgeţi și le puneţi în borcane de 800 de grame în felul următor: un strat de ciuperci, trei căței de usturoi, două măsline, câteva firișoare de mărar și uite așa până umpleţi borcanul. Deasupra turnaţi o zeamă, ca la gogoșari, o parte oțet şi două de apă. Închideţi borcanul și veţi vedea minunea lângă bunătatea din farfurie. Nici pe departe, nimic din toate astea nu seamănă cu murăturile din borcanele de pe raftul magazinului. În toate astea usturoiul este indispensabil.