Main menu

header

Cum trece vremea

522 31 1522 31 2E adevărat sau e o părere? Precum trec anii, parcă zilele sunt mai scurte, timpul trece pe lângă noi ca o nălucă, viaţa ne goneşte cu biciul ei neiertător de la o lună la alta şi ne apropiem cu groază în suflet de un final incert, mai apropiat sau mai îndepărtat. Iată, a trecut Paştele şi parcă ieri a fost Crăciunul. Timpul dintre cele două evenimente s-a condensat îngrozitor, şi cele trei luni între ele parcă n-au existat. Fac un efort să-mi amintesc ce am făcut în aceste trei luni, că doar n-am stat degeaba. Aproape nu-mi amintesc nimic, totul s-a şters cu buretele şi mi-au rămas în suflet doar cele două evenimente petrecute în familie. Să fie oare vârsta, care ne face să ne apropiem mai mult de cei dragi, să fie nevoia de a te asigura că îi ai aproape, căci timpul se scurtează? Probabil toate acestea la un loc. Paştele de anul acesta l-am petrecut cu nepoata mea Buru, cu soţul său Daniel, cu mama acestuia Doina şi cu fiica mea, tot Doina. A fost o săptămână încărcată de tandreţe, care a trecut prea repede în dorinţa noastră de a dura o veşnicie. E greu când fiecare trăieşte pe alte meleaguri, când întâlnirile sunt rare şi dorul ne încearcă mereu. Au plecat. Dar am rămas cu inima împăcată, căci tânăra familie clădită de nepoata mea arată foarte bine. Armonia dintre cei doi se vede cu ochiul liber. Ginerele nostru este un bun tenisman, care încă primeşte laurii gloriei şi în acelaşi timp educă o generaţie de tinere talente la Nürenberg. Nepoata mea Buru este absolventă a Universităţii de Film, clasa Regie, are şi o licenţă de scenaristică şi este plină de optimism în ceea ce priveşte viitorul său în Germania. Ca toţi bunicii nerăbdători, sperăm în apariţia unui urmaş viguros, care să ducă mai departe numele familiei Maximilian. Am constatat că amândoi fac parte dintr-o generaţie care preţuieşte valorile adevărate, care păstrează cu dragoste relaţiile familiei, oricât de controversat este comportamentul tineretului de azi. E plăcut să vezi că aceşti copii au măsură în felul cum se comportă, că privesc viitorul cu optimism, că au speranţa unor realizări aparte. M-am obişnuit cu gândul că sunt mai departe, dar constat că azi distanţa nu mai contează, ci numai dorinţa de a o străbate cu curaj şi cu plăcere. Alături de noi, în aceste zile, au fost doar câţiva prieteni apropiaţi, atât de apropiaţi încât nu implică nici stres, nici obligaţii speciale cu prezenţa lor. Avem aceleaşi preocupări, acelaşi fel de a privi viaţa, aceleaşi convingeri. Masa a fost bogată, gustoasă şi variată, cu cele mai cunoscute bunătăţi tradiţionale. Suntem în familie bucătărese pricepute şi, în afară de cozonac, preparăm totul în casă. Cozonacul însă, din respect pentru calitatea excepţională, îl aducem de la Suceava. Să ne ajute Dumnezeu încă mulţi ani la rând să petrecem Sărbătorile în familie!

În vizită la mănăstiri

521 31 1521 31 2Nu ne vom depărta nici săptămâna aceasta de locurile unde putem să ne reculegem în momente de slăbiciune, unde putem găsi tăria sufletească să depăşim greutăţile. Tot călătorind prin atâtea locuri am avut bucuria de a vizita o mulţime de lăcaşuri închinate lui Dumnezeu de o frumuseţe fără de margini. Am admirat monumentele catolice cu aliura lor solemnă, cu arhitectură măreaţă, cu statuile sfinţilor, cu turle dantelate de piatră şi vitralii luminoase. Inspiră încredere, solemnitate, austeritate. Catolici, ortodocşi, protestanţi, mă întreb oare de ce om fi împărţiţi în atâtea credinţe, când avem de fapt acelaşi Sfânt Dumnezeu, care ne protejează şi domneşte asupra vieţii noastre. Peste tot, dar mai ales în Europa, te întâlneşti cu lanţul bisericilor ruseşti, spectaculoase, cu turlele lor colorate sau aurii de diverse mărimi. Ele se văd de departe, dar în interiorul bisericii găseşti zeci de icoane pictate care te fac să poposeşti îngenunchind multe ceasuri. Vă arăt aici biserica rusească de la Nisa (foto 1), care ne-a lăsat muţi de admiraţie şi ne-a amintit că şi la noi, în Bucureşti, avem o asemenea bijuterie. Răsfoind prin albumele mele am găsit şi Biserica Sfintei Maria Magdalena (foto 2), care sclipeşte în soarele fierbinte al Ierusalimului şi care este asaltată de turişti. V-am mai spus, cred, că toate monumentele Ierusalimului au o culoare specială, o strălucire aparte. Culoarea aurie a zidurilor, împrejurimile pline de flori şi de verdeaţă creează un tablou optimist, dragoste de viaţă şi credinţa că cineva acolo Sus ne iubeşte. Acum câţiva ani, domnul Ion Antonescu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul Culturii, a organizat o excursie minunată pe la toate mănăstirile Moldovei. Într-un autocar mare, 50 de actori, printre cei mai importanţi din teatrul şi din filmul românesc, au pornit să cunoască mănăstirile Moldovei. Ele au fost multe la număr, mănăstirile Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Mănăstirea Neamţului, Mănăstirea Moldovei, toate de o frumuseţe rară şi de o simplitate emoţionantă. Fără exces de bogăţie, mănăstirile noastre impresionează prin simplitate, eleganţă şi austeritate. Eram la Mănăstirea Humorului (foto 3) şi l-am văzut pe Ştefan Iordache stând pe o băncuţă îngândurat şi mi-a spus: „Cum au putut să treacă atâţia ani şi să nu văd aceste frumuseţi”?! Aşa au simţit majoritatea dintre colegii mei. A fost o călătorie care ne-a umplut de tandreţe şi de conştiinţa valorii neamului nostru, de dragostea pentru strămoşii care au ridicat aceste aşezări şi le-au păstrat cu sfinţenie de-a lungul anilor.

521 31 3

Prin locurile sfinte

520 31 1520 31 2Atunci când porneşti spre Israel, dorinţa care te cheamă acolo este să vizitezi locurile sfinte. De obicei, primul drum este la Mormântul lui Iisus, unde vrei să aprinzi o lumânare şi să te rogi. Ajungi în piaţeta din faţa bisericii (foto 1), de obicei arhiplină de lume, intri apoi şi te închini într-un altar dinaintea mormântului împodobit cu candele uriaşe (foto 2). Apoi te aşteaptă o încăpere cu bolţi înalte, iar în mijlocul ei este o criptă mică, unde te vei apleca adânc pentru a ajunge la mormânt. Nu poţi să stai aici mai mult de două minute, căci puhoiul de oameni te obligă să mergi înainte, dar aici te cuprinde o tainică simţire, o dorinţă de aţi închina sufletul lui Dumnezeu. Trec prin faţa mormântului milioane de oameni de religii diferite, care se apleacă însă cu smerenie, şi în tăcerea lor dovedesc un respect fără de margini. Te va urmări acest sentiment în continuare, când vei pleca spre Zidul Plângerii, unde fiecare om care vine îşi scrie dorinţele pe un bileţel, pe care îl introduce în micuţele crăpături ale zidului. Pare o acţiune puerilă, dar, când vezi mulţimea de tineri care stau aici şi se roagă ore întregi, începi să crezi că Dumnezeu le va asculta ruga. Nu trebuie să ratezi Biserica Maicii Domnului. Aflată la o adâncime de 49 de trepte, în aceeaşi linişte impresionantă, şiruri, şiruri de oameni se închină la icoana uriaşă din faţa altarului, iar deasupra lor, tavanul, împodobit cu candelabre, sfeşnice şi candele, creşte senzaţia de mister şi îndeamnă spre închinăciune. Candelabrele sunt în sute de forme şi culori, în funcţie de ţara care le-a dăruit. Când am ajuns prima oară în Israel, în 1969, am fost nerăbdători să mergem la Ierusalim. Am plecat în zori, cu ideea că seara trebuie să ajungem înapoi la spectacol. Deci am mers în pas întins. Pe după-amiază am ajuns şi pe Drumul Crucii, drumul patimilor lui Hristos. Când vorbim despre Drumul Crucii avem imaginea unui urcuş larg. Ei bine, este o străduţă îngustă, adesea întâlnită în oraşele orientale, şi de-a lungul ei sunt notate opririle Mântuitorului. Ele sunt numite pe înţelesul tuturor „Station”, deci staţie, şi cum noi începusem să fim neliniştiţi, căci era târziu, umblam cu ochii şi după o staţie de taxi. Am urcat ce-am urcat panta nu prea mare şi, la un moment dat, un coleg de-al nostru ne-a spus: „De ce mai urcăm, uite aici scrie clar, «staţia 7»”! Unii am râs, alţii l-au crezut, până când i-am lămurit că nu e vorba despre o staţie de taxi, ci de una dintre opririle Domnului Iisus Hristos pe Drumul Crucii. Fiecare dintre aceste staţii este însemnată cu ornamente arhitecturale, cu scrieri din Biblie şi imagini din aceasta. Dacă aveţi timp, şi noi am făcut-o, puteţi merge la Bethleem, oraşul mititel aşezat într-o vale împrejmuită de coline aurii, pământul fiind destul de arid, pătat doar de florile roz ale copacilor de magnolia, singurii care înfloresc aici în luna ianuarie. Şi, după un drum ca acesta, nu rezişti să nu guşti dintr-o lipie plină de falafeli atât de gustoase făcute din năut. Eu ştiu să le fac şi la Bucureşti.

Întâlniri sfinte

518 31 1518 31 2Poate că aţi văzut şi dumneavoastră printre ultimele emisiuni-concurs pentru copii o fetiţă foarte talentată. Din păcate, are şi o nenorocită de boală, ce nu-i prevede un viitor fericit. Această fetiţă este însufleţită de o credinţă mare în ajutorul lui Dumnezeu, care-i dă speranţă şi curaj. Pe deasupra, fetiţa este şi talentată, şi inteligentă. Organizatorii concursului m-au invitat să-i înmânez drept premiu o excursie la Ierusalim, la Mormântul Sfânt. Lacrimi fierbinţi au ţâşnit din ochii săi când a primit acest dar, lacrimi de fericire, căci nici în visele sale cele mai frumoase nu spera într-o asemenea călătorie. Din ce în ce mai des întâlnirile pe care le am în viaţă acum îmi amintesc întâmplări diverse din anii tinereţii. Primul turneu în Israel a fost în anul 1969. Doamne, cât este de atunci! Iată-ne în fotografie coborând din avion pe aeroportul din Tel-Aviv: prima pe scară era doamna Angela Moldovan şi eu, în spatele ei (foto 1). Eram foarte tânără şi aproape necunoscută în lumea evreilor români care încă nu veneau în ţară şi nu aveau nici televiziune românească. Cu mulţi ani în urmă, în România, fusese o actriţă, Sili Popescu, şi mulţi mă confundau cu ea. Am avut succes şi am devenit astfel şi aici iubită. Pe vremea aceea era linişte în Israel, trecuse războiul de şapte zile şi puteai să te duci la locurile sfinte fără grijă, ba chiar ei, evreii, te îndemnau să nu ratezi acele locuri minunate. De cum am ajuns în ţară am fost încântaţi. Clădirile din calcar galben-auriu în soare, case omeneşti, puţine blocuri, garduri de leandri înfloriţi şi oameni prietenoşi. De altfel, pe atunci, românii reprezentau un sfert din populaţia ţării. Am rămas uimiţi în faţa pieţelor uriaşe, bogate, cu tot felul de fructe exotice, pe vremea când la noi abia vedeai o portocală. Ni s-a părut un rai. Viaţa era ieftină. Ne-am cazat într-un hotelaş aproape de malul mării şi-n acelaşi timp aproape de centru şi de piaţa cea mare. Ne deplasasem acolo cu un spectacol de revistă mare, cu orchestră, cu balet şi cu vedete: Puiu Călinescu, Doina Badea, Luchi Marinescu, Mariana Bădoiu. Tot în centrul oraşului se afla şi sala cea mare, Einhel Hatarbut, de 2.500 de locuri, care a fost plină până la refuz de femei frumoase, cu blănuri şi bijuterii. Atunci, la ieşire, am auzit şoapte din mulţimea care venea să ne vadă de aproape: nu e Sili, că-i mult mai tânără! De a doua zi, când treceam prin piaţă, mă auzeam strigată: „Stela, vino să cumperi de la mine!” De atunci m-am simţit în Israel ca acasă. Mi-am făcut prieteni, am călătorit în toate oraşele mari, şi cred că până acum s-au făcut cel puţin 20 de turnee. Se ştie că evreii au fost întotdeauna mari iubitori de teatru şi mai ales de revistă. M-am reîntâlnit la Tel-Aviv cu Andrei Călăraşu, regizorul cu care am făcut primul meu film: „Alo aţi greşit numărul”. O să vă vorbesc altădată despre locurile sfinte, deocamdată v-o arăt pe Mirabela Dauer în faţa celui mai bătrân măslin din grădina Ghetsimani (foto 2). Nu uitaţi că vine Paştele!

Amintiri din ţara veşnic verde

518 31 1Mereu sunt întrebată, desigur, din cauză că lumea ştie ce mult am călătorit: unde v-a plăcut mai mult, ce v-a impresionat sau unde aţi fi vrut eventual să vă stabiliţi? Întrebarea este firească, mai ales acum, când fiecare dintre noi e liber să plece oriunde, să-şi satisfacă astfel curiozitatea, să-şi încânte sufletul cu imagini frumoase, cu obiceiuri din ţări îndepărtate şi locuri exotice. De fapt, întrebarea este mai dificilă pentru mine, căci ar trebui să aleg, să triez, să mă hotărăsc ce mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am văzut sau am simţit de-a lungul călătoriilor mele. Dificil, căci am străbătut de-a lungul şi de-a latul cele cinci continente şi nu mi-ar ajunge această pagină de gazetă, aşa că o voi lua la întâmplare precum se scurg în memorie amintirile. M-aş opri mai întâi în Italia, ţară plină de soare, cu o lume amabilă, apropiată de temperamentul nostru, veşnic verde şi înmiresmată. Am să vă povestesc altă dată despre dantela litoralului mediteranean, dar azi o să vă vorbesc despre locul de întâlnire al tuturor turiştilor ce vizitează Roma, locul în care şi eu, şi toţi ar vrea să revină - Fontana di Trevi. Ascunsă printre străduţe, nu departe de Piaţa del Popolo, înconjurată de clădiri monumentale, dar care n-o asupresc, Fontana este zi şi noapte vizitată de turişti. Spaţiul, deşi e mic, e foarte plăcut, căci este împrospătat mereu de ţâşnitori şi de bazinul ce-o înconjoară, limpede, care lasă să se vadă monedele aruncate de vizitatori, în speranţa revenirii. Ai vrea să locuieşti aici pentru a trece prin faţa ei în fiecare zi, pentru a-ţi bucura sufletul privind la grupul statuar de o frumuseţe rară. Dacă anunţi pe cineva că pleci în Belgia, o să-ţi spună imediat: să nu cumva să ratezi oraşul Brugge. Tot orăşelul este o încântare. Ca să-l vizitezi, te urci într-o barcă şi astfel, pe canalele ce şerpuiesc, vei fi uimit de frumuseţea caselor vechi de sute de ani, de magazinaşele pline de suveniruri lucrate de mână, de aranjamentele florale de pe străduţele înguste, ce te fac să te îndoieşti că ai putea trece pe acolo vreodată cu maşina. În piaţa mare sunt multe cafenele şi restaurante mici, care te îndeamnă să le vizitezi. Surpriză! Chiar de la intrare, la unul dintre ele ne întâmpină o voce prietenoasă: bine aţi venit la noi! Da! Sunt peste tot români care-şi caută norocul şi speră cu hărnicie şi cinste să-l găsească. Am petrecut o vreme cu ei, ne-am făcut mărturisiri, căci s-ar întoarce acasă acum când au învăţat multe, dar nesiguranţa timpului îi sperie.

Vine, vine primăvara!

517 31 1517 31 2Aş fi nedreaptă să afirm că am trecut anul acesta printr-o iarnă grea. Zăpadă, din când în când, furtuni care ne-au speriat, căci nu ne erau obişnuite, şi gheţuş care ne stârneşte o veșnică spaimă. Mama, săraca, mereu mă avertiza în asemenea cazuri: „Ai grijă cum mergi, că ai să te dai cu roatele în sus!”. Vă mărturisesc că soarele ce scaldă Bucureştiul în ultimele zile îmi stârneşte un dor nespus să mă trezesc mai repede dimineaţa, cu copacii ninşi de flori. Primăvara ne ajută să renaştem, să fim mai creativi şi, în ultimă instanţă, mult mai fericiţi. Vine Paştele, sărbătoarea poienilor smălţate de floricele albe şi movulii. Mi se face dor să plec la ţară şi, în nerăbdarea mea, să încarc maşina de ghivece cu flori ca să ajut primăvara să grăbească înfrumuseţarea curţii mele. Casa de la Samurcaş a fost, în anii 1973, o coşmelie din chirpici, cu un nuc de un metru şi jumătate, doi lilieci în poarta hâită şi ea, dar avea o mare calitate pentru soţul meu Puiu: curtea dădea direct în lac, iar dragostea sa pentru apă era arhicunoscută. Am vopsit acoperişul de tablă în verde, ramele geamurilor în roz prăfuit şi am plantat, la faţadă, un trandafir agăţător roşu. M-am bucurat până în 1977 de frumuseţea spaţiului din jur şi de imaginea lacului, străjuit de bisericuţa Lingurica de vizavi. Era o căsuţă ca-n poveşti, colorată, mică şi numai bună să ne primească împreună cu prietenii noştri. A venit cutremurul, care ne-a lovit şi pe noi, şi pe micuţa noastră oază, cum o numea marele nostru actor Ernest Maftei. Nu puteam renunţa la ea, căci l-aş fi distrus pe soţul meu, care adora locul. Orice încercare de a reface vechea căsuţă a fost în zadar, şi atunci am purces la construirea altei oaze. Pe vremea aceea era aproape imposibil să-ţi faci o casă de vacanţă. Întâi, nu era voie, materialele de construcţii nu se puteau cumpăra decât cu aprobări. Mă rog, a fost greu, dar a meritat. O arhitectă, prietenă bună de-a noastră, şi-a luat sarcina s-o facă şi a ieşit o păpuşă. A fost o plăcere s-o mobilez apoi cu lucruri simple rustice şi s-o împodobesc cu frumoasele cusături ale mamei mele, fostă profesoară de lucru manual. Azi, căsuţa noastră este frumoasă (foto 1), dar tristă, căci cel care a dorit-o atât de mult a plecat dintre noi. O îngrijim în continuare şi facem sărbătorile aici cu prietenii apropiaţi. Nucul are acum șapte metri, liliecii înfloresc primăvara în alb şi mov, iar terasa este înconjurată de lalele. Am plantat doi vişini şi trei pruni, şi în anii când vrea Dumnezeu mă bucur să-i culeg. Bradul argintiu (foto 2) l-am plantat odată cu construcţia casei, şi iată cum arată azi. La bisericuţa Lingurica, înconjurată de verdeaţă, care se oglindeşte în lac, se ţin slujbe frumoase şi aici sărbătorim Învierea Domnului şi aprindem lumânări. Este, cum se spune, un colţ de rai, unde-ţi încarci bateriile şi visezi la zile mai bune. Dar lipsește Puiu, care înota trei ore pe zi, spărgând oglinda lacului albastru.

La pomana porcului

516 30 1516 30 2Parcă nu se potriveşte, nu? De obicei, asta se întâmplă când crapă pietrele, cu ţuică fiartă, ca să te încălzeşti, şi cu şorici perpelit la flacăra focului de paie ce-l onorează pe domnul Guiţ, sacrificat spre bucuria noastră. Deşi pare barbar, obiceiul ne face fericiţi în preajma Sărbătorilor, căci nimic nu trece peste parfumul de tochitură cu usturoi şi cu mămăligă aburindă. Am nişte prieteni foarte buni şi generoşi, Ivan şi Livia, care conduc o făbricuţă cu 80 de angajaţi. Ei au grijă întotdeauna pentru salariaţii lor să sărbătorească Crăciunul cu tăierea unui godac. De Crăciunul acesta, eu n-am putut să asist la ceremonial, şi ce credeţi că au făcut? Au mai tăiat un grăsan în cinstea mea şi, desigur, spre bucuria mai multor prieteni. Ce să vă spun, a fost o zi minunată. Am băut o ţuică fiartă de Râmnicu-Vâlcea parfumată, am ronţăit şoriciul fraged, tăiat şuviţe subţiri şi sărat cât trebuie, şi ne-am spus poveşti până ce meşterii pricepuţi l-au tranşat pe nefericit. Căpăţâna urecheată din care s-a făcut o piftie usturoiată ne privea cu reproş, dar ne-am făcut că n-o vedem şi ne-am întors ochii spre codiţa îmbârligată. Am intrat mai apoi într-o încăpere mare, dar bine încălzită, unde ne aştepta o masă mare, cu plăcinte calde basarabene de varză, de cartofi şi brânză, pentru a ne ogoi foamea până ce este gata pomana porcului. După aceea, ca totul să fie perfect, lângă pomană au fost aşezate castronaşe cu usturoi cu smântână şi o mămăligă cât toate zilele, nici prea moale, nici prea tare, căci fără ea nimic n-ar fi avut destul haz. Plus castronaşele cu murături asortate. Şi încă ceva, la piciorul mesei, cum spune moldoveanul, se găseau sticle de căpşunică parfumată, numai bună să stingă setea mesenilor. Deşi ne-am întâlnit la ora 11:00 dimineaţa, abia am reuşit să ne împrăştiem pe la 18:00 seara, căci se lăsase întunericul. Ne-am despărţit veseli şi sătui şi ne-am promis că ne vom revedea mai devreme de sacrificarea următorului godac.

516 30 4

516 30 3

Mărţişorul ne face mai buni

515 31 1515 31 2Sunt atâtea obiceiuri la care ne supunem cu regularitate, dar rareori ne punem întrebarea: „Ce înseamnă asta, de ce o facem? Pentru că ni se pare frumos, pentru că aşa se face, pentru că altfel ne-am simţi vinovaţi?!” Sărbătoarea Mărţişorului (foto 1) este un obicei frumos. Ne aduce în suflet bucuria de a dovedi dragoste celor din jurul nostru şi în acelaşi timp de a ne bucura de dragostea lor. Am căutat câteva informaţii ca să văd de unde vine acest obicei şi ce înseamnă. Ei bine, el vine de foarte, foarte departe. Prezenţa amuletelor colorate cu roşu şi cu alb se află în urmă cu aproape 8.000 de ani. Locul naşterii lor este în Balcani, şi mai mult ca sigur originile sale sunt daco-tracice. Trebuie să ştiţi că această sărbătoare a Mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou se serba la 1 martie. Culorile lui însemnau: albul - pace, roşul - război, căci Zeul Marte era socotit nu numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi al vegetaţiei. Mai simplu spus, cred că mărţişorul era simbolul primelor semne ale primăverii, nu întâmplător este asociat cu ghiocelul, vestitorul ei. Şi fetele, şi băieţii poartă mărţişorul în primele zile ale lui martie şi apoi atârnă firul în copacii roditori, ca el să asigure un an bogat. Semnificaţia lui este deci benefică, deoarece ne face mai buni şi mai generoşi. Marele nostru poet Tudor Arghezi (foto 2), provenit de pe plaiurile Olteniei, şi-a denumit casa de la Bucureşti „Mărţişor” (foto 3). Gândesc că nu a fost întâmplătoare alegerea. Aici, poetul a locuit din 1930 şi până la sfârşitul zilelor sale, când a devenit casă memorială. Casa este albă, acoperişul roşu, iar balustrada scării interioare este vopsită în roşu. Reşedinţa a fost construită după planurile maestrului, pe un teren de 1.700 de metri pătrați, având o clădire ocupată de o tipografie şi locuinţa propriu-zisă, unde maestrul a lucrat până s-a stins din viață, în 1967. De altfel, şi trupurile neînsufleţite ale poetului şi ale soţiei sale, Paraschiva, se află îngropate pe domeniul Mărţişor. În 1974, Mărţişorul devine Casa Memorială „Tudor Arghezi”, patronată de Muzeul Literaturii Române. Aici, la etaj, se pot vizita biblioteca, biroul cu ochelarii maestrului, fotografii, obiecte de artă, documente originale aparţinând marelui poet, care va rămâne în istoria literaturii române pentru veşnicie. Încercarea sistemului comunist de a-l îndepărta de valorile naţionale în celebra campanie „Putrefacţia poeziei” nu l-a intimidat niciodată, rămânând în sufletele noastre un mare poet. Şi azi se mai pot vedea în livadă mărţişoare atârnând în copaci, dovadă a dureroasei amintiri ce i-o poartă fiica sa, Mitzura.

515 31 3

Arta luminii

514 31 1Din toată experienţa mea am dreptul să spun că lumina are un rol foarte mare în aspectul artistului pe ecran şi în televiziune. De multe ori, chiar dacă artistul îşi joacă rolul cu trăire maximă, fără o încadrare inteligentă, fără o lumină adecvată, momentul sensibil nu trece la public în adevărata lui valoare. Un lucru şi mai curios este că o femeie, cât de frumoasă ar fi, pe ecran ea pierde din frumuseţe fără o lumină bună. Dacă o actriţă nu este foarte frumoasă, un operator bun poate s-o prefacă, ajutat de lumină, într-o divă. O ştiu din experienţă. Eram la televiziune, într-o noapte de filmare care nu se mai termina, şi noi (eram împreună cu Vasilica şi cu Margareta) eram rupte de oboseală. Eu trebuia să cânt un cupleţel în rolul Anei Karenina. Mă simţeam desfigurată la 6:00 dimineaţa şi mai rămăsese de tras un singur cadru. Şeful luminist mi-a spus: „Mai rezistaţi un pic, doamna Stela, eu o să urc pe pasarelă să mai pun o lumină, şi totul va fi perfect”. A meritat! Este cel mai frumos cadru pe care-l am în arhiva TVR. Lumina a şters toată oboseala. Sigur, toate acestea îşi au rolul lor, dar prima necesitate este ca actriţa să aibă talent. Deci, fără strălucirea sentimentelor ce se citesc în ochii săi, nicio lumină nu o va face să capteze interesul publicului. Va rămâne, cum spune un critic francez, „fină, transparentă şi vidă ca o cupă de cristal”. Actorii de talent aştern pe obraz energii ce vin din adâncuri şi aduc în faţă emoţii, trăiri şi caractere comune întregii speţe umane. Ei nu pozează, ci se transpun în personaj, se identifică astfel cu acesta şi totul este convingător. Am mai întâlnit un fenomen. Femei foarte frumoase în viaţă, pe ecran devin comune, anoste, iar altele, desigur, datorită focului sacru de care vorbeam cuceresc şi se impun prin prezenţa lor. Cum oare se petrece fenomenul ca o persoană venită dintr-un mediu simplu, fără exerciţiu cultural, poate deveni inteligentă, rasată, cu putinţa de a juca personaje din diverse medii sociale, de la hamal la academician, deşi nu are informaţia acestor tipuri omeneşti. Minunea aceasta se numeşte talent. Eu nu am avut copii şi nici nu mi-am dorit prea tare. La vârsta de 5 ani am fost operată la cap în urma unei muşcături de păianjen otrăvitor. Război, spitale pline de răniţi, operaţia s-a făcut fără anestezie, însoţită probabil de plânsul meu şi de lacrimile mamei. M-am refăcut repede, dar am rămas cu spaima cumplită în faţa halatelor albe. Dar nu asta voiam să spun, ci o poveste care are însă legătură. Jucam, prin 1980, la Teatrul de Comedie o piesă rusească numită „Turnul de fildeş”. Rolul era o mamă disperată care se luptă să-şi salveze fiul. La sfârşitul spectacolului a venit la mine Vasilica Tastaman, care avea un băiat pe care-l adora, şi m-a întrebat: „De unde ai ştiut tu ce simte o mamă pentru fiul său?” Ştiu eu? Dar am luat premiul întâi pe ţară pentru acel rol. Cred că este important pentru un actor să aibă un ascuţit spirit de observaţie, pentru a înmagazina o mulţime de reacţii ale oamenilor din jur, felul lor de a acţiona, căci, dacă nu poţi trăi 100 de vieţi, poţi învăţa de la semenii tăi o mulţime de trăiri. Cred că acesta este bagajul nostru de instrumente ale profesiei.

Sacrificiile pentru roluri

513 31 1Tot vorbind despre cinema, amintirile mă copleşesc şi mi se pare normal să vă vorbesc despre întâlnirea mea cu filmul la 20 de ani. Eu eram studentă în anul I, Rodica Tapalagă în anul II şi Ştefan Tapalagă în anul III. Doar Iurie Darie era mai mare ca noi şi deja foarte cunoscut. Ni s-au alăturat în distribuţie domnul Ion Lucian, maestru incontestabil, şi alţi câţiva colegi mai mari. Nici nu ştiu exact cum am fost aleasă pentru prima şi marea mea aventură, filmul „Alo, aţi greşit numărul”. Întotdeauna am avut un bust mai mărişor, şi faptul că am fost distribuită într-un rol de sportivă nu mi se părea un lucru prea bun. Dar cum să rezişti la tentaţia de a face film? Aveam, spre norocul meu, un păr foarte bogat, dar operatorul filmului, Andrei Feher, m-a pus să mă tund imediat scurt, vezi Doamne, să par mai sportivă. Colac peste pupăză, aveam în faţă doi dinţişori puţin suprapuşi pe care, bineînţeles, mi i-a pilit şi mi i-a îmbrăcat într-o cămaşă nouă. Nici azi nu înţeleg de ce m-au „ciopârţit” pe mine şi nu au ales o fetiţă sportivă. Mă rog, au hotărât asta şi operatorul, şi regizorul Andrei Călăraşu. S-a filmat în Bucureşti, deci comod pentru noi, studenţii. Întâlnirea mea cu arta filmului a fost emoţionantă. Dar, pe vremea aceea, actorii mai în vârstă ne încurajau şi ne învăţau pas cu pas. Şi cum noi îl aveam pe Ion Lucian, ne-a devenit profesor. Regizorul Călăraşu era om vesel, pus pe şotii, şi filmările decurgeau într-o atmosferă relaxată. Fiecare zi de filmare era o bucurie, iar noi începusem să iubim fiecare cadru. Vă amintiţi scena cu prăjitura de la Cofetăria Scala? A trebuit să filmăm cadrul cam de şase ori. Ei bine, tot de atâtea ori a trebuit să mănânc prăjitura respectivă ca să fie racord. Era vorba despre o prăjitură de ciocolată, şi chiar era ciocolată adevărată. Uite aşa, după cele şase prăjituri, mi s-a „tăiat” definitiv de bunătăţile de la Scala. Un alt cadru s-a tras la şosea, unde eu cu Ştefan ne plimbam şi începea o ploaie straşnică. Alături de noi era plasată o maşină de pompieri, care la comandă pornea ploaia năzdrăvană. Ne-au murat de mai multe ori, dar noi am râs, pentru că făcea parte din greutăţile filmărilor, care urmau să fie răsplătite cu bucuria succesului. Publicul aştepta de mult o comedie, şi succesul a fost într-adevăr excepţional. Premiera a avut loc la Cinematograful Patria, unde a participat și Nicolae Ceauşescu, din partea Comitetului Central UTC, secţia Cultură. L-am aşteptat în loja oficială cu teamă, căci era un om care nu zâmbea prea des. În final, a aprobat filmul şi chiar ne-a zâmbit încurajator. De-a doua zi, lumea ne recunoştea pe stradă şi ne felicita. În anii ce-au urmat nu m-am întâlnit pe ecran cu roluri prea ofertante, deşi în teatru şi în televiziune făceam succes după succes. Deşi am jucat în 30 de filme, poate doar rolul din „Nea Mărin miliardar”, film regizat de Sergiu Nicolaescu, m-a bucurat mai mult şi filmul „Mamaia”, regizat de un tânăr nostim din Spania.513 31 2

Epoca de Aur a actoriei

512 31 1Vă spuneam că filmul românesc s-a bucurat de prezenţa unor actori excepţionali, 90% proveniţi din teatre. Unii aveau şcoala veche a experienţei pe scenă ca Geo Barton, Beligan, Birlic, Ciubotăraşu sau Dina Cocea. Alţii începuseră să apară ca absolvenţi ai Facultăţii de Teatru şi Film. Toţi s-au adaptat necesităţilor tehnice ale filmului şi s-au cernut în timp. L-am pus în fruntea listei pe domnul Geo Barton, eroul filmului „Moara cu noroc”, un bărbat de o frumuseţe rară, cu trăsături tăiate-n piatră, dar mângâiate de o nobleţe şi de o tandreţe ce nasc iubire. Am avut norocul să-l văd şi în teatru, în nenumărate roluri de succes, dar „Moara” l-a impus ca un mare actor de film. Juca alături de o tânără studentă a Institutului de Teatru, Ioana Bulcă, o româncă blondă, deosebit de frumoasă, care apoi a rămas până azi actriţa Teatrului Naţional. Cu domnul Barton m-am întâlnit în distribuţia filmului „Pantofiorul Cenuşăresei”, în regia maestrului Jean Georgescu. M-am bucurat de preţuirea sa şi pentru faptul că, în tinereţe, cochetase cu teatrul muzical şi iubea Revista. Am figurat mereu în declaraţiile sale de simpatie pentru tânăra generaţie şi mă mândresc cu asta. Recent, la Teatrul Naţional, s-a făcut o întâlnire în amintirea marelui actor. Fiica sa, Anita, prin Fundaţia Geo Barton, a adunat o sală arhiplină şi s-au rememorat şi cariera artistului, şi Epoca de Aur a acelei generaţii. Ion Popescu Gopo, în 1957, creează „Scurtă istorie” şi cucereşte marele Premiu „Palme d’Or” la Cannes. El propune lumii „Omuleţul” caraghios cu cap gogonat, cu mâini şi cu picioare subţiri, care vorbeşte oamenilor despre facerea lumii. Cum spune domnul Pivniceru în cartea sa, „Gopo şi-a depăşit epoca, influenţând puternic cursul animaţiei tradiţionale”. Trece apoi şi face filme cu actori, simpatizând în mod special cu Iurie Darie, junele-prim al epocii. Mă distribuie şi pe mine în „Faust XX”, unde apare şi un straniu actor şi poet Emil Bota, societar al Teatrului Naţional. Printre curiozităţile filmărilor, trebuia să conduc o maşină - eu n-am avut, şi nici azi nu am carnet de conducere. Ei bine, totuşi am condus, având ajutor un şofer întins la picioarele mele, care manevra pedalele de pornire şi de oprire. Ce-ţi mai e şi cu tehnica asta! „Figuranţii” Malvinei Urşeanu m-au învăţat o mulţime de lucruri. Întâi, pentru că doamna Urşeanu era cu adevărat o Doamnă, ce mânuia cu graţie şi cu rafinament relaţiile interumane, ceea ce făcea ca munca noastră să fie o plăcere. Aici am avut norocul să întâlnesc o actriţă minunată, printre cele mai mari ale filmului românesc, Gina Patrichi. Optimism, umor, frumuseţe, relaxare, căldură, multă căldură şi prietenie. Avea un glas ca un clinchet de clopoţel, ce-ţi pătrundea în suflet cu sensibilitatea sa fantastică. Te ajuta, îţi transmitea încredere şi-ţi dăruia din strălucirea sa.

512 31 3

512 31 2