Main menu

header

Familia îţi dă puterea să crezi în viitor

625 31 1A venit şi la mine Iepuraşul. Frumoasă tradiţie, încărcată de dragoste. Mie, el mi-a adus o mare bucurie: pe strănepotul meu de 10 luni, Damian, venit cu avionul din Germania. N-aş fi crezut, eu, care n-am născut, că pot să simt o asemenea fericire. Cu ochii larg deschişi, curioşi, mogâldeaţa m-a cercetat îndelung şi apoi mi-a zâmbit. Mi s-a umplut inima de dragoste şi am stat să-l privesc şi eu cum merge printre noi ca un titirez, desigur, încă în patru lăbuţe, şi cum se opreşte brusc să ne arate ce viteaz este el. Ce-o fi în căpşorul lui când ne vede pe toţi, căci ne-am adunat toată familia, urmărindu-l râzând, făcându-i semne, încurajându-l şi aplaudându-l? Orice ar gândi, nu poate să nu constate dragostea imensă care-l înconjoară. Am înţeles şi eu devotamentul şi tandreţea, uneori exagerate, ale bunicilor, care sunt mai îngăduitori cu nepoţii şi dispuşi oricând la sacrificii. M-am bucurat şi mai mult când am văzut cum ambii părinţi sunt grijulii şi nu-l pierd din ochi nicio clipă. Nu-i de mirare, având în faţă o asemenea minune. Încă o dată mi-am amintit cu câtă indiferenţă unii oameni îşi tratează copiii. Cât de crud poţi să fii ca să faci să sufere puiul acela de om, care nu înţelege încă lumea din jur? De ce vrei să-ţi verşi ura şi neputinţa peste frageda fiinţă care te priveşte cu ochi înlăcrimaţi? Îi detest pe cei care nu ocrotesc copiii. Venirea lui Damian şi a copiilor noştri, Daniel şi Buru, mi-a făcut sărbătoarea Paştelui mai frumoasă. Desigur, îi văd mai rar, căci ei locuiesc în Germania, şi atunci revederea a fost cu adevărat minunată. Familia îţi dă puterea să trăieşti, să crezi în viitor şi să-ţi doreşti să-i faci pe cei din jur fericiţi. Armonia în familie cred că este chezăşia succesului în viaţă.

625 31 3

625 31 2

„Domnul Goe“, spectacol de clasă la Teatrul „Stela Popescu“

624 35 1La sărbători, dintotdeauna se fac daruri. Părinţi către copii, prieteni către prieteni, prilej de bucurii. Anul acesta, Teatrul „Stela Popescu” a pregătit un dar aparte pentru copiii bucureştenilor: spectacolul „Domnul Goe”, după schiţa lui I.L. Caragiale. De la începutul naşterii noastre ca instituţie, am înscris prioritar în program educaţia tinerilor în spiritul calităţii, al cunoaşterii valorilor adevărate culturale ale neamului românesc. Am început cu „Chiriţa” lui Alecsandri, am continuat cu Caragiale şi mergem mai departe cu producţii muzicale după cei mai mari muzicieni ai lumii. Darul nostru de Paşte către micii consumatori de teatru muzical este „Domnul Goe”. Îmbinarea dintre text şi muzică, semnată de Roman Vlad, a fost asigurată de regizorul Dan Tudor, cunoscut ca unul dintre cei mai preţuiţi ai momentului. Dansurile splendide executate de echipa noastră de balet, alcătuită din absolvenţi ai Școlii de balet, sunt create de coregraful Ştefan Soare. Costumele au fost asigurate de doamna Viorica Petrovici şi de Liza Panait. Iată deci un spectacol de clasă pentru cei care ne vizitează la Palatul Copiilor în Săptămâna Paştelui. Într-o lume în care poluarea sonoră se rostogoleşte peste noi şi de pe stradă, şi din ecranul televizoarelor, prezenţa copiilor în sălile de teatru este o adevărată binefacere. În încheierea reprezentaţiei, ne-am prezentat în versuri crezul nostru artistic:

Read more: „Domnul Goe“, spectacol de clasă la Teatrul „Stela Popescu“

La Paris mi-am făcut „botezul“ în lumea turneelor internaţionale

623 31 1Câţi ani sunt de când am jucat prima oară la Paris? E uşor de socotit: 1965-2017. Peste două luni, exact 52 de ani. De atunci şi până acum am fost de mai multe ori în oraşul-vedetă al Europei, cu sau fără treabă, şi de fiecare dată am trecut să văd Sala Olympia, cea în care ne-am produs o trupă de peste 40 de oameni, a Teatrului „Constantin Tănase”.

Read more: La Paris mi-am făcut „botezul“ în lumea turneelor internaţionale

Vine, vine, primăvara!

622 31 1După atâţia nămeţi de zăpadă neagră, cu gunoaie şi mizerii, în sfârşit, trotuarele sunt curate, şi-n curţile bucureştenilor înfloresc cireşii japonezi, magnoliile, iar de pe tarabele florăreselor ne zâmbesc primulele. Primăvară, te-am aşteptat cu dragoste, cu speranţă că va urma un an plin de împliniri; unde mai pui că sărbătoarea Sfintelor Paşti e aproape și va adăuga primăverii alte flori multicolore. Sărbătoarea minunată ne va umple sufletul de bucurie! Copilăria mea a fost săracă, şi totuşi în jurul meu sărbătoarea exista. După ce venea preotul să sfinţească locuința în Săptămâna Mare, urmau pregătirile pentru Noaptea Învierii, se umpleau coşurile cu bunătăţi ce urmau să fie duse la biserică, pentru sfinţire. Am venit la Bucureşti, la facultate, în 1953, şi singura mea cunoştinţă era Titi Rucăreanu (foto 1), elev la Liceul „Şaguna”, din Braşov. Un băiat superb, care mai avea şi darul de a fermeca asistenţa când lua acordeonul în braţe şi cânta. Se cazase pe Bulevardul Dacia, unde, la colţul casei, puteţi vedea şi acum o magnolie superbă. Era prima care înflorea în Bucureşti. Titi s-a dus… ea înfloreşte şi acum, după 70 de ani. Mi-am adus aminte astăzi de oamenii dragi care nu mai sunt, deşi e primăvară şi soare. Căci tot aşa, cu mai mulţi ani în urmă jucam la Lugoj cu Aurică Andreescu (foto 2). Aveam acolo un prieten, nea Molnar, o minune de om, care avea un restaurant pe coastă şi servea numai bunătăţi. Ne-a primit în ziua aceea în poiana sa de meri înfloriţi, unde a aranjat o masă numai pentru noi. Doar albinuţele bâzâiau din floare în floare. La două luni după ce s-au scuturat merii a plecat şi Aurică spre o lume mai bună. Nu împlinise 45 de ani… Avea un glas de aur şi-un simţ al umorului rar întâlnit. Nu vreau să vă întristez, dar vreau să vă amintesc să nu-i uitaţi pe cei pe care i-aţi iubit şi să păstrați neştearsă amintirea lor.

622 31 2

Relaţii comentate: „Farmacia inimii CATENA“

621 35 1Nu mai prididesc să răspund întrebărilor referitoare la reclamele cunoscute, unele laudative, altele, mai puţin. Relaţia mea cu acest domeniu durează de mulţi ani şi s-a rezumat doar la farmacie. Am să vă mărturisesc câte ceva din istoricul acestei relaţii. A fost prima farmacie care a făcut reduceri masive şi prima care a înfiinţat atât cardurile pentru ieftinire, cât şi alte multe proiecte ajutătoare. Propunerea mi s-a părut onorabilă. Sigur, publicul românesc n-a fost obişnuit cu reclamele realizate cu actori cunoscuţi. Au socotit că este degradant. Ideal era ca un actor mare să nu-şi dea imaginea într-un spot publicitar. Mai apoi, oamenii s-au obişnuit şi chiar s-au împrietenit cu reclamele. Să ştiţi că foarte mulţi actori mari ai lumii şi-au dat imaginea anumitor proiecte, de exemplu: Jules Breiner îndemna populaţia să renunţe la fumat; George Clooney, Julia Roberts, Antonio Banderas au lansat parfumuri superbe; până şi geniala Bette Davis a făcut reclame. Desigur, contează atât produsul expus, cât şi inteligenţa spotului respectiv. Ne-am străduit să realizăm în apa- riţiile noastre sinceritate, încredere şi optimism, iar uneori, un dram de umor care ridică moralul cetăţeanului nostru. Conducătorii acestei firme ne-au tratat cu respect, apreciere, fără avantaje aparte dincolo de plata prestaţiei. Lucrăm într-o atmosferă plăcută, cu realizatori talentaţi din postul tv Senso. Revista care ne însoţeşte, de asemenea, are o mulţime de informaţii şi de sfaturi pentru cei interesaţi să aibă grijă de sănătatea lor.
621 35 2

Mi-e tare dor de mama!

620 31 1Ştiu, toată lumea spune: mama mea este cea mai frumoasă. Minunat! E normal ca portretul mamei tale să fie cel mai frumos din lume. Mama mea, vă asigur, era foarte frumoasă, dar mai ales era un om cu o forţă ieşită din comun. Se pricepea la toate, făcea cea mai bună păpică, locuinţa era pahar, dar mai ales cosea şi broda extraordinar. Normal, aţi spune, că doar făcuse Școala Normală pe vremea când fetele erau pregătite să fie soţii excepţionale. Însă mama avea un adevărat talent. Ieri, căutând prin dulapurile mele de haine, dar şi de costume de scenă, am găsit una dintre iile cusute de mama pe pânză de borangic. Zic una, căci în multele noastre mutări, de la fuga din Basarabia şi prima aşezare mai sigură la Braşov, s-au pierdut şi puţinele obiecte luate de acasă. Ia de care vorbesc azi am păstrat-o cu sfinţenie şi e semnată Valentina Popescu. Mi-am amintit de anii copilăriei, când locuiam într-un târg din Basarabia, când la zilele de sărbătoare protipendada se îmbrăca în superbe costume naţionale. Sigur, acum mi se pare naiv, dar pe atunci chiar era foarte frumos. Mama mea avea o putere de muncă ieşită din comun. Absolut tot ce era necesar rezolva mama. Mă îmbrăca din cap până-n picioare. Poate şi dumneavoastră aţi purtat şoseţele de aţă tricotate. Îmi făcea fustiţe plisate, rochiţe brodate, şi asta nu-i nimic. A luat în custodie un petic de pământ, şi-n casa noastră se mâncau numai trufandale: prima mazăre, primii castraveţi, prima roşioară şi, neapărat, primul porumb de copt. În tot acest timp însă, lucra și la şcoală zi de zi ca profesoară. Din păcate, pe atunci nu aveam aparate de fotografiat, şi prea puţine imagini mi-au rămas din copilărie. Astăzi mă gândesc că noi, copiii, suntem ingraţi şi nu facem tot ce-ar trebui pentru părinţii noştri. Mă mângâi doar cu gândul că am fost un om serios şi i-am dat satisfacţia că s-a ales ceva de capul meu. Sărut mâna, mamă!

620 31 2

Prima „staţie“ pe Drumul Crucii şi… ţuica românească

619 35 1Ultimul turneu pe care l-am făcut în Israel mi-a adus în minte o mulțime de întâmplări nostime prin care am trecut în anii de demult, din 1969, când am început relația mea cu această țară. În vremea aceea, numărul evreilor plecați în Țara Sfântă era foarte mare, se evalua cam la o pătrime din cei două milioane de locuitori de acolo. Deci nu era de mirare că la orice colț de stradă se vorbea românește. Nașa mea, doamna Veselovski, avea acolo o colegă de bancă din liceu. M-a rugat frumos să-i duc o sticlă cu țuică. Și cum pe-atunci nu se găseau pet-uri, sticla era din… sticlă, deci casabilă. Dar cum s-o refuz pe nașa mea… Împăturesc în prosoape „obectul” și-i găsesc loc în valiză. După trei ore de zbor, când bagajele au fost descărcate la Tel Aviv, aeroportul era invadat de un miros pregnant de… țuică! Desigur, un miros ciudat în atmosfera caldă, cu parfum de portocali. Am înțeles că toți colegii mei au pățit același lucru, că nu au rezistat la rugămințile celor dragi. Am râs cu toții, dar, din păcate, rochițele mele erau distruse toate și a trebuit să-mi cumpăr o altă rochie de spectacol în primul rând. Pe-atunci se jucau 25 de spectacole pe lună! Acum, dacă se mai joacă două, trei... Am descoperit ce public extraordinar sunt evreii. Mai ales însoțiți de nostalgia pe care o simt pentru România, țara în care s-au născut. Fericirea lor era imensă la prezența noastră pe scenă. De atunci am făcut multe turnee și am văzut toate locurile sfinte. Apropo, într-o vizită la Ierusalim am mers pe Drumul Crucii, care este însemnat pe cursul lui cu săgeți și anunțuri ca „Prima stație”, asta însemnând prima oprire a lui Iisus purtând crucea pe Golgota. Noi eram deja puțin în întârziere și trebuia să plecăm la spectacol. Colegul nostru Bițu Fălticineanu ne tot îndemna: „Haideți să așteptăm aici, în stație, că vine autobuzul…”. Mare i-a fost mirarea când a aflat că era vorba despre cu totul altfel de stație… Am fost de mai multe ori la Zidul Plângerii (foto 1 şi 2). Este emoționant să vezi cu câtă credință se roagă aici oameni de toate vârstele și cu câtă convingere pun în crăpăturile zidului bucățele de hârtie însemnate cu dorințele lor trimise către Dumnezeu. Numai El știe, Domnul, câte mesaje depuse sunt ciugulite de păsări și transformate în pulbere. Important este că oamenii pleacă de-acolo cu credința că dorința lor se va îndeplini. Adaug și eu o fotografie din 1979, cu Arșinel, alături de un mare saxofonist de origine română, Paul Wertheimer (foto 3). Shalom până la un nou episod din călătoriile mele în Țara Sfântă!

619 35 3619 35 2

Eilat, minunea din deşert

618 31 1Tocmai m-am întors dintr-un îndepărtat punct al lumii, Marea Roșie - Eilat. O întindere imensă de apă, înconjurată de țărmurile a patru țări, nu întotdeauna prietene. Dar înainte de a vă explica despre ce este vorba am să vă mărturisesc în ce lume am intrat. Eilatul este una dintre minunile turismului israelian. Undeva departe, în deșert, unde apa dulce e mai valoroasă decât aurul, se ridică un oraș cu hoteluri de lux care de care mai originale. Înecate în flori, străjuite de chiparoși uriași, poți cunoaște raiul turismului făcut cu iubire și responsabilitate. Unde întorci capul te cucerește frumosul. Terase uriașe acoperite sau descoperite te invită să lenevești la o înghețată sau la o cafea, piscine cu apă încălzită te ademenesc, și unele chiar au nisip de mare. De pe terasele hotelurilor superînalte te îmbie o priveliște fantastică, marea înconjurată de patru granițe: Egipt, Iordania, Arabia Saudită și Israel, o întâlnire de poveste. Ziua te amețesc covoarele de mușcate de pe terase, iar noaptea, luminile feerice ale stațiunii. Dar de ce am ajuns acolo? De câțiva ani, în Israel se organizează niște sejururi pentru oamenii mai în vârstă, obicei ținut de multe etnii din Israel, în cazul nostru se numește „Româniada”. Vin turiști din toată țara, și pentru trei zile petrec o vacanță fantastică: plimbări, casă, masă de trei ori pe zi, cu zeci de bunătăți, și în fiecare seară un spectacol de muzică, umor și dans. Spectatorii noștri de la „Româniada” sunt nostalgicii evrei care s-au născut în România, pe care n-au uitat-o niciodată. Media de vârstă a celor prezenți era de 85 de ani. Bătrâni curați, eleganți, cu mișcări domoale, cu umbra de tristețe a vârstei așternute pe față, ne-au primit cu o iubire emoționantă. Lumea pe care le-o aduceam de acasă, cu gluma și muzica tinereții lor pierdute, le înlăcrimau ochii, dar în același timp le luminau fața cu o iubire aparte. A fost un spectacol emoționant, sfârșit cu mulțumiri infinite pentru bucuria pe care le-am oferit-o. Ne-am fotografiat, am schimbat impresii, am răspuns la zecile de întrebări curioase despre România de azi și despre teatrul nostru de care le este dor. Ne-am despărțit cu promisiunea de a ne revedea ori la București, ori în Israel. Oriunde, dar sigur!

618 31 2

Am mulţi prieteni

617 35 1Îmi face mare plăcere să răscolesc printre fotografiile vechi. Vă daţi seama că am umplut multe cutii cu imagini care mă fac să râd sau să plâng, cu oameni pe care i-am iubit sau cu alţii care mi-au fost dragi. Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de tot şi de toate. Am bătut pas cu pas Ţara Românească, am jucat, am fost invitată la mesele oamenilor, am cunoscut hoteluri mai mari sau mai mici din oraşele ţării, şi uite aşa am legat prietenii definitive. Sper că am lăsat peste tot amintiri minunate, căci am jucat cu dragoste, cu sinceritate, dăruire şi respect faţă de spectatori. Acum, după peste 45 de ani, când plec la Timişoara nu uit să trec pe la Andrei, al cărui oaspete am fost întotdeauna în restaurantele sale, nu uit să mă văd cu Ceia şi cu familia sa, să revăd puştiul care acum are şi el peste 40 de ani şi care mă certa mereu că-i spuneam Mao Tse Dung. De obicei ne primea la „Continental” bietul Cornel Urcan, care avea o vorbă când privea afişul: „Cine ştie vine să se cazeze la mine”. Spun bietul, căci l-au distrus până la urmă cei pe care i-a omenit… Avea un frate care şi el ne iubea şi ne dăruia la plecare un pachet de pogăcele. Pe atunci se juca două-trei zile într-un oraş, deci reuşeam să cunoaştem toate frumuseţile lui. Alături de Timişoara jucam la Lipova, unde era o mare unitate de pompieri şi unde ne întâmpina la sală şeful unităţii cu două mari lăzi cu mere. Când ajungeam spre Arad mă aştepta familia doctorului Moldovan cu cele două fete nerăbdătoare să vină la spectacol şi o masă bună după aceea. Alteori, ajungeam la Satu-Mare, unde prietena mea Bebi Moldovan şi cu Ghiţă, soţul său, mă primeau împărăteşte. Au trecut anii şi nu ne-am uitat. Vorbim la telefon, ei mă urmăresc la tv şi ne ducem dorul. Aş avea multe să vă spun, dar mai avem vreme şi în săptămânile viitoare…

617 35 3

617 35 2

Mulţumesc, domnule profesor!

616 31 1Suntem fericiți că publicul ne admiră, ne apreciază și vrea să ne cunoască îndeaproape. Dar cât de sinuos este drumul nostru spre succes? Nu știu. Revedeam într-o zi, printre fotografii, cursul evoluției mele și mi-am dat seama cât de important este în viața noastră învățătorul, profesorul care ne învață abecedarul profesiei. Am fost eleva unui mare actor, pe nume A. Pop Marțian. Azi, uitat de public, dar înscris adânc în sufletul generației mele de actori, mari foști elevi ai domniei sale. Fiecare generaţie își are eroii săi, și după plecarea lor doar urmașii le mai poartă Gloria. Profesorul meu mi-a insuflat seriozitate și curaj. Colega mea de clasă Rodica Popescu (foto 1) îl cita la un moment dat: „Poți să plângi pe scenă și în cearșafuri, dar, dacă nu transmiți, degeaba plângi”. Iată marele secret: puterea de a convinge publicul de adevărul textului pe care-l susţii. Toți cei care au adorat-o pe diva Valeria Seciu, căci așa i se spunea, să afle că ea a fost eleva aceluiași profesor A. Pop Marțian. Ceea ce m-a intrigat pe mine este fragilitatea strivitoare de care dispunea această actriță, care, când intră în scenă, este sigură pe capacitatea sa formidabilă de a stăpâni situația. Un alt elev al profesorului meu este și regretatul Sebastian Papaiani (foto 2), care va rămâne de-a pururi în memoria iubitorilor de teatru și de film. Aparent retras și necooperant, Bică era un om plin de tandrețe și un coleg minunat. Fantezia sa transforma un personaj pe care-l juca într-o bijuterie artistică nemuritoare. Un alt coleg urmaș al marelui profesor este Virgil Ogăşanu (foto 3), care spune: „Munca noastră e fără sfârșit, muncă de miner: poţi să ai talent și fără muncă, dar ai să-l pierzi. E imposibil să sari din metrou direct în Hamlet. Oricât de talentat ai fi”. Ar fi nedrept să nu-i amintesc aici pe asistenții marelui profesor, care s-au ocupat de noi patru ani și ne-au urmărit apoi toată cariera: Iani Cojar, Cornel Todea, Mihai Berechet sau Horia Popescu. Toți au fost regizori remarcabili și mari pedagogi la rândul lor. Regretatul (Doamne, cât de mulți au ajuns regretați…) mare actor Mircea Albulescu spunea: „Întreaga activitate artistică nu ar fi fost, nu este și nu va fi cât va fi fără truda și răbdarea dumnezeiască a dascălilor mei”.

616 31 3

616 31 2

Scrie, draga mea Cristina!

615 35 1Să fi fost prin anii ’70. Nu mai știu precis. Eram în turneu la Arad și jucam într-o sală foarte mare, reamenajată dintr-un fost manej pentru călărie. Spectacolul era o colaborare între invitații de la București și artiștii Teatrului de Stat de la Arad. Nu întotdeauna, dar, în general, pentru că de obicei intru la finalul spectacolului, mai trag cu urechea la ce se întâmplă pe scenă. La un moment dat, mi-au atras atenția glasul actriței care evolua și puterea cu care își lansa cuvântul. Mi-a plăcut și, la ieșirea din scenă, am abordat-o: „De ce nu vii la noi, la Tănase?”. Am simțit în răspunsul său o reținere și o modestie asumată, fără agresivitatea tânărului îndrăzneț. Mi-am dat seama totuși că am semă- nat în sufletul ei ideea. Nu a trecut mult timp și s-a angajat la noi. Această tânără talentată se numește Cristina Stamate. Anii au adeverit talentul excepțional al Cristinei, inteligenţa sclipitoare, temperamentul artistic cuceritor. Am avut dreptate. Ea mi-a devenit prietenă, legate prin respect și prin apreciere reciprocă. Am lucrat împreună, am stat în aceeași cabină, am dormit în aceeași cameră de hotel și niciodată nu m-a dezamăgit. Cristina, poate nu știe toată lumea, are un condei plin de umor. A lansat pe piață două cărți pe care, dacă te apuci să le citeşti, nu le mai lași din mână. În ambele cazuri, abordarea sa este originală, unică. Cristina, ești mai mică decât mine, ne despart zece ani de experiență, de aceea îmi permit să-ți dau un îndemn: Scrie şi iar scrie! Ai un har de netăgăduit și orice greutăți îți va mai pune în cale viața împărtășește oamenilor gândurile tale! Merită! Pentru că tu le poți transmite nu doar experiența unei actrițe cunoscute, ci şi înțelegerea profundă a lumii în care am trăit și trăim și le va da curaj și idei să meargă înainte. Scrie, draga mea!

Read more: Scrie, draga mea Cristina!