Main menu

header

Vine, vine primăvara!

517 31 1517 31 2Aş fi nedreaptă să afirm că am trecut anul acesta printr-o iarnă grea. Zăpadă, din când în când, furtuni care ne-au speriat, căci nu ne erau obişnuite, şi gheţuş care ne stârneşte o veșnică spaimă. Mama, săraca, mereu mă avertiza în asemenea cazuri: „Ai grijă cum mergi, că ai să te dai cu roatele în sus!”. Vă mărturisesc că soarele ce scaldă Bucureştiul în ultimele zile îmi stârneşte un dor nespus să mă trezesc mai repede dimineaţa, cu copacii ninşi de flori. Primăvara ne ajută să renaştem, să fim mai creativi şi, în ultimă instanţă, mult mai fericiţi. Vine Paştele, sărbătoarea poienilor smălţate de floricele albe şi movulii. Mi se face dor să plec la ţară şi, în nerăbdarea mea, să încarc maşina de ghivece cu flori ca să ajut primăvara să grăbească înfrumuseţarea curţii mele. Casa de la Samurcaş a fost, în anii 1973, o coşmelie din chirpici, cu un nuc de un metru şi jumătate, doi lilieci în poarta hâită şi ea, dar avea o mare calitate pentru soţul meu Puiu: curtea dădea direct în lac, iar dragostea sa pentru apă era arhicunoscută. Am vopsit acoperişul de tablă în verde, ramele geamurilor în roz prăfuit şi am plantat, la faţadă, un trandafir agăţător roşu. M-am bucurat până în 1977 de frumuseţea spaţiului din jur şi de imaginea lacului, străjuit de bisericuţa Lingurica de vizavi. Era o căsuţă ca-n poveşti, colorată, mică şi numai bună să ne primească împreună cu prietenii noştri. A venit cutremurul, care ne-a lovit şi pe noi, şi pe micuţa noastră oază, cum o numea marele nostru actor Ernest Maftei. Nu puteam renunţa la ea, căci l-aş fi distrus pe soţul meu, care adora locul. Orice încercare de a reface vechea căsuţă a fost în zadar, şi atunci am purces la construirea altei oaze. Pe vremea aceea era aproape imposibil să-ţi faci o casă de vacanţă. Întâi, nu era voie, materialele de construcţii nu se puteau cumpăra decât cu aprobări. Mă rog, a fost greu, dar a meritat. O arhitectă, prietenă bună de-a noastră, şi-a luat sarcina s-o facă şi a ieşit o păpuşă. A fost o plăcere s-o mobilez apoi cu lucruri simple rustice şi s-o împodobesc cu frumoasele cusături ale mamei mele, fostă profesoară de lucru manual. Azi, căsuţa noastră este frumoasă (foto 1), dar tristă, căci cel care a dorit-o atât de mult a plecat dintre noi. O îngrijim în continuare şi facem sărbătorile aici cu prietenii apropiaţi. Nucul are acum șapte metri, liliecii înfloresc primăvara în alb şi mov, iar terasa este înconjurată de lalele. Am plantat doi vişini şi trei pruni, şi în anii când vrea Dumnezeu mă bucur să-i culeg. Bradul argintiu (foto 2) l-am plantat odată cu construcţia casei, şi iată cum arată azi. La bisericuţa Lingurica, înconjurată de verdeaţă, care se oglindeşte în lac, se ţin slujbe frumoase şi aici sărbătorim Învierea Domnului şi aprindem lumânări. Este, cum se spune, un colţ de rai, unde-ţi încarci bateriile şi visezi la zile mai bune. Dar lipsește Puiu, care înota trei ore pe zi, spărgând oglinda lacului albastru.

La pomana porcului

516 30 1516 30 2Parcă nu se potriveşte, nu? De obicei, asta se întâmplă când crapă pietrele, cu ţuică fiartă, ca să te încălzeşti, şi cu şorici perpelit la flacăra focului de paie ce-l onorează pe domnul Guiţ, sacrificat spre bucuria noastră. Deşi pare barbar, obiceiul ne face fericiţi în preajma Sărbătorilor, căci nimic nu trece peste parfumul de tochitură cu usturoi şi cu mămăligă aburindă. Am nişte prieteni foarte buni şi generoşi, Ivan şi Livia, care conduc o făbricuţă cu 80 de angajaţi. Ei au grijă întotdeauna pentru salariaţii lor să sărbătorească Crăciunul cu tăierea unui godac. De Crăciunul acesta, eu n-am putut să asist la ceremonial, şi ce credeţi că au făcut? Au mai tăiat un grăsan în cinstea mea şi, desigur, spre bucuria mai multor prieteni. Ce să vă spun, a fost o zi minunată. Am băut o ţuică fiartă de Râmnicu-Vâlcea parfumată, am ronţăit şoriciul fraged, tăiat şuviţe subţiri şi sărat cât trebuie, şi ne-am spus poveşti până ce meşterii pricepuţi l-au tranşat pe nefericit. Căpăţâna urecheată din care s-a făcut o piftie usturoiată ne privea cu reproş, dar ne-am făcut că n-o vedem şi ne-am întors ochii spre codiţa îmbârligată. Am intrat mai apoi într-o încăpere mare, dar bine încălzită, unde ne aştepta o masă mare, cu plăcinte calde basarabene de varză, de cartofi şi brânză, pentru a ne ogoi foamea până ce este gata pomana porcului. După aceea, ca totul să fie perfect, lângă pomană au fost aşezate castronaşe cu usturoi cu smântână şi o mămăligă cât toate zilele, nici prea moale, nici prea tare, căci fără ea nimic n-ar fi avut destul haz. Plus castronaşele cu murături asortate. Şi încă ceva, la piciorul mesei, cum spune moldoveanul, se găseau sticle de căpşunică parfumată, numai bună să stingă setea mesenilor. Deşi ne-am întâlnit la ora 11:00 dimineaţa, abia am reuşit să ne împrăştiem pe la 18:00 seara, căci se lăsase întunericul. Ne-am despărţit veseli şi sătui şi ne-am promis că ne vom revedea mai devreme de sacrificarea următorului godac.

516 30 4

516 30 3

Mărţişorul ne face mai buni

515 31 1515 31 2Sunt atâtea obiceiuri la care ne supunem cu regularitate, dar rareori ne punem întrebarea: „Ce înseamnă asta, de ce o facem? Pentru că ni se pare frumos, pentru că aşa se face, pentru că altfel ne-am simţi vinovaţi?!” Sărbătoarea Mărţişorului (foto 1) este un obicei frumos. Ne aduce în suflet bucuria de a dovedi dragoste celor din jurul nostru şi în acelaşi timp de a ne bucura de dragostea lor. Am căutat câteva informaţii ca să văd de unde vine acest obicei şi ce înseamnă. Ei bine, el vine de foarte, foarte departe. Prezenţa amuletelor colorate cu roşu şi cu alb se află în urmă cu aproape 8.000 de ani. Locul naşterii lor este în Balcani, şi mai mult ca sigur originile sale sunt daco-tracice. Trebuie să ştiţi că această sărbătoare a Mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou se serba la 1 martie. Culorile lui însemnau: albul - pace, roşul - război, căci Zeul Marte era socotit nu numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi al vegetaţiei. Mai simplu spus, cred că mărţişorul era simbolul primelor semne ale primăverii, nu întâmplător este asociat cu ghiocelul, vestitorul ei. Şi fetele, şi băieţii poartă mărţişorul în primele zile ale lui martie şi apoi atârnă firul în copacii roditori, ca el să asigure un an bogat. Semnificaţia lui este deci benefică, deoarece ne face mai buni şi mai generoşi. Marele nostru poet Tudor Arghezi (foto 2), provenit de pe plaiurile Olteniei, şi-a denumit casa de la Bucureşti „Mărţişor” (foto 3). Gândesc că nu a fost întâmplătoare alegerea. Aici, poetul a locuit din 1930 şi până la sfârşitul zilelor sale, când a devenit casă memorială. Casa este albă, acoperişul roşu, iar balustrada scării interioare este vopsită în roşu. Reşedinţa a fost construită după planurile maestrului, pe un teren de 1.700 de metri pătrați, având o clădire ocupată de o tipografie şi locuinţa propriu-zisă, unde maestrul a lucrat până s-a stins din viață, în 1967. De altfel, şi trupurile neînsufleţite ale poetului şi ale soţiei sale, Paraschiva, se află îngropate pe domeniul Mărţişor. În 1974, Mărţişorul devine Casa Memorială „Tudor Arghezi”, patronată de Muzeul Literaturii Române. Aici, la etaj, se pot vizita biblioteca, biroul cu ochelarii maestrului, fotografii, obiecte de artă, documente originale aparţinând marelui poet, care va rămâne în istoria literaturii române pentru veşnicie. Încercarea sistemului comunist de a-l îndepărta de valorile naţionale în celebra campanie „Putrefacţia poeziei” nu l-a intimidat niciodată, rămânând în sufletele noastre un mare poet. Şi azi se mai pot vedea în livadă mărţişoare atârnând în copaci, dovadă a dureroasei amintiri ce i-o poartă fiica sa, Mitzura.

515 31 3

Arta luminii

514 31 1Din toată experienţa mea am dreptul să spun că lumina are un rol foarte mare în aspectul artistului pe ecran şi în televiziune. De multe ori, chiar dacă artistul îşi joacă rolul cu trăire maximă, fără o încadrare inteligentă, fără o lumină adecvată, momentul sensibil nu trece la public în adevărata lui valoare. Un lucru şi mai curios este că o femeie, cât de frumoasă ar fi, pe ecran ea pierde din frumuseţe fără o lumină bună. Dacă o actriţă nu este foarte frumoasă, un operator bun poate s-o prefacă, ajutat de lumină, într-o divă. O ştiu din experienţă. Eram la televiziune, într-o noapte de filmare care nu se mai termina, şi noi (eram împreună cu Vasilica şi cu Margareta) eram rupte de oboseală. Eu trebuia să cânt un cupleţel în rolul Anei Karenina. Mă simţeam desfigurată la 6:00 dimineaţa şi mai rămăsese de tras un singur cadru. Şeful luminist mi-a spus: „Mai rezistaţi un pic, doamna Stela, eu o să urc pe pasarelă să mai pun o lumină, şi totul va fi perfect”. A meritat! Este cel mai frumos cadru pe care-l am în arhiva TVR. Lumina a şters toată oboseala. Sigur, toate acestea îşi au rolul lor, dar prima necesitate este ca actriţa să aibă talent. Deci, fără strălucirea sentimentelor ce se citesc în ochii săi, nicio lumină nu o va face să capteze interesul publicului. Va rămâne, cum spune un critic francez, „fină, transparentă şi vidă ca o cupă de cristal”. Actorii de talent aştern pe obraz energii ce vin din adâncuri şi aduc în faţă emoţii, trăiri şi caractere comune întregii speţe umane. Ei nu pozează, ci se transpun în personaj, se identifică astfel cu acesta şi totul este convingător. Am mai întâlnit un fenomen. Femei foarte frumoase în viaţă, pe ecran devin comune, anoste, iar altele, desigur, datorită focului sacru de care vorbeam cuceresc şi se impun prin prezenţa lor. Cum oare se petrece fenomenul ca o persoană venită dintr-un mediu simplu, fără exerciţiu cultural, poate deveni inteligentă, rasată, cu putinţa de a juca personaje din diverse medii sociale, de la hamal la academician, deşi nu are informaţia acestor tipuri omeneşti. Minunea aceasta se numeşte talent. Eu nu am avut copii şi nici nu mi-am dorit prea tare. La vârsta de 5 ani am fost operată la cap în urma unei muşcături de păianjen otrăvitor. Război, spitale pline de răniţi, operaţia s-a făcut fără anestezie, însoţită probabil de plânsul meu şi de lacrimile mamei. M-am refăcut repede, dar am rămas cu spaima cumplită în faţa halatelor albe. Dar nu asta voiam să spun, ci o poveste care are însă legătură. Jucam, prin 1980, la Teatrul de Comedie o piesă rusească numită „Turnul de fildeş”. Rolul era o mamă disperată care se luptă să-şi salveze fiul. La sfârşitul spectacolului a venit la mine Vasilica Tastaman, care avea un băiat pe care-l adora, şi m-a întrebat: „De unde ai ştiut tu ce simte o mamă pentru fiul său?” Ştiu eu? Dar am luat premiul întâi pe ţară pentru acel rol. Cred că este important pentru un actor să aibă un ascuţit spirit de observaţie, pentru a înmagazina o mulţime de reacţii ale oamenilor din jur, felul lor de a acţiona, căci, dacă nu poţi trăi 100 de vieţi, poţi învăţa de la semenii tăi o mulţime de trăiri. Cred că acesta este bagajul nostru de instrumente ale profesiei.

Sacrificiile pentru roluri

513 31 1Tot vorbind despre cinema, amintirile mă copleşesc şi mi se pare normal să vă vorbesc despre întâlnirea mea cu filmul la 20 de ani. Eu eram studentă în anul I, Rodica Tapalagă în anul II şi Ştefan Tapalagă în anul III. Doar Iurie Darie era mai mare ca noi şi deja foarte cunoscut. Ni s-au alăturat în distribuţie domnul Ion Lucian, maestru incontestabil, şi alţi câţiva colegi mai mari. Nici nu ştiu exact cum am fost aleasă pentru prima şi marea mea aventură, filmul „Alo, aţi greşit numărul”. Întotdeauna am avut un bust mai mărişor, şi faptul că am fost distribuită într-un rol de sportivă nu mi se părea un lucru prea bun. Dar cum să rezişti la tentaţia de a face film? Aveam, spre norocul meu, un păr foarte bogat, dar operatorul filmului, Andrei Feher, m-a pus să mă tund imediat scurt, vezi Doamne, să par mai sportivă. Colac peste pupăză, aveam în faţă doi dinţişori puţin suprapuşi pe care, bineînţeles, mi i-a pilit şi mi i-a îmbrăcat într-o cămaşă nouă. Nici azi nu înţeleg de ce m-au „ciopârţit” pe mine şi nu au ales o fetiţă sportivă. Mă rog, au hotărât asta şi operatorul, şi regizorul Andrei Călăraşu. S-a filmat în Bucureşti, deci comod pentru noi, studenţii. Întâlnirea mea cu arta filmului a fost emoţionantă. Dar, pe vremea aceea, actorii mai în vârstă ne încurajau şi ne învăţau pas cu pas. Şi cum noi îl aveam pe Ion Lucian, ne-a devenit profesor. Regizorul Călăraşu era om vesel, pus pe şotii, şi filmările decurgeau într-o atmosferă relaxată. Fiecare zi de filmare era o bucurie, iar noi începusem să iubim fiecare cadru. Vă amintiţi scena cu prăjitura de la Cofetăria Scala? A trebuit să filmăm cadrul cam de şase ori. Ei bine, tot de atâtea ori a trebuit să mănânc prăjitura respectivă ca să fie racord. Era vorba despre o prăjitură de ciocolată, şi chiar era ciocolată adevărată. Uite aşa, după cele şase prăjituri, mi s-a „tăiat” definitiv de bunătăţile de la Scala. Un alt cadru s-a tras la şosea, unde eu cu Ştefan ne plimbam şi începea o ploaie straşnică. Alături de noi era plasată o maşină de pompieri, care la comandă pornea ploaia năzdrăvană. Ne-au murat de mai multe ori, dar noi am râs, pentru că făcea parte din greutăţile filmărilor, care urmau să fie răsplătite cu bucuria succesului. Publicul aştepta de mult o comedie, şi succesul a fost într-adevăr excepţional. Premiera a avut loc la Cinematograful Patria, unde a participat și Nicolae Ceauşescu, din partea Comitetului Central UTC, secţia Cultură. L-am aşteptat în loja oficială cu teamă, căci era un om care nu zâmbea prea des. În final, a aprobat filmul şi chiar ne-a zâmbit încurajator. De-a doua zi, lumea ne recunoştea pe stradă şi ne felicita. În anii ce-au urmat nu m-am întâlnit pe ecran cu roluri prea ofertante, deşi în teatru şi în televiziune făceam succes după succes. Deşi am jucat în 30 de filme, poate doar rolul din „Nea Mărin miliardar”, film regizat de Sergiu Nicolaescu, m-a bucurat mai mult şi filmul „Mamaia”, regizat de un tânăr nostim din Spania.513 31 2

Epoca de Aur a actoriei

512 31 1Vă spuneam că filmul românesc s-a bucurat de prezenţa unor actori excepţionali, 90% proveniţi din teatre. Unii aveau şcoala veche a experienţei pe scenă ca Geo Barton, Beligan, Birlic, Ciubotăraşu sau Dina Cocea. Alţii începuseră să apară ca absolvenţi ai Facultăţii de Teatru şi Film. Toţi s-au adaptat necesităţilor tehnice ale filmului şi s-au cernut în timp. L-am pus în fruntea listei pe domnul Geo Barton, eroul filmului „Moara cu noroc”, un bărbat de o frumuseţe rară, cu trăsături tăiate-n piatră, dar mângâiate de o nobleţe şi de o tandreţe ce nasc iubire. Am avut norocul să-l văd şi în teatru, în nenumărate roluri de succes, dar „Moara” l-a impus ca un mare actor de film. Juca alături de o tânără studentă a Institutului de Teatru, Ioana Bulcă, o româncă blondă, deosebit de frumoasă, care apoi a rămas până azi actriţa Teatrului Naţional. Cu domnul Barton m-am întâlnit în distribuţia filmului „Pantofiorul Cenuşăresei”, în regia maestrului Jean Georgescu. M-am bucurat de preţuirea sa şi pentru faptul că, în tinereţe, cochetase cu teatrul muzical şi iubea Revista. Am figurat mereu în declaraţiile sale de simpatie pentru tânăra generaţie şi mă mândresc cu asta. Recent, la Teatrul Naţional, s-a făcut o întâlnire în amintirea marelui actor. Fiica sa, Anita, prin Fundaţia Geo Barton, a adunat o sală arhiplină şi s-au rememorat şi cariera artistului, şi Epoca de Aur a acelei generaţii. Ion Popescu Gopo, în 1957, creează „Scurtă istorie” şi cucereşte marele Premiu „Palme d’Or” la Cannes. El propune lumii „Omuleţul” caraghios cu cap gogonat, cu mâini şi cu picioare subţiri, care vorbeşte oamenilor despre facerea lumii. Cum spune domnul Pivniceru în cartea sa, „Gopo şi-a depăşit epoca, influenţând puternic cursul animaţiei tradiţionale”. Trece apoi şi face filme cu actori, simpatizând în mod special cu Iurie Darie, junele-prim al epocii. Mă distribuie şi pe mine în „Faust XX”, unde apare şi un straniu actor şi poet Emil Bota, societar al Teatrului Naţional. Printre curiozităţile filmărilor, trebuia să conduc o maşină - eu n-am avut, şi nici azi nu am carnet de conducere. Ei bine, totuşi am condus, având ajutor un şofer întins la picioarele mele, care manevra pedalele de pornire şi de oprire. Ce-ţi mai e şi cu tehnica asta! „Figuranţii” Malvinei Urşeanu m-au învăţat o mulţime de lucruri. Întâi, pentru că doamna Urşeanu era cu adevărat o Doamnă, ce mânuia cu graţie şi cu rafinament relaţiile interumane, ceea ce făcea ca munca noastră să fie o plăcere. Aici am avut norocul să întâlnesc o actriţă minunată, printre cele mai mari ale filmului românesc, Gina Patrichi. Optimism, umor, frumuseţe, relaxare, căldură, multă căldură şi prietenie. Avea un glas ca un clinchet de clopoţel, ce-ţi pătrundea în suflet cu sensibilitatea sa fantastică. Te ajuta, îţi transmitea încredere şi-ţi dăruia din strălucirea sa.

512 31 3

512 31 2

Amintiri din cinema

511 31 1Imaginea lui Radu Beligan mi-a adus în minte începuturile cinematografiei române. Complexul Buftea, proiectat în 1949, era cotat al zecelea pe plan mondial ca mărime şi facilităţi. A fost construit din raţiuni ideologice ale epocii, fiind arta cea mai populară, cu impact uriaş la public. Construcţia sa a început în 1950, în aria Parcului Ştirbei, pe malul Lacului Buftea - cadru natural minunat. Studiourile au fost construite de arhitecţi sovietici şi români. În următorii patru ani s-au ridicat platourile, studioul de sunet, cel de prelucrare al peliculei, de efecte speciale ş.a.m.d. În paralel, s-a turnat şi primul film vorbit românesc, „Răsună valea”, sub bagheta regizorului Paul Călinescu. În distribuţie: Radu Beligan, Eugenia Popovici, Geo Barton şi alţii. Eram deja la liceu şi, bineînţeles, după ce l-am vizionat, a început şi pasiunea mea pentru cinematograf. Beligan juca un rol de malagambist amuzant, criticat pentru comportamentul său libertin, un firicel de om, ca o trestie, dar cu mare succes la public. În acelaşi timp, juca roluri importante şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se vorbeşte mereu despre o anume deosebire între actorul de film şi cel de teatru. Desigur, sunt elemente care diferenţiază cele două specialităţi, dar la noi, la începutul cinematografiei, erau folosiţi actori din teatre, care au escaladat cu talent condiţiile tehnice cerute de film, realizând astfel roluri remarcabile. După câţiva ani, a venit o generaţie educată la Facultatea de Cinematografie, care s-a integrat din mers. În continuare, cei mai buni actori de teatru au făcut şi film. Deşi „Răsună valea” a fost considerat primul film românesc, trebuie să ne amintim că, în 1912, s-a născut pelicula „Războiul de independență” şi, în 1944, „O noapte furtunoasă”. În distribuţie apar Marusica Maximilian şi Florica Demion, care au rămas ani întregi în teatru. În 1960, studioul a fost gata şi a avut o zestre de 10 filme: „Moara cu noroc” cu Geo Barton şi Ioana Bulcă, „Erupţia”, cu fiica lui Gheorghiu-Dej, care se pare că a ajutat studiourile cu achiziţii tehnice, „Scurtă istorie”, creat de Ion Popescu-Gopo, premiat, de altfel, la Cannes. Satul Buftea s-a transformat imediat într-un orăşel, iar locuitorii săi s-au calificat în cele peste 100 de profesii ale filmului, complexul cinematografic devenind punct de interes pe harta cinematografică a lumii. Unele filme realizate aici au primit consacrare internaţională: „Pădurea spânzuraţilor” - cu premiul de regie la Cannes Liviu Ciulei, „Răscoala”, cu premiul de regie Mircea Mureşan sau „Duminică la ora 6”, cu Irina Petrescu şi Dan Nuţu, cu premiu de regie Lucian Pintilie. Succesul la public a fost uriaş dacă într-o ţară cu 20 de milioane de locuitori filme ca „Dacii” şi „Mihai Viteazul” au înregistrat 10 milioane de spectatori. Regizori de prestigiu şi actori de reputaţie mondială ca Orson Welles, Laurence Olivier, Jean Marais, Marina Vlady şi mulţi alţii au filmat pe platourile de la Buftea şi au fost încântaţi de performanţa dotărilor tehnice, de profesionalismul echipelor şi de bunăvoinţa românilor. Ar fi multe de spus şi voi reveni, mulţumindu-i domnului Constantin Pivniceru pentru informaţiile ce mi le-a pus la dispoziţie prin cartea sa „Amintiri din activitate”, scrisă cu dragoste şi cu pasiune pentru film.511 31 2

Steaua fără nume

510 31 1Am tot vorbit despre succese, dar ştiţi şi dumneavoastră că nu totul în viaţă este roz, deci şi în teatru există înfrângeri. Ele te pot urmări ani întregi cu întrebări. De ce? Cu ce-am greşit? De ce te-ai implicat în proiectul acela? Și toate acestea devin lecţii pentru viitor. Orice nou proiect începe să-ţi pună întrebări, altele şi altele, pentru a nu te mai întâlni cu gustul amar al eşecului. Am întâlnit puţine înfrângeri, pe care nu le-am uitat niciodată şi n-am încetat să mi le reproşez. Una dintre acestea a fost „Steaua fără nume” (1966) de Mihail Sebastian. Tocmai se realizase filmul cu Marina Vlady, Jean-Pierre Cassel şi Cristi Avram. Se turnase în România şi avusese un mare impact la public. Pe acelaşi text, spectacolul nostru era gândit ca o comedie muzicală. Regizor - Sanda Manu, compozitor - Camelia Dăscălescu. Profesorul Miroiu era Silviu Stănculescu (foto 1) şi Mona, subsemnata. Nu jucasem niciodată un rol de cochetă romantică şi am pornit la treabă inconştientă. N-am sesizat că nu aveam nimic comun cu personajul în fiinţa mea: o anumită detaşare de realitate, o stare de nefericire permanentă în căutarea iubirii ideale. Mona vine dintr-o societate frivolă şi rămâne uimită în faţa timidului căutător în stele. Celălalt partener era Iurie Darie, reprezentantul lumii nebune de care fugise. Povestea în sine e frumoasă, chiar dacă, până la urmă, nu învinge iubirea. Sanda Manu a fost şi este o regizoare foarte bună şi, în acelaşi timp, un pedagog excelent. Cu toate eforturile depuse, spectacolul n-a strălucit. Deşi ne-am străduit şi eu, şi Silviu, nu am reuşit să stabilim între noi niciun moment de emoţie. De ce? Pentru că, de fapt, eu n-aveam ce căuta în acest rol. Iura, care era personajul negativ, era cuceritor. Într-un costum alb, impecabil, cu păr bogat, cu o siluetă de invidiat, a fost preferatul serii. N-am dormit nopţi întregi tot reproşându-mi de ce am acceptat rolul, de ce n-am simţit de la început că nu voi reuşi. Am învăţat ceva important din această experienţă, că nu voi putea juca niciodată femei cochete, rupte de realitate, oricât ar fi ele de încântătoare. De aceea, mai târziu, am refuzat rolul Ranepskaia din „Livada de vişini” a lui Cehov, spre surprinderea regizorului Lucian Giurchescu. M-am simţit întotdeauna bine în scenă când n-am fost nevoită să fac pe frumoasa. M-am răcorit însă şi am mai uitat de eşec când am jucat-o pe madam Filofteia din „Preşul”, cu un halat amărât, cu o pereche de târlici şi cu o umbră de mustaţă. Acestea au fost singurele elemente care m-au ajutat să duc această piesă 18 ani cu casa închisă. Spectacolele mi se păreau uşoare, o plăcere. Distribuţia era senzaţională şi poate aici ar trebui să-l amintesc pe Pusi Băltăreţu, un uriaş cu ochi albaştri şi cu suflet de copil, care avea perspectiva unei cariere strălucite dacă o boală nemiloasă nu l-ar fi doborât. Pentru că veni vorba despre Iura, care, la ora aceea, făcea mult film, vă arăt o fotografie inedită. Iurie, blond (foto 2), în filmul „Răutăciosul adolescent”, în regia lui Gheorghe Vitanidis.510 31 2

File din viaţa mea sau... „Nebună-i Stela asta“!

509 31 1Sărbătoarea de la Teatrul de Comedie mi-a adus în minte o perioadă a vieţii mele în plină dezvoltare. În 1969 eram deja vedetă de revistă, nelipsită din emisiunile de divertisment, zilnic pe posturile de radio şi adăugaţi la acestea turneele de mare succes de la Paris, Berlin sau Italia. Când a venit propunerea domnului Lucian Giurchescu să joc la Comedie eram în dilemă. Tocmai mă căsătorisem cu Mihai Maximilian, cel mai bun scriitor de revistă. Toţi spuneau: „Rămâi la Teatrul Tănase pentru că-l ai pe Puiu alături”. Doar Puiu a fost singurul care m-a încurajat să atac şi marele repertoriu. Am intrat în pline repetiţii cu piesa „Un om, egal un om” a lui Bertolt Brecht. Faptul că eram deja foarte cunoscută era un avantaj pentru teatru. Îl aveam partener direct pe Mihai Pălădescu, care friza genul, dar care în viaţa de zi cu zi era o persoană dificilă. Surpriză! Mişu, cum îi spuneam noi, s-a deschis ca o floare de primăvară şi m-a ajutat să trec la spectacolul de anvergură. Cu noi juca şi Iorgu Albulescu, actor de o inteligenţă sclipitoare, cu o putere mare de a discerne enigmele acestei profesiuni aparent uşoare. M-a impresionat şi mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. La al doilea spectacol Brecht, „Mutter Courage”, am fost parteneră cu o actriţă care ne-a părăsit de mult, Marcela Rusu, care aducea în scenă o naturaleţe cuceritoare. Tot la acea vreme, decana de vârstă a teatrului era Nineta Gusti, un personaj ieşit din comun, din familia pictorului Tonitza, extrem de talentată şi de cultivată. Era din generaţia Giugaru, Birlic, Elvira Godeanu şi fenomenala Aura Buzescu. Când mi-o amintesc, lăcrimez, căci m-am bucurat de preţuirea sa. Iubea Revista şi reţinea mereu două locuri în rândul întâi. Primul succes-bombă a fost piesa „Preşul” de Ion Băieşu. În rolul principal, o servitoare de bloc răutăcioasă, dar plină de haz, a fost invitată iniţial să joace Eugenia Popovici, actriţa Teatrului Naţional. A intrat în repetiţii, dar neavând încredere în text, a renunţat. Regizor era Iani Cojar, fostul meu profesor. Nu uitaţi, eu veneam de la Revistă şi, conform ideilor preconcepute, nimeni nu credea că cea care cobora pe scări cu trenă şi coroană de ştrasuri ar putea juca servitoarea decăzută din piesa lui Băieşu. Singurul care credea în reuşita mea era cel care-mi îndrumase paşii în facultate, Cojar. I-am propus un deal: începem să repetăm, dar dacă vedem că nu ne iese treaba renunţăm fără supărare. Am reuşit! Astăzi, după 45 de ani, mă opresc spectatori pe stradă care mărturisesc că au văzut piesa de 10-15 ori. Era o baie de râs, şi când ajungeau la teatru uitau de toate relele. Mulţi spectatori plecau din sală exclamând cu admiraţie: „Nebună-i Stela asta”! Mă iertaţi, am depăşit deja spaţiul meu, aşa că altădată o să vă mai povestesc întâmplări din viaţa Teatrului de Comedie.509 31 2

54 de ani de existenţă

508 31 1Acum 54 de ani, maestrul Beligan a hotărât să înfiinţeze un teatru nou. Şi-a ales nişte actori excelenţi din diverse teatre şi astfel s-a născut Teatrul de Comedie în sala Teatrului Tineretului. Formula s-a dovedit foarte bună şi a început drumul cu câteva piese excelente, iar alături i-au stat doi regizori de marcă: David Esrig şi Lucian Giurchescu. Se pune în scenă „Troilus şi Clesidra”, „Umbra”, „Rinocerii”, spectacole fenomenale cu artişti deosebiţi ca Gigi Dinică, Marin Moraru, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, bineînţeles, în frunte cu Radu Beligan. „Rinocerii”, piesa lui Eugen Ionesco, primeşte cronici extraordinare, iar Ion Lucian este socotit un mare actor de nivel european. „Troilus şi Clesidra” cu Gigi Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Vasilica Tastaman şi Sanda Toma este, de asemenea, o revelaţie. Trupa se leagă şi este socotită în ţară ca o familie perfectă, preocupată doar de creaţie. Eu am urcat în această barcă a Teatrului de Comedie în anul 1969. Vasilica cu soțul său, fotbalistul Jenei, tocmai plecase în Turcia, iar teatrul programase în repertoriu „Un om egal un om” de Brecht. Acesta ne era atunci un autor foarte preţuit şi cerea neapărat o actriţă care trebuia să cânte. A căzut norocul pe mine şi am fost primită cu braţele deschise în trupa teatrului socotit cel mai interesant din Bucureşti. Lucian Giurchescu era specializat, şi în teorie, şi în practică, în Brecht, iar autorul avea un mod special de a relata viaţa. Pasajele muzicale numite „Songuri” erau puse în scenă cu o mică orchestră şi erau, de fapt, concluzii la acţiunea piesei. Mai apoi am jucat „Mutter couraje”, tot un Brecht, „Peţitoarea”, „Trei surori”, „Voipone”, „Plicul lui Rebreanu”, „Un Hamlet de provincie” şi să nu uităm marele succes cu „Preşul” lui Băieşu, care s-a jucat 18 ani cu casa închisă. M-am plictisit? Nu! Spectacolul era în fiecare zi din ce în ce mai bun, căci aveam parteneri pe: Vulpe, Şeptilici, inegalabila Vasilica, Băltăreţu şi Giurumia. Am jucat „Mandragora” cu Albulescu şi cu Tapalagă şi multe alte succese. Plecasem de la Revistă, dar n-am părăsit-o, căci anual făceam un spectacol de mare succes la Boema. Şirul Boemelor scrise de Puiu Maximilian şi muzica de Veselovski au rămas în amintirea spectatorilor până astăzi. Şi uite aşa au trecut 54 de ani de activitate şi ștacheta calităţii nu a scăzut niciodată. Între timp, Beligan a plecat la Naţional şi, după ce s-au scurs la direcţie mai mulţi artişti, soliditatea echipei a rămas aceeaşi. În ultimii ani, tânărul George Mihăiţă a dovedit, pe lângă talentul deosebit, calităţi extraordinare de manager. A înfiinţat „Festivalul de umor”, scoate anual premiere minunate şi angajează mereu tinere talente. Anul acesta, sărbătorirea a 54 de ani de existenţă a fost un regal. Au venit Radu Beligan, David Esrig, Lucian Giurchescu, Sanda Toma, Marinuş Moraru, Virginia Mirea şi, bineînţeles, toată trupa actuală. S-au oferit trofee şi dovezi de preţuire. Am fost fericită că, deşi am plecat de 24 de ani din această trupă, nu m-au uitat şi mă consideră tovarăşul lor. A fost o seară minunată, cu lacrimi, cu zâmbete şi cu convingerea că, sub bagheta directorului George Mihăiţă, Teatrul de Comedie îşi continuă drumul minunat spre 100 de ani de viaţă.508 31 2

Nürnberg mi-a serbat ziua de naştere

507 31 1Vă spuneam odată că nu prea mi-am sărbătorit ziua onomastică din diverse motive. Anul acesta am plecat de Crăciun în Germania. De ce? Aici s-a căsătorit nepoata mea cu băiatul unei foarte bune prietene. Întâlnirea lor a fost întâmplătoare acum câţiva ani şi, până la urmă, a devenit statornică. Am plecat, împreună cu fiica mea, să vedem cu ochii noştri cum şi-au aranjat apartamentul şi să petrecem împreună cu ei o săptămână. Tot întâmplător, biletul meu de avion era pe data de 21 decembrie, chiar de ziua mea. Deci, cum nu ţin să fac petrecere în această zi, am plecat spre Nürnberg la ora 20:00. Avionul a avut întârziere, nicio supărare, şi mi s-a transmis prin telefon că familia nu mă mai aşteaptă, se culcă şi urmează să mă culc şi eu când ajung. Deschid uşa apartamentului şi, deodată, se face o lumină mare, şi ce să vezi! Mă aşteaptă un „La Mulţi Ani!” gălăgios de la o gaşcă de prieteni ce-mi oferă un tort imens, ornat cu fructe, într-un desen nemaiîntâlnit (foto 1). Sunt fericită, şi cupele de şampanie se golesc imediat. Tortul este realizat, bineînţeles, de Rozvita, cofetăreasă de mare talent. Am stat la taclale până târziu în noapte. Oraşul Nürnberg nu este prea întins, dar de o frumuseţe rară. Centrul se află în mijlocul unei cetăţi cu ziduri masive şi cu turnuri spectaculoase, cu aer medieval, cu o catedrală superbă - Frauenkirche (foto 2) - şi nu trebuie să uităm clădirea impunătoare, Tribunalul, unde a avut loc „Procesul de la Nürnberg” şi, de asemenea, acesta este oraşul unde s-a născut marele pictor Dürer. Îl cunosc de mulţi ani, căci aici viaţa comunităţii româneşti este foarte bogată. Anual, la sfârşitul lunii iunie, are loc un festival în piaţa centrală care se bucură de mare succes. Spectacolul este realizat de artişti români şi germani, căci spectatorii, în număr foarte mare, sunt români şi saşi. Am fost şi eu invitată aici de mai multe ori împreună cu Alexandru Arşinel, o dată chiar cu trupa Teatrului Tănase. De asemenea, pe timpul Sărbătorilor de Iarnă se deschide cel mai mare târg de Crăciun din Europa, cu căsuţe colorate venite din capitalele ţărilor partenere, şi unde căsuţa noastră, a României, se bucură de succes, vânzând artizanat românesc la o ţuică fiartă şi la o porţie de sarmale foarte apreciate. Anul acesta s-au vândut 5.000. Scopul vizitei mele de astă dată a fost să văd cum locuieşte nepoata mea şi care este starea sa acolo, departe. Am petrecut seara de Crăciun la ea, într-un apartament strălucitor ca zăpada, alături de un brad mare plin de daruri. Am petrecut şi zilele următoare într-o atmosferă de familie armonioasă. Buru, nepoata mea, este absolventă a Academiei de Film şi deţinătoare a trei premii naţionale importante. Sper ca de aici înainte să-i meargă la fel. A existat mereu o teamă pentru soarta copiilor care au plecat să-şi caute norocul în lume. Teamă pe care am avut-o şi eu. Am observat că nu mai este cazul. Azi, mijloacele de transport rapide sunt la îndemână şi ieftine, putem să ne vedem mai des, iar telefoanele ne mai ostoiesc dorul. M-am întors acasă mulţumită şi mândră.507 31 2

camp 300x2507