Main menu

header

Marie, dragă Marie!

488 31 1M-am apucat să scriu aceste rânduri la 15 august. Ar fi nedrept să nu vă spun câte ceva despre cele trei Marii, alături de care mi-am petrecut mulţi ani pe scenă, când este marea sărbătoare a Sfântei Maria. O să încep cu cea mai apropiată de vârsta mea, Maria Ciobanu (foto 1). O cunosc de când abia se căsătorise cu Ion Dolănescu. Legătura lor, pornită dintr-o dragoste mistuitoare, a determinat-o pe Maria să părăsească o căsnicie anterioară, din care a rămas cu două fete. Ea şi Ion au făcut ani buni un cuplu pe scenă, de un succes greu de egalat, iar în familie a apărut Ionuţ, pe care-l cunoaşteţi şi-l apreciaţi. Maria ne-a uimit cu „Ciocârlia” sa cântată desăvârşit, iar succesul internaţional al fiicei sale, celebra cântăreaţă de operă Leontina Văduva, atestă calitatea de mamă care şi-a îndemnat copiii spre aspiraţii înalte.

Reveniri

487 31 1Culoarea afişelor din această vară este dată, în principal, de muzica populară. Este evidentă, în prim-plan, prezenţa muzicii autentice venite din lumea satului. Jucăuşă, optimistă, cu texte cu tâlc şi marii ei reprezentanţi, vedete fără fiţe, cu glasuri impresionante: vezi Maria Dragomiroiu, Petrică Mîţu Stoian sau Constantin Enceanu. În lumea folclorului, am avut bucuria s-o cunosc îndeaproape pe doamna Angela Moldovan (foto 1). Primul meu turneu în Israel, în 1969, este legat de prezenţa sa. O dulceaţă de om. Un partener de scenă loial şi relaxat, un tovarăş de drum încântător, o doamnă adevărată. Ani întregi am urmărit-o cu admiraţie, căci apariţiile sale pe scenă au fost întotdeauna un exemplu. Acum câţiva ani, am întâlnit-o într-un spectacol la Ambasada noastră de la New York. Avea deja peste 70 de ani. Când a anunţat că va cânta „Bundiţa” am avut o strângere de inimă. Aveam în minte interpretarea sa, plină de ingenuitate, din tinereţe. Surpriză! La vârsta pe care o avea acum, am văzut pe scenă o tânără fragilă, modestă şi fermecătoare. Am zis: „Asta înseamnă artă, este un mare artist!”

Artiştii-fenomen ai litoralului

486 31 1V-am înşirat, data trecută, o seamă de nume celebre, atât de celebre, încât mi s-a părut că nu mai este nevoie să adaug şi numele de familie. Cei mai mari artişti sunt strigaţi pe numele mic până şi de copiii de pe stradă. De aceea, nu mă supăr niciodată când un băieţel mi se adresează cu Stela, pentru că această apelare este însoţită de o anumită tandreţe. Vă povesteam, tot în numărul trecut, de spectacolele ce se ţineau pe scenele de pe litoral. Într-un an, am venit să joc aici „Peţitoarea” - este vorba despre piesa care a inspirat filmul „Hello Dolly”. Distribuţia era fenomenală: Mihai Pălădescu, actor unic în felul său, şi Vasilica Tastaman (foto 1), o altă artistă-fenomen a teatrului românesc. Spectacolul acesta a făcut istorie. S-a jucat 14 ani cu casa închisă, la care adăugaţi nenumărate turnee prin toate marile oraşe ale ţării şi prin toate grădinile de vară. Am primit, de curând, o diplomă pentru cea mai populară artistă. Nu este de mirare după cât am jucat: 55 de ani de-a lungul şi de-a latul României.

Litoralul, un continuu izvor al amintirilor

485 31 1Litoralul, petru mine, este un continuu izvor al amintirilor. Ca foarte mulţi dintre cetăţenii României noastre frumoase, am ajuns să văd marea doar la 21 de ani, când eram deja studentă. Până atunci, mamei nici nu-i trecea prin cap o asemenea expediţie, căci, locuind la Braşov, acesta i se părea maximum de frumuseţe. Am avut şansa să mă împrietenesc cu o profesoară din Sibiu, doar cu doi ani mai mare ca mine, Duți, care beneficia de o repartiţie de zece zile, prin sindicatul profesorilor, la locaţiile din Eforie Sud. Erau câteva barăci curate, cu îndemânări sanitare, care pentru noi erau destul de confortabile. Au fost zece zile de vis. Neptunul încă nu exista. În 1956 era o pădure prin care hălăduiau mistreţii. Costineştiul, un sat cuminte, ce avea pe plajă un bufet lăsat într-o rână, unde studenţii şi pescarii, laolaltă, scrutau marea cu vodcă dinainte. Bufetul se chema „Pătrăţică”. Aici l-am reîntâlnit pe Titi Rucăreanu, pe care-l cunoşteam din Braşov - vedetă a Liceului „Andrei Şaguna”, atât prin frumuseţe, cât şi prin performanţele sale artistice. Dimineaţa, la Costineşti, făcea scufundări şi ne prăjea scoici pe o tablă aşezată drept plită pe două cărămizi. Mamaia însă era staţiunea mult visată, unde orchestrele cântau zi şi noapte în restaurantele care dantelau întreaga plajă. La Teatrul de Vară performau cele mai bune trupe de teatru din Bucureşti. Între staţiuni nu era organizat niciun transport foarte bun; era doar un tren de noapte. Cu toate acestea, plecam cum puteam după-amiaza spre Mamaia şi ne întorceam fericite, tot cum puteam, pe la 4:00 dimineaţa. Mai târziu, Dumnezeu m-a ajutat, şi litoralul a devenit pentru mine un prieten. Cum vă spuneam, pe scenele teatrelor de vară (căci foarte repede activitatea culturală a crescut), se juca la Eforie Nord - grădină de 1.800 de locuri, la Eforie Sud, la fel, la Techirghiol - o grădină mai mică, dar foarte bine dotată, sau la Costineşti, satul care a devenit o staţiune studenţească modernă. S-a ridicat şi Neptunul repede, cu perlele alăturate ca Olimp, Jupiter, Venus, Saturn. Mangalia avea și ea, mai demult, sală la Casa de cultură şi Grădina de Vară. Toate acestea au devenit în timp lumea mea, căci, an de an, veneam la mare, ori cu Teatrul Tănase, ori cu Teatru de Comedie, cel puţin două săptămâni, susţinând, seară de seară, spectacole pe toate aceste scene. Grădinile erau arhipline, briza mării te învăluia prietenoasă, iar publicul, fericit, venea din toate colţurile ţării, bucuros să asiste la spectacolele bucureştene ale celor mai bune teatre: Naţional, Municipal, Nottara, Giuleşti, Constantin Tănase. Susţinerea stagiunii de vară de pe litoral era obligatorie cu cele mai bune spectacole şi cu cei mai mari actori. Asta asigura o viaţă culturală de vară pe litoral benefică pentru spectatorii întregii ţări. (va urma)

485 31 2

485 31 4485 31 3

 

 

 

2 Mai, azi

484 31 1În 1990, când am venit la 2 Mai, am găsit un sat de lipoveni mai răsărit decât satele din sudul ţării, dar un sat fără confortul lumii civilizate. S-a bucurat ani buni, fiind aşezat pe malul mării, de prezenţa în curţile lui, vară de vară, a florii intelectualităţii române. Nu era nicio plăcere să te căciuleşti la recepţiile hotelurilor pentru a primi o cameră pe banii tăi. Şi atunci, oamenii căutau alte spaţii la îndemână, unde se bucurau de natură şi de respectul gazdelor. Aici se întâlneau cunoscuţi, poate chiar de aceeaşi condiţie socială, prieteniile se legau repede şi serile deveneau o încântare. După 1990, faţa satului a început să se schimbe. Mulţi şi-au vândut pământul din spatele casei, necultivabil, şi cu banii obţinuţi au început să-şi doteze locuinţele cu tot ce înseamnă confort, pentru a-şi primi viitorii turişti în condiţii mai bune, căci, de fapt, aceasta este sursa lor principală de venituri. Am pretenţia să spun că noi, cei care am clădit aici câteva case de vacanţă, am constituit şi un exemplu, dar şi un îndemn. Azi, satul nostru a devenit o adevărată staţiune, cu o nuanţă aparte - staţiune pentru familişti. E o plăcere să vezi pe plajă nenumăraţi tineri cu doi-trei copii (foto 1 şi 2), bucurându-se de marea atât de albastră şi de nisipul auriu. Se găsesc şezlonguri, umbrele şi dimineaţa, zilnic, un tractoraş împrospătează nisipul. Copiii se bucură de vacanţă, iar părinţii, de liniştea ce nu este spartă de decibelii difuzoarelor. Locuinţele lipovenilor îi aşteaptă curate şi împodobite cu flori. Unele gazde oferă chiar o masă sănătoasă, cu legume din curtea proprie. Dacă nu, sunt câteva mici restaurante cu meniuri variate, curate, primitoare. Lipseşte doar grija celor care răspund de malul acestui segment de litoral, adică Ministerul Apelor şi Mediului, căci, din păcate, malul este mâncat încet, încet de marea invidioasă. Locuitorii satului au făcut tot ce le-a fost în putere, dar ajutorul autorităţilor nici nu se zăreşte. 2 Mai, azi, este o staţiune adevărată, curată, liniştită şi fără neplăcerile excesului de modernitate, iar noaptea, când liniştea se aşterne, luna plină răsare din mare ca o portocală roşie la orizont (foto 3) şi înscrie spre mal drumuri îmbietoare de lumină.

484 31 3

484 31 2

Veniţi duminica la Herăstrău!

483 31 1„Grădina de Vară” este un loc minunat din Parcul Herăstrău, unde, pe vremuri, se desfăşura stagiunea de vară a tuturor teatrelor din Bucureşti. Parcul arată minunat, cu flori şi arbuşti coloraţi, cu spaţii de joacă pentru copii, cu chioşcuri aprovizionate, dulciuri, fructe şi răcoritoare, spre deliciul tuturor. Aici, în mijlocul parcului, vă aşteaptă, la ora 20:00, în fiecare duminică, la „Grădina de Vară”, un spectacol de muzică, dans şi umor. Adriana Trandafir (foto 1) deschide întâlnirea plină de vervă, cuceritoare şi minunată. Radu Ghencea (foto 2) are un glas minunat şi un repertoriu romantic. Vă întâlniţi cu Liliana Mocanu (foto 3), clovnul veșnic vesel şi trist, care vă vorbeşte despre viaţa noastră cea de toate zilele. După trista despărţire de Nae Lăzărescu, Vasile Muraru vă aşteaptă şi ca actor, şi ca scriitor, alături de Valentina Fătu (foto 4), cu apariţii umoristice de excepţie ce privesc anomaliile lumii noastre în eternă transformare. Stela şi Arşinel (foto 5), prezenți, ca de obicei, în fruntea trupei şi, alături de ei, Adrian Enache satisface generaţia tânără cu un minirecital excepţional. Spectacolul este în aer liber, fiind singurul spaţiu în Bucureşti care oferă această atmosferă plăcută timp de două ore duminică seara, asigurând o gură de aer de veselie, de muzică şi de dans cu un balet tânăr, performant şi îmbrăcat în costume superbe. Așadar, vă aşteptăm duminică la Herăstrău!

483 31 3

483 31 2

483 31 4

 

Ce-i soarta?

482 31 1Vă întrebaţi cu siguranţă cum de n-am aflat în 19 ani nimic despre tata. Ba chiar l-am crezut mort. Am aflat târziu cauza tăcerii sale. A scris mii de scrisori, dar niciuna n-a ajuns nici la noi, nici la rudele rămase în Basarabia. Cine credeţi că se ocupa, într-un lagăr de 50.000 de oameni, să pună timbre şi să expedieze mii de scrisori care se adunau la poarta închisorii şi se ardeau? Aşa au rămas izolate miile de suflete îndurerate ale deţinuţilor. Chiar dacă v-am mai spus, o repet, spre a se ţine bine minte. Poetul Mathovski scria: „Siberia a fost pavată cu oase de moldoveni”. Cum s-a întors de la Vladivostok, tata a luat îndată legătura cu bunica din partea mamei, care mai trăia şi cu care noi începusem să corespondăm. A trecut puţin timp, şi mama a plecat în vizită, în Basarabia, printr-o excursie prin ONT, căci altfel nu se putea. Şi apoi, foarte repede, am făcut acelaşi lucru. Întâlnirea cu tata, într-o noapte întunecată de pe peronul gării din Chişinău, nu se poate descrie. Au urmat apoi vizitele pe la rudele apropiate. Ştiam că tata are ochi căprui. Când s-a întors îi avea albaştri. De ce? „De plâns”, a răspuns tata.

Bietul tata!

481 31 1Nu v-am vorbit niciodată despre tata sau poate foarte de demult. Spun bietul, căci cu adevărat a avut o viaţă chinuită. În 1940 aveam doar 5 ani. Eram o familie fericită. Părinţii mei, amândoi învăţători, îşi petreceau viaţa între şcoală şi cele două hectare de pământ pe care le aveau, o viaţă patriarhală, cu bunici blânzi şi sfătoşi, într-o Basarabie bogată şi destul de evoluată. Chiar dacă drumurile erau noroioase, pline de prăvălii de o parte şi de alta, căci viaţa comercială, susţinută de evrei, era foarte bogată. Deşi cu salarii foarte mici, părinţii mei îşi puteau permite şi petreceri cu protipendada târguşorului în care trăiau. Se numea Teleneşti. A venit războiul şi, odată cu el, toate nenorocirile. Tata, director de şcoală, era primul pe lista celor care urmau să fie deportaţi de ruşi. Întâi a încercat să fugă în România, într-o căruţă acoperită de paie, dar soarta sa a fost alta. L-au prins jandarmii roşii, au chemat-o pe mama de acasă să-i aducă două perechi de ciorapi şi două cămăşi de schimb şi l-au trimis cu primul tren bou-vagon, direct la Vladivostok. Asta a fost soarta tuturor intelectualilor din Basarabia. Începând din ziua aceea s-a aşezat tăcerea între noi, 19 ani. Aceşti ani au fost un adevărat calvar pentru mine şi mama: refugiu, stabilirea în România deloc uşoară, o femeie singură cu un copil printre oamenii care nu cunoşteau nimic din tragedia Basarabiei. De la tata, mulţi ani mi-au rămas doar amintirile, puţine şi tulburi. Eram copil când pleca la vânătoare de iepuri şi din pachetul pe care mama i-l dădea pentru prânz îmi păstra o bucăţică de pâine uscată, vezi Doamne, cadou de la iepuraş, pe care o ronţăiam cu plăcere. Mai ştiu cum ne înşiruia în faţa şcolii, îmbrăcaţi în străjeri, cu bască albă şi insignă cu steaua României Mari. Sigur, eu eram mică, dar n-au scăpat de sâcâiala mea până nu m-au îmbrăcat în costum de străjer. Îmi amintesc manifestările din zilele naţionale, când mai-marii oraşului apăreau la tribună în costume naţionale, şi doamnele se întreceau în a-şi etala cele mai frumoase ii româneşti, cu broderii bogate. Jur că cele mai frumoase erau ale mamei mele, care broda extraordinar. Azi mai am doar una dintre ele. Cam atât. Eram prea mică să înţeleg tragedia despărţirii noastre, iar mama şi-a impus o tăcere totală, fără strop de lacrimă. Pe joia viitoare!

481 31 3

481 31 2

Dragoste pentru copii

480 31 1De mult n-am mai fost la o acţiune de binefacere. Ori se fac puţine, ori nu sunt mediatizate. La invitaţia unei prietene, Irinel, am acceptat să-mi petrec seara la Restaurantul „Elisabeta”, fără să ştiu despre ce era vorba. Pretextul, expoziţia de pictură a fiicei sale de 9 ani Teodora, de la care nu puteam să lipsesc. Abia ajunsă însă, am înţeles ce se petrecea aici: un eveniment organizat pentru a colecta bani în vederea ajutorului dat unei şcoli de copii autişti. Nu ştiu prea multe despre această tragedie a micilor pacienţi. Întâmplător însă, am în străinătate o prietenă care se confruntă cu ea. Edith, prietena mea, are cinci nepoţi, toţi frumoşi, inteligenţi şi iubiţi. Unul dintre nepoţi însă s-a dovedit a suferi de autism. Ei bine, părinţii şi bunicii au devenit dependenţi de el. Tot ce se petrece în viaţa lor şi a celorlalţi nepoţi nu are nicio valoare în afara băiatului autist. Au cheltuit tot ce au agonisit, iar mama nu poate accepta, pentru nimic în lume, starea fiului său. Sigur, e uşor să dai sfaturi dacă nu ai trecut niciodată prin această dramă. Evenimentul de joi, 5 iunie, a fost reuşit. Sala renovată, recuperată, care a stat închisă ani şi ani degeaba, oferă un spaţiu perfect pentru un Dinner Show. Organizatorii au cooptat la această acţiune câteva vedete pe post de chelneri, ceea ce a adus o nuanţă de umor. Iar aceştia au servit impecabil la cele 10 mese rotunde a câte 10 locuri rezervate pentru oaspeţi. Au fost 100 de invitaţi, care au asistat la un mic spectacol muzical fără vedete mari, dar cu artişti de calitate, meniul a fost bun şi bogat, iar atmosfera, discretă şi prietenoasă. Punctul cel mai simpatic al evenimentului a fost licitarea unui tablou pictat de micuţa Teodora. Au fost expuse șapte tablouri ce depăşeau ca măiestrie şi inspiraţie vârsta fetiţei de 9 ani, care este dezinvoltă, superinteligentă şi de o frumuseţe aparte. Tabloul său s-a valorificat la 5.000 de lei. Părerea mea este că merita mai mult, dar s-a pornit de la modica sumă de 100 de lei. Oricum, reprezintă o demonstraţie de simpatie şi un gest de încurajare pentru mica pictoriţă atât de talentată. Nu ştiu care au fost rezultatele financiare ale întregii manifestări, dar cu siguranţă vor folosi şcolii respective. Îi felicit pe organizatori şi le urez curaj şi succes în viitoarele acţiuni!

480 31 3

480 31 2

Moldova

479 31 1Deşi am bătut pas cu pas, de-a lungul anilor, drumurile Moldovei, ea tot îmi mai face surprize, pentru că viaţa nu stă pe loc, şi oamenii se străduiesc să facă lumea mai frumoasă. Unii dintre noi suntem ingraţi şi nu luăm în seamă strădania lor. Moldova este traversată de cea mai bună şosea din România şi vă aşteaptă să vedeţi cum s-au schimbat oraşele ei. De data aceasta, am început călătoria noastră cu un spectacol susţinut de 30 de oameni, actori, cântăreţi, balerini şi oameni de scenă. Ţinut ani întregi închis pentru renovare, teatrul din Bârlad ne-a primit acum într-o sală superbă, cu un public excepţional. N-a fost de mirare deci că a trebuit să repetăm spectacolul la întoarcerea spre casă. Teatrul este aşezat în parcul oraşului, care arată minunat şi este plin de flori. A doua locaţie a fost Casa de Cultură din Roman, cu tânăra directoare Doamna Ursu. De la venirea ei, atmosfera culturală a oraşului s-a îmbogăţit, căci, precum ştiţi, omul sfinţeşte locul. Am plecat apoi la Piatra-Neamţ, unde am fost primiţi cu căldură. Cazarea s-a făcut într-un motel nou, ornat cu sute de muşcate cărămizii şi un personal îndatoritor. Cea mai frumoasă surpriză a fost însă vizita la Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Secu şi Cetatea Neamţului. Aceasta din urmă a fost complet renovată, este impresionantă prin înfăţişarea ei masivă şi pasarela în spirală, susţinută de stâlpi uriaşi de piatră (foto 1), pe care se ajunge la intrare şi, ca totul să fie perfect, ne-a întâmpinat un ghid cu un haz nebun şi cunoaşterea istoriei, cu care ne-am delectat vizitând cetatea. Am aflat că datează din anii 1300, că a fost apărată de Ştefan cel Mare (foto 2, statuia din interiorul cetăţii), care, cu oastea sa, a rezistat în faţa invaziei hoardelor barbare. La Mănăstirea Neamţ am mâncat o felie de cozonac extraordinar şi am băut un pahar cu vin din pivniţele Domnului Ştefan, iar la Mănăstirea Secu (foto 3) ne-au primit cu o ciorbiţă de legume fierbinte şi o mămăliguţă cu brânză şi smântână multă. Spectacolul de seară a demonstrat încă o dată că în oraşul în care există un teatru bun spectatorii sunt foarte elevaţi. A fost un turneu minunat, plin de imagini frumoase, căci ţara noastră este un colţ de Rai.

479 31 3

479 31 2

Prieteni vechi

478 31 1Au trecut peste 25 de ani de când am cunoscut familia Ciubotaru (foto 1), doc­tori tineri, frumoşi, veniţi la început de carieră în Bucureşti, cu visuri pline de speranţă. Notorietate în primul rând, căci erau pa­sio­naţi fiecare în branşa sa. An­cuţa - oftalmolog, provenită dintr-o fa­mi­lie de doctori din Tecuci, Vasile - neuro­log, venit de pe plaiuri bucovinene. Amân­doi serioşi, harnici, şi-au deschis repede ca­lea spre realizarea visurilor. Între timp, a apărut Raluca, rodul iubirii lor. De fapt, despre ea voiam să vă vorbesc. Aud me­reu vorbe grele la adresa tinerei gene­ra­ţii. Oamenii în majoritatea lor judecă după aparenţe, iar informaţiile ce le culeg de la televizor nu sunt menite să-i con­tra­zică. Ceea ce văd îi îndreptăţesc să nu aibă încredere în generaţia de azi. Îmbră­că­mintea sumară, distracţiile permanen­te, afirmaţiile hazardate şi relaţiile senti­mentale superficiale sunt judecate. Eu am avut posibilitatea să cunosc mai în­deaproape pe câţiva dintre tinerii zilelor noastre. Lucrând cu ei, am întâlnit oa­meni formaţi, pasionaţi, care vor să-şi construiască o carieră solidă, să însemne ceva în societate. Printre ei se numără şi Raluca Ciubotaru. Găgălicea de câţiva anişori, care se juca în nisip pe malul La­cului Buftea unde petreceam verile, a de­venit azi o domnişoară frumoasă, absol­ventă a două facultăţi, Drept şi Relaţii Economice Internaţionale, şi cunoscătoa­re a patru limbi, reţineţi, cu drept de traducător. Are cabinetul său de notariat, munceşte mult, dar dincolo de asta îşi pe­trece clipele libere cu părinţii săi. Hobby-ul lor? Plimbările către toate colţu­rile lumii. Într-un an au ajuns până la Po­lul Nord cu Dacia lor năzdrăvană şi s-au întors nevătămaţi acasă. Şi-au făcut o casă frumoasă, în care ne întâlnim cu toţi prietenii, căci Ancuţa şi Vasile fac fel de fel de bunătăţi. Au un căţel adorat, Athos, partener de plimbări prin Bucureşti şi în străinătate, deci face parte din familie. Crescută în această atmo­sferă, Raluca are un caracter frumos, o pregătire profe­sională remarcabilă, un om de cultură mi­nunat, care îţi dă speranţa că generaţia care vine ne va asigura viitorul. Mai am exemple multe de copii dotaţi. Vedeţi aici în fotografie şi pe Andrei Licareţ (foto 2), pianist excepţional, despre care vom vor­bi altădată. V-am ataşat şi o fotografie de la întâlnirea grupului nostru de la restau­rantul „Trei măgari” (foto 3), unde am petrecut o seară la un grătar excepţional.