Main menu

header

Ionuţ al Veronicăi

477 31 1Prin anii ’65-’70, era o actriţă al cărei glas sprinten se auzea aproape zilnic la radio. Sigur, ea juca şi la teatru, dar subliniez radio, căci interpretările ce se transmit pe undele radioului cer o spontaneitate aparte şi o mobilitate extremă. Era mititică, blondă, fermecătoare şi foarte harnică. Din dragoste, l-a zămislit pe Ionuţ, care-i seamănă leit. Viaţa era grea fără un soţ care să-i ocrotească pe amândoi şi, într-o bună zi, s-a hotărât să plece dincolo.

Mirajul Coastei de Azur

476 31 1Cine n-a auzit de Nisa (foto 1)? Oraşul de vis, capitala de drept a Coastei de Azur. Un conglomerat de hoteluri şi aşezări particulare superbe, care are la picioare marea albastră ca și cerul şi croazeta pe care se plimbă relaxat bogaţii lumii. Apropo, am văzut pentru prima oară Nisa acum 40 de ani şi, novice fiind, am întrebat unde sunt femeile strălucitoare care vin aici în vacanţă? Mi s-a răspuns: nu le vei vedea niciodată ziua, ele coboară din limuzinele luxoase doar noaptea şi intră direct în cazinouri. Ce lume! Am vizitat Piaţa Masena cu statuile sale şi jocurile de apă ce atrag copiii, Teatrul de Operă, Palatul familiei Savoya şi Hotelul Negresco, cea mai frumoasă construcţie de pe faleză. E uimitor cum anumite lucruri întâlnite întâmplător îţi trezesc un sentiment de mândrie patriotică. Hotelul acesta a fost construit de un român harnic şi ambiţios, care a început prin a fi chelner în România şi apoi mare hotelier pe Coasta de Azur. Nu a avut moştenitori, drept pentru care minunata locaţie a fost cumpărată de o bogătaşă, tot fără urmaşi, care duce mai departe tradiţia hotelului. De la Nisa am plecat spre micul, dar superbul Manton, supranumit Perla Franţei. Încântătoare aşezare, cu vegetaţie luxuriantă, este cunoscută pentru microclimatul său unic în Franţa, care favorizează cultura citricelor. Lămâia a devenit simbolul oraşului. Mantonul se mândreşte cu un număr impresionant de paradisuri subtropicale şi o serie de monumente arhitectonice deosebite: Catedrala Sf. Mihail, Palatul Europei, bineînţeles, Cazinoul şi Muzeul Jean Cocteaux, personalitate mondială cunoscută datorită multiplelor sale preocupări: teatru, film, pictură, prieten de suflet al artiştilor vremii, printre care şi Jean Marais. Am omis să vă vorbesc despre Monaco (foto 2), adevărat magnet pentru cei în căutare de strălucire. Atracţia sa principală este cazinoul, care ani la rând a constituit unica sursă de venit a micului principat, dar şi datorită concursului automobilistic de Formula 1 care reuneşte la start cei mai buni automobilişti ai lumii. Cunoaşte toată lumea povestea de dragoste dintre Grace Kelly şi prinţul de Monaco. Am vizitat locul accidentului tragic unde frumoasa Grace şi-a pierdut viaţa. Este şi astăzi acoperit cu flori. Tot aici există un muzeu oceanografic şi o fortăreaţă de unde ai la picioare o privelişte magnifică asupra oraşului şi a Mediteranei. La plecare n-am ratat laboratoarele Galimard (foto 3) cu vestitele sale parfumuri. Ar fi mai multe de spus, însă important este să vă stârnesc interesul pentru aceste excursii deloc costisitoare, dar care vă oferă cunoaştere, relaxare, bucurie.

476 31 3

476 31 2

Cannes

475 31 1Cine nu ştie ce semnifică pentru lume oraşul Cannes? Sigur, festivalul de film ce se organizează anual din anul 1946, reunind cei mai buni actori şi regizori ai lumii. Aici se prezintă deci, în concurs, cele mei renumite pelicule de pe mapamond. Pe covorul roşu de la Cannes au avut norocul să fie premiate şi câteva pelicule româneşti, începând cu „Pădurea spânzuraţilor” şi, în ultima vreme, filmul lui Cristian Mungiu „După dealuri”, care s-a bucurat de o atenţie deosebită. Dincolo de faima acestui festival, oraşul Cannes are rolul de bastion al luxului european, una dintre cele mai faimoase staţiuni de pe Coasta de Azur, loc divin pentru o vacanţă ideală şi o escală în lumea bunului gust şi a eleganţei. Cum ştiţi şi dumneavoastră, în marile oraşe e imposibil să parchezi autocarul pe străzile centrale, deci punem stop la o ultimă distanţă posibilă de unde începe excursia pietonală spre obiectivele importante. Am început cu Palatul Festivalului, clădire uriaşă din sticlă pe malul golfului, şi scările sale celebre pe care se va pune covorul roşu spre sala „Lumière”. Tot în aceeaşi clădire mai există o sală mare destinată concertelor de muzică de cameră. Părăsim locul cu emoţie şi vedem portul cu sute de ambarcaţiuni ultraelegante, printre care observăm şi două steaguri româneşti. Ne urcăm în trenuleţul turistic (foto 1) ca să ne fie mai uşor, ne ducem spre Notre-Dame-de-l’Espérance, urcăm spre turn, de unde se văd senzaţional oraşul şi portul (foto 2). Ne întoarcem la primărie, clădire veche şi impunătoare, ne odihnim puţin pe una dintre nenumăratele bănci de pe Bulevardul La Croisette, pe malul mării, şi, dacă e soare, chiar dacă bate o briză puternică, ne bronzăm repede, de parcă am fi făcut ore de plajă. Plecăm spre casă prin oraşul Antibes, oraş străvechi, socotit una dintre ascunzătorile exclusiviste de pe coastă. Aici ne aşteaptă comori minunate, fortăreaţa Fort Carre, Castelul Grimaldi, care găzduieşte Muzeul Picasso. Se spune că locuitorii din Monaco, care nu mai rezistă financiar costurilor, sunt sfătuiţi să se mute în Antibes. Am rămas cu gândul la salcâmii înfloriţi în patru culori: alb, galben, mov şi indigo.475 31 2

Pe Coasta de Azur

474 31 1Cred că aţi observat şi dumneavoastră, noi, oamenii mai în vârstă, nu ne dăm bătuţi uşor. Până săptămâna aceasta, chiar am crezut că pot să sfărâm pietre şi să mă caţăr pe înălţimi. Ei bine, nu-i aşa! Am plecat în excursia „Coasta de Azur” plină de curaj. Am fost nevoită să constat că trec anii, şi Steluţa cunoscută nu mai are puterea de a face kilometri pe propriile picioare ore întregi, chiar dacă locurile sunt fenomenale. Vreau să vă spun că excursia a fost dificilă şi pentru faptul că a avut foarte multe obiective. Zece oraşe încărcate de istorie nu sunt o glumă. O primă oprire a fost San Remo, căci aici ne-am stabilit tabăra, cum s-ar spune. Un hotel foarte mare, alb imaculat, stil baroc, stucaturi peste tot şi încăperi foarte înalte şi foarte friguroase. Aşezat aparent pe malul mării, ca să-l abordezi trebuia să urci cam 110 trepte. Ei, n-a fost uşor, dar până am plecat spre casă ne-am învăţat cu greul. Chiar de a doua zi, totul a devenit atractiv datorită ghidei noastre Nina, nu prea înaltă, dar puternică şi plină de energie, pe scurt, o enciclopedie de informaţii în materie de turism. Ascultând-o, am uitat de mersul pe jos, de vântul care bate pe croazetă foarte puternic, chiar şi de masa de seară servită în salonul hotelului, mai mult decât sărăcăcioasă. Sigur, primul oraş, San Remo, pentru noi este cunoştinţă veche. Cazinoul alb imaculat, gazda festivalurilor de muzică uşoară mulţi ani, dar apoi, datorită dezvoltării fenomenului, s-a mutat într-o construcţie nouă, cinematograful Ariston (foto 1), pe strada Mateoti. Aici poţi vedea şi şirul de plăcuţe de bronz ale premianţilor festivalului ca Modugno, Gigliola Cinquetti, Adriano Celentano (foto 2) etc... Oamenii calcă însă cu nepăsare pe ele sau se opresc să citească fiecare nume încărcat de amintiri. De-a dreapta şi de-a stânga, zeci de magazine luxoase, frumoasa biserică rusească (foto 3), cu turnurile ei în formă de ceapă, ornată cu plăcuţe de ceramică. Muntele aici se întâlneşte cu marea prin trei rânduri de faleze pavate cu plăci de gresie şi străjuite de cedri uriaşi în formă de umbrele sau cu ramuri întortocheate, tufe superbe de streliţia şi covoraşe de panseluţe multicolore. Doar plaja nu este atât de îmbietoare, căci nu te poate alinta cu covor de nisip, ci doar cu mult pietriş zgrunţuros, incomod şi valuri neliniştite. Mă rog, acesta a fost doar începutul. Oraşul vechi e o bijuterie, cu străduţe foarte înguste, pietruite, locuinţe cu odăi minuscule, dar înăbuşite de verdeaţă şi flori. De altfel, San Remo este denumit „Oraşul florilor”. Aici a locuit şi Alfred Nobel, care a descoperit dinamita datorită căreia Europa se bucură astăzi de şosele minunate şi de sute de tuneluri ce străbat Alpii.

474 31 3

474 31 2

Din nou pe drumuri

473 31 1Tocmai mă întorsesem de la Torino şi după două zile am plecat spre San Remo. Nu mă obosesc drumurile. La Torino am jucat un spectacol pentru români. Doamne, cât de mulţi au plecat afară! Faptul este impresionant, iar ai noştri s-au învăţat cu naveta aceasta şi trăiesc pe două planuri, din ce în ce mai relaxaţi. Mai acum câţiva ani, tare mai plângeau de dor, azi se urcă în primul avion low cost şi vin acasă de Paşte şi de Crăciun, să-şi stingă dorul. Cel mult după trei zile fug înapoi să profite de avantajele unei vieţi civilizate şi ale unor salarii mai oneste, care-i ajută să trăiască mai bine. Mulţi şi-au strămutat familia acolo, căci fac copii, bunicii vin să-i ajute să-i crească, şi uite aşa devin încet, încet „italieni”. Mereu am fost întrebată dacă nu mi-am dorit să rămân în străinătate. Nu! Niciodată! Deşi mi s-a propus. Mi-e drag să călătoresc, să sorb tot soarele Italiei, să gust istoria emoţionantă a Parisului. Am rămas fascinată de natura Africii de Sud, dar niciodată nu mi-am dorit să trăiesc acolo. După trei săptămâni de plimbare mi s-a făcut dor de casa mea, de părinţii mei, de prietenii mei şi de dumneavoastră, spectatorii, care mi-aţi oferit în viaţă cele mai fericite clipe. Mă plimb cu plăcere pe bulevardele Bucureştilor, mi-e dragă Piaţa Universităţii, Cişmigiul mă umple de nostalgie şi iarna îmi vine să fug la Sinaia măcar o săptămână. Vara, 2 Mai pentru mine e Raiul pe pământ când, de pe balconul meu, privesc marea albastră nesfârşită. N-aş putea trăi printre străini pentru nimic în lume. Ca să nu fiu nedreaptă, recunosc că am avut noroc să-mi găsesc aici menirea, să pot să mă realizez, să trăiesc din ceea ce lucrez cu plăcere, să primesc aprecierea concetăţenilor mei şi să găsesc împlinirea absolută. N-am fost nevoită s-o caut aiurea. Am doar marea tentaţie să văd locurile frumoase din lume, să cunosc viaţa altora şi să mă întorc acasă mai puternică, spre a-mi face datoria mea aici, unde e rostul meu acasă. Mi-s dragi românii cu toate defectele lor, pentru că-s plini de haz şi de talent. Am plecat pe Coasta de Azur să privesc cerul albastru al Mediteranei, aurul stâncilor scăldate de soare şi să constat, încă o dată, ce fin şi prietenos e nisipul de la Mamaia.

473 31 3

473 31 2

A trecut şi Paştele

472 31 1Nu vi se pare că vremea trece din ce în ce mai repede? N-am apucat să mă plictisesc niciodată. Niciodată n-am avut senzaţia că am terminat tot ceea ce mi-am dorit să fac. Sunt mereu în urmă cu termenele mele despre ordine şi promisiunile pe care mi le-am impus să-i fac pe cei din jurul meu fericiţi. Chiar acum, de Paşte, speram să ajung să pregătesc o seamă de bunătăţi, să mă întâlnesc cu toţi cei pe care-i iubesc. A venit ziua aşteptată, am zis: „Hristos a Înviat!”, şi totul a trecut ca o clipire de pleoape. Îmi place să petrec cu prietenii, să le fac surprize, dar la fel de mult îmi place să urc pe scenă şi să-i văd pe oameni fericiţi. Cele trei zile libere ale Sărbătorilor au trecut, şi iată că următoarea zi m-am urcat în avion să joc la Torino. O să vă povestesc data viitoare cum a fost. Deocamdată o să vă spun câte ceva despre ultimele zile pe care le-am petrecut, unde credeţi, la ţară. Iarbă verde, smălţată cu năsturei galbeni, zeci de lalele (foto 1), lacul strălucitor la câţiva metri, şi-n el oglindindu-se bisericuţa „Lingurica”, veche de sute de ani, care-i primeşte în noaptea de Paşti pe locuitorii din satul Mânăstirea. Mirosea a liliac, iar clopotele acopereau ciripitul păsărelelor care au răsărit ca prin minune. În această privelişte, dimineaţa ne-am sorbit cafeaua în liniştea spartă doar de un cucurigu curajos sau de cotcodăcitul găinilor coanei Anica (foto 2), ce vesteau că au mai scăpat un ou. Adevărul este că întotdeauna mi-a plăcut să respir aerul mirosind a flori în răsărit de soare pe margine de lac. Mi-am reproşat din nou că nu-mi fac timp să petrec mai mult călcând desculţă pe iarba crudă şi să privesc la luciul de apă, depănând amintiri în pace. Să mai stau de vorbă cu vecinul meu Ionel (foto 3), să prăjim împreună cărăşeii proaspeţi, să ciocnim un pahar cu căpşunică făcută de el din struguri aleşi bob cu bob. Am promis să-mi fac timp să gust din farmecul curţii mele de la ţară, căci cred că asta mi-ar face bine chiar în întâlnirile mele cu sutele de spectatori. Aşa că am luat o gură de fericire şi de putere.

472 31 3

472 31 2

Departe în Australia

471 31 1În afară de negri, care lipsesc cu desăvârşire, Australia este un amalgam de rase, naţionalităţi, oameni care nu-şi mai cunosc originea, dar toţi duc împreună o viaţă fără conflicte. Aşa mi s-a părut mie atmosfera acestui continent pe care l-am vizitat de trei ori, pe trei coaste ale sale. Iar dacă ai norocul să călătoreşti cu un avion al Emiratelor Unite, nici nu simţi cele 24 de ore ale călătoriei. Clima, minunată. Nu v-ar conveni şi dumneavoastră ca aproape tot anul să umblaţi în şlapi şi în bluză cu mânecă scurtă? Şi câte minunăţii n-am văzut aici: stoluri de papagali multicolori de dimensiuni fantastice, familii de pinguini care pescuiesc preţ de 40 de kilometri, de dimineaţă până la apusul soarelui, când se întorc în grotele de pe mal cu hrană pentru familie. Este un fenomen rar, căci programul lor se desfăşoară exact la ora anunţată la radio, răsăritul şi apusul soarelui. M-am plimbat printre copacii cu tulpini uriaşe, pe care nu le pot cuprinde şase oameni ţinându-se de mână, şi cu crengi întinse de peste zeci de metri şi am încercat să mângâi un ursuleţ Koala mititel şi somnoros, căci toată ziua rumegă coaja eucaliptului plină de eter. Cangurii mi-au părut urâţi, căci, jumătate iepure şi jumătate măgar, nu-s nişte animale prea simpatice. Aici, în această lume, am cunoscut-o pe Emilia. Măritată cu un grec deştept şi curtenitor, olteanca noastră, la venirea comuniştilor, a plecat în lume. S-a oprit o vreme în Grecia, dar, până la urmă, s-a stabilit la Sydney. Dorul de casă însă n-a părăsit-o nicio clipă şi, ca să-l stingă, şi-a creat în Australia România ei: camere tapetate cu covoare olteneşti, din loc în loc ii autentice brodate pe borangic, ţesături de tot felul şi împletituri colorate. Nu s-a oprit la hobbyul său, ci a creat o întreagă organizaţie de români care păstrează cu sfinţenie tradiţiile româneşti, cu toate sărbătorile, obiceiurile şi credinţa ortodoxă. Face spectacole cu copii îmbrăcaţi în costume naţionale, iar de Paşte îi învaţă pe australieni să vopsească ouă. Strădania nu i-a fost în zadar. A devenit admirată şi respectată în tot oraşul Sydney, iar drept răsplată a avut marea onoare de a fi decorată de însăşi Regina Angliei, pentru activitate culturală de excepţie în comunitatea australiană. Emilia a purtat cu mândrie valorile noastre româneşti acolo departe.

471 31 2

„Ăsta era Amza! Un om obişnuit, care iubea viaţa şi oamenii“

470 31 1Cu o săptămână în urmă, Amza Pellea ar fi împlinit 83 de ani. Nimeni până acum nu l-a uitat şi, spre bucuria noastră, tânărul mediator de televiziune Mihai Morar a avut iniţiativa să-i dedice o oră de emisiune acestuia, care a fost şi va rămâne veşnic un mare artist. Mereu se găsesc persoane care să judece munca altora, se străduiesc făcând comparaţii să micşoreze calitatea celui care (în cazul de faţă) l-a înfăţişat pe Mihai Viteazul, dar a putut să şi cucerească milioane de oameni cu hazul autentic al lui Nea Mărin. Ce prostie! Un mare actor poate trece prin nenumărate ipostaze, căci aceasta este menirea sa, cu condiţia de a fi mereu convingător. Aceasta este, de fapt, marea sa valoare. Amza a fost un erou popular şi în istorie, şi în ipostaza românului obişnuit ce-şi iubeşte semenii şi vrea să-i înveselească.

O veste bună

469 31 1Pe 28 şi 29 martie anul acesta s-a desfăcut frunza liliacului, narcisele sunt înflorite şi ghioceii deja s-au trecut. La Sala Palatului a avut loc un spectacol cu o distribuţie de zile mari. Programat vineri, 28 martie, am fost nevoiţi să-l repetăm şi pe 29 martie, la cererea publicului. Rară întâmplare, căci sala are peste 4.000 de locuri, şi totuşi a doua zi la spectacol au mai venit 3.000 de spectatori. Care este curiozitatea? Afişul a fost, în afară de Corina (foto 1, alături de Steliana Sima), cuplul Ţociu şi Palade, plus subsemnata, ocupat numai şi numai de interpreţi de muzică populară. Spectacolul a fost realizat de producătoarea Elise Stan (foto 2) şi prezentat de Iuliana Tudor (foto 3), care ne-au obişnuit numai cu emisiuni excepţionale iubite de spectatori la „Odată-n viaţă”. Toate partiturile muzicale au fost susţinute de Orchestra „Lăutarii”, dirijor Nicolae Botgros, care de mult ne-a demonstrat că românii şi basarabenii sunt fraţi de sânge şi de neam. De ce spun „O veste bună”, succesul uriaş realizat de muzica populară în aceste spectacole ne dă speranţa revenirii la muzica adevărată, autentică, românească. Asta înseamnă că oamenii s-au săturat de zgomotele imitaţiilor anumitor aşa-zise vedete, de englezeasca neinteligibilă a tinerilor imitatori sau de picioruşelor dezgolite, şi simt nevoia să stea liniştiţi într-o sală frumoasă şi să asculte în tihnă MUZICĂ. De mult n-am văzut atâta lume elegantă, civilizată şi atâtea buchete şi coşuri cu flori oferite, care au demonstrat fără tăgadă dragostea publicului pentru acest gen de muzică. Scopul manifestării a fost aniversarea domnului Constantin Enceanu (foto 4), care a adunat în jurul său 14 nume sonore, invitaţi unul şi unul, care reprezentau diverse regiuni folclorice. Momentele de haz asigurate de Ţociu şi Palade s-au încadrat perfect în atmosfera spectacolului, ştiind că domnul Enceanu are o paletă a repertoriului plină de umor. Nu întâmplător i-a avut alături pe soţii Rednic, Petrică Mîţu Stoian, Niculina Stoican sau Iancu Dinu-Sălăjan. Eu personal am fost fericită. Aplauzele furtunoase care m-au însoţit mi-au demonstrat că publicul acesta curat mă apreciază. În ceea ce priveşte orchestra „Lăutarii”, a întregit perfect acest spectacol minunat.

469 31 2

469 31 3

469 31 4

Târgul Internaţional de Carte şi Muzică de la Braşov

Ştiţi cu siguranţă că eu sunt într-un fel braşoveancă. După refugiul cumplit din Basarabia, în sfârşit am fost repartizaţi în acest frumos oraş, unde mama a devenit învăţătoare la Şcoala nr. 11 în cartierul Steagul Roşu, cartier muncitoresc, aşezat la poalele Tâmpei. Dacă nu erai prea leneş ajungeai în centru pe o scurtătură numită Curmătura, care era un drum cam singuratic şi-l frecventam mai mult iarna, în încercările mele de a deveni mare vedetă de schi, ceea ce nu mi-a reuşit, deşi eram mereu aleasă în programele sportive. Aceasta cred că se datora mai mult entuziasmului meu decât calităţilor mele pentru sport. Locuiam la intrarea în oraş, care la ora aceea era marcată de un şir de blocuri cu cinci etaje, cu aer montan şi mult spaţiu verde. Astăzi, intrarea oraşului s-a schimbat. Şoseaua largă este străjuită de mari construcţii cu scop comercial: Metro, Carrefour...

Un tânăr cu talent

Demult de tot erau puţine aparate video în România. Casete pe piaţă, nici vorbă. Le găseai piratate la diverşi prieteni care le aduceau din străinătate. Foamea de filme din Occident era din ce în ce mai mare. Şi Puişor, şi eu eram ahtiaţi după noutăţi cinematografice, drept care făceam eforturi să achiziţionăm cât mai multe filme. Cum amândoi nu eram zgârciţi, curând casa noastră devenise un club video. Aproape seară de seară se adunau mai mulţi prieteni la noi, care vizionau chiar şi câte două filme. Apoi comentam, ne bucuram, şi atmosfera era grozavă. Uneori le împrumutam cu plăcere celor care nu puteau să vină.