Main menu

header

De la Iaşi: La Mulţi Ani, Stela!

570 31 1Iaşi - 7 martie 2016. Propunerea unui turneu în Moldova venise mai de multă vreme, dar perioada am bătut-o în cuie între 6 şi 10 martie: Focşani, Iaşi, Suceava, Bacău şi Braşov. Nu am mai fost prin ţară cam de multă vreme şi, sincer vă spun, m-am bucurat. Publicul din oraşele de provincie are o stare de spirit aparte, un fel de aşteptare cu emoţie a spectacolelor din Bucureşti. Pe urmă, a fost atâta vâlvă cu sărbătorirea celor 80 de ani ai mei şi erau poate chiar nerăbdători să-mi spună „La mulţi ani!” (foto 1). Nu vreau să mă laud, dar relaţiile mele cu publicul din Iaşi sunt foarte vechi şi foarte calde. Oraşul acesta are o viaţă culturală foarte bogată, un teatru naţional cu o istorie remarcabilă şi a fost întotdeauna leagăn pentru cei mai mulţi cărturari ai României. Vă daţi seama deci că are şi un public pregătit, al cărui verdict noi îl aşteptăm cu emoţie. Am intrat în Iaşi cu inima deschisă într-o zi cu soare, întâmpinaţi de strălucirea cupolelor nenumăratelor lăcaşuri sfinte, am admirat clădirea Palatului Culturii (foto 2), în sfârşit recondiţionat cu albul său strălucitor, şi chiar dacă teii lipsesc acum din prostia unora, merişorii ne aşteptau plini de milioane de flori albe. Am jucat la Teatrul Naţional, am revăzut cortina superbă pictată din anul 1894 (foto 3), una dintre cele trei din Europa care mai există. Ea reprezintă evoluţia vieţii şi e pictată pe pânză, de aceea necesită condiţii de păstrare speciale. Sala este superbă, clasică, având cele trei rânduri de balcoane ce nu se mai găsesc decât la foarte vechile clădiri de teatru. Aplauze, flori, vorbe frumoase, un hotel elegant şi o masă gustoasă stropită cu Cabernet. A doua zi, o vizită la televiziune cu interviuri cuprinzătoare. Totul a fost un regal. O să ne fie dor de Iaşi, dar sperăm să-l vizităm mai des.

570 31 3

570 31 2

Emoţii mari în Sala Mare de la Cotroceni

569 31 1Cred că e banal să vă spun că primirea de la Cotroceni, cu ocazia decernării medaliei „Steaua României în grad de Cavaler”, m-a copleşit de emoţie. Nu știu ce suflet poți să ai ca să nu fii… E drept, am mai trecut prin asemenea clipe deosebite atunci când am primit „Meritul cultural în grad de Comandor” în prezenţa domnului Ion Iliescu. Am trăit clipe memorabile şi când am primit medalia „Magna cum laude” din partea Majestăţii Sale Mihai I, Regele României. Căruia îi doresc din acest colț de pagină însănătoșire și refacere grabnică. Am mai avut, desigur, multe ocazii în care m-am bucurat de aprecierea oamenilor. Nu ştiu ce, dar probabil vârsta - Doamne, cât urăsc să spun așa ceva! - m-a făcut de data aceasta să fiu mai mişcată, mai emoționată în Sala Mare de Ceremonii de la Cotroceni, în fața actualului preşedinte al României. Aparent, domnul Klaus Iohannis pare o persoană sobră şi foarte stăpânită. Am avut însă bucuria să recunosc în zâmbetul şi în privirea sa un semn de caldă prietenie. Vorbele sale simple m-au făcut să-l preţuiesc mai mult şi mi-au dat speranţa că, dincolo de prezenţa sa oficială, reținută, chiar rece, se află un om cu suflet mare. N-am exagerat când am afirmat cu încredere: „Să vă ajute Dumnezeu în ceea ce întreprindeţi, pentru ca apoi, la rândul dumneavoastră, să ne ajutaţi pe noi”. Evenimentul a decurs în prezenţa presei şi a câtorva invitaţi din lumea culturală a Bucureştilor. Dumnezeu să mă ajute şi pe mine să fiu sănătoasă în continuare ca să am puterea să dăruiesc românilor clipe de bucurie şi mesaje de mai bine.

569 31 3

569 31 2

Căutând prin arhivă...

568 31 1Pregătesc un nou spectacol pentru primăvara aceasta şi sunt nevoită să răsfoiesc o mulţime de texte şi de fotografii. Spre marea mea părere de rău, nu prea întâlneşti astăzi nici pe scenă, nici la tv momente de umor cu miez, cu rezonanţă în sufletul spectatorului, care să-l facă să le aprecieze, să găsească o satisfacţie şi o speranţă că mâine va fi mai bine. De fapt, de ce, după zeci de ani, spectacolele de la Boema au rămas în memoria românilor, tocmai pentru că pe scenă se spuneau adevăruri importante şi ei, spectatorii, sperau că, fiind auzite, se va schimba în bine cursul societăţii. Românii se încărcau de speranţă şi plecau de la noi înseninaţi, crezând într-un viitor luminos. Tot căutând printre perlele acelor timpuri găsesc alăturate şi o mulţime de fotografii ale diverselor personaje jucate. Uitându-mă cu atenţie, am rămas şi eu pe gânduri, constatând cât de diverse sunt ele, cât de deosebite sunt chipurile omeneşti pe care le-am întruchipat. În perioada aceea, când goana după necesităţile familiei (brânză, cafea, ouă, carne) era în sarcina femeii, am jucat o „Julietă” iubitoare, devotată şi dusă până la nebunie în căutarea fericirii (foto 1). Moda anilor ’75-’80 o luase complet razna, şi femeile, din dorinţa de a fi frumoase, purtau cele mai zdrenţuite şi mai cenuşii haine, asortate la coafuri de sperietoare (foto 2). Era un subiect gras ca toate exagerările şi se puteau scoate materiale haioase. Şi cum bârfa a fost întotdeauna gustată la noi, am jucat o serie de babe clevetitoare, inventatoare de minciuni, turnătoare, moralizatoare şi, ca atare, întotdeauna apreciate de publicul spectator (foto 3). Şi mai am la arhivă ne- numărate exemple pe care le vom discuta altădată.568 31 3

568 31 2

Se înfiinţează „Teatrul Stela Popescu“

567 25 1Se apropie pentru mine un eveniment mai mult decât onorant, mai mult decât uimitor. Urmează să apară în lumea culturală a Bucureştilor „Teatrul Stela Popescu”, închinat copiilor şi tinerilor (foto 1). Nu mi-a trecut niciodată prin minte o asemenea idee ambiţioasă, cred chiar că este prima oară când un artist în viaţă are parte de o asemenea apreciere. Mă uimeşte, mă emoţionează, dar mă şi încarcă de o mare responsabilitate. Trebuie să vă spun cum s-a ajuns aici. De ani şi ani buni joc în spectacole pentru copii: „Chiriţa”, „Piatra din casă”, „Soacra cu trei nurori”, valori de neuitat ale dramaturgiei româneşti ce primesc generaţie de generaţie aplauzele copiilor şi tinerilor. Autorul adevărat al acestui nou proiect este o femeie extraordinară, doamna Smaranda Oţeanu-Bunea (foto 2): muzicolog, om de litere, cronicar de teatru, îndrăgostită de muzica clasică şi de literatura română. A fost autoarea mai multor proiecte teatrale, dintre care şi „Opera Comică pentru Copii”, iată deci că ea reuşeşte să dea fiinţă unui nou teatru, unui nou proiect. Scopul este mai mult decât meritoriu, acela de a oferi generaţiilor următoare o educaţie impecabilă, cu muzică clasică şi tradiţională din folclorul românesc, cu creaţii coregrafice din operele internaţionale, un loc unde tinerii să fie feriţi de poluarea muzicii casetofoanelor urlătoare din lumea străzii. Spectacolele noastre vor dezvolta în spiritul viitoarelor generaţii eleganţă, iubire de frumos şi dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti. Nu pot decât să mulţumesc prietenei mele Smaranda pentru iniţiativa de a crea un teatru pentru tinerii noştri şi, mai mult, pentru onoarea de a-l numi „Stela Popescu”, căci vreau să cred că exemplul carierei mele îndelungate poate să inspire tânăra generaţie.

567 25 2

Copiii cuminţi din India

566 26 1Acum câteva nopţi am văzut un film care m-a marcat. „Copiii cerului” se cheamă şi vorbeşte despre o familie săracă de indieni şi cei doi copii, fetiţă şi băiat de 8 şi 10 ani. De ce m-a impresionat acest film o să mă înţelegeţi. Cu ani în urmă, am fost în India, nu o dată, ci de trei ori, şi am descoperit o mulţime de lucruri ieşite din comun pentru noi, europenii. Clădiri de o rară frumuseţe, locuri de cult al diverselor religii existente şi mulţi, mulţi oameni cu totul diferiţi de noi. Sunt foarte mulţi şi foarte săraci, dar în ochii lor mari şi frumoşi nu se zăreşte nicio sclipire de violenţă sau nefericire (foto 1). Te privesc curioşi, prietenoşi, interesaţi de ce înseamnă civilizaţie modernă, deşi, dacă ne gândim bine, ei sunt produsul unei civilizaţii cu mult mai vechi şi mai bogate. Templele sunt pline de flori şi te aşteaptă să-ţi aşeze pe umeri ghirlande colorate (foto 2). Bulevardele mărginite de arbuşti răspândesc un parfum pătrunzător şi sunt străbătute de cele mai moderne maşini. N-ai crede însă că spre marginea oraşelor te întâmpină cocioabele deşălate încropite din cartoane şi resturi de tablă (foto 3). Acolo se adăpostesc cei mulţi şi cu mulţi copii. Ce contrast fantastic, ai crede că în curând va izbucni un conflict înfricoşător. Ei bine, nu! Pacea domneşte peste această lume diversă, şoferii nu se bat între ei deşi aglomeraţia este de neînchipuit, oamenii îşi văd de treburile lor în linişte, vânzătorii amabili te îndeamnă să cumperi mărgele din pietre preţioase, semipreţioase sau şalurile superbe de caşmir. După câteva zile nu te mai sperie nici şobolanii care se strecoară la rigolă, nici veveriţele mici care circulă pe tavan ca nişte şopârle. E loc pentru fiecare. Revelaţia filmului pe care l-am urmărit acum câteva seri a constat în dragostea ce domnea în familie, puterea de înţelegere a celor mici, respectul faţă de părinţii lor, cinstea indusă de dragostea fraţilor inteligenţi şi iubitori de carte, toate acestea de la sine înţelese. Am trăit împreună cu ei misterul acestei vieţi dusă cu stoicism, fără revoltă, fără supărare. Şi în faţa celei mai mari nedreptăţi, doar lacrimile ce curg din ochii frumoşi ai copiilor mai arată suferinţa. Dar iau viaţa aşa cum este.

566 26 2

566 26 3

Cum e să ai noroc de profesori buni!

565 31 1E adevărat că este un mare noroc. Oricât ai fi de talentat, ai nevoie să te îndrume un om cu experienţă, cu pricepere, care-ţi vede calităţile şi ştie să ţi le dezvolte. De multe ori am asemănat acest lucru cu o grădină de flori, una sălbatică, unde plantele tot frumoase sunt, dar cresc la întâmplare, şi o grădină aranjată de un florar priceput. Într-o clasă de actorie eşti sub îndrumarea unui profesor şi a unuia sau doi asistenţi. La clasa mea de actorie condusă de un mare actor pe care nu şi-l mai aminteşte nimeni (asta-i profesia noastră de fluturi), domnul A. Pop Marţian, am avut trei asistenţi. Capacităţi remarcabile ale Teatrului românesc: Cornel Todea, Mihai Berechet şi Ion Cojar. Unii au mai venit, alţii au mai plecat, dar constant am fost sub mâna lui Ion Cojar. Acest domn avea un har pedagogic extraordinar. Cunoştea studentul şi-l îndemna spre exact ceea ce-i era favorabil. Insistent, uneori chiar prea insistent, dar nu te lăsa în pace până nu ajungea la rezultatul dorit. Nu întâmplător a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori şi mai apoi regizor al câtorva generaţii. Îi datorez domnului profesor Cojar multe dintre succesele mele. Primul, şi cel mai răsunător, a fost spectacolul „Preşul” de Ion Băieşu. Aveam 36 de ani şi trebuia să joc o femeie de 60 de ani, o servitoare amărâtă. Veneam de la Revistă cu imaginea vedetei cu pene şi paiete, şi nimeni nu credea că pot fi credibilă în acest rol. Nici măcar eu nu eram entuziasmată. Numai dragul meu Iany (cum îi spuneam noi) a mers la sigur. Şi am jucat-o pe Filofteia 18 ani, cu succes enorm. Altă dată s-a pus în scenă o piesă rusească „Turnul de fildeş”. El m-a cerut în distribuţie şi nu mi-a dat să joc ce voiam eu, adică o ţaţă cu haz, ci un rol profund de dramă. El a avut dreptate, căci cu acel rol am luat un premiu pe ţară. Rezultatul celor două succese de care vă vorbesc este datorat încrederii neţărmurite dintre profesor şi elev. Fotografiile pe care le-am postat sunt făcute cu ocazia lansării cărţii pe care a scris-o despre cariera sa. Au trecut câţiva ani de când l-am pierdut, dar nu-l voi uita niciodată!

565 31 3

565 31 2

Cu cortul prin Europa

564 31 1Mă oprisem la Barcelona data trecută, dar ar mai trebui să adaug că prin acest oraş care m-a marcat pentru totdeauna am mai trecut de multe ori. Când trăia regretatul meu soţ aveam obiceiul să facem în fiecare an câte o excursie în străinătate. Pentru că problema banilor era greu de rezolvat, deoarece cu orice aprobări speciale nu primeai dreptul să schimbi decât câte 100 de dolari. Ce să faci cu ei într-o excursie prin Europa? Dar noi, fiind membri ACR (Automobil Club Român), puteam schimba suma necesară pentru benzină şi cazare în traveler checks (cecuri de călătorie). Făceam un deviz şi, chiar dacă în el aveai cazare la hotel, găseai alte soluţii să faci economie. Cum am ieşit din Ungaria, în Cehoslovacia am şi cumpărat un cort de două persoane şi o saltea pneumatică. În rest, lucrurile au mers strună. Vreau să vă spun că aceste campinguri din toată Europa sunt ultracivilizate, cu tot confortul - duşuri, bucătării, frigidere, şi uneori şi un mic magazinaş alimentar. Chiar am domnit de-a lungul Europei, când, după o zi obositoare, ne aşezam în faţa cortului cu măsuţa pliantă şi ne ospătam cu cele mai originale bunătăţi. Stăteam la taclale până noaptea târziu, comentând sau plănuind călătoria de a doua zi. La prima noastră aventură europeană am poposit la Budapesta. Nu aveam cortul încă. Ne-am cazat într-un bungalow pe Insula Margareta, cu piscină şi toate îndemânările posibile. Am vrut să stăm o noapte şi am stat trei zile şi trei nopţi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am gândit cu durere la campingurile din România care erau un dezastru. Ce oraş frumos Budapesta! Cât de civilizat, şi era prin anul 1973. Am admirat clădirea Parlamentului de pe malul Dunării, am mâncat o ciorbă de peşte specifică lor, într-un local cioplit în piatră, sus, în Buda, şi am văzut un spectacol de cabaret de succes când la noi pe atunci nu prea întâlneai aşa ceva. Am avut noroc că ne-a tradus cineva de la ambasadă totul. Apoi, după o dimineaţă petrecută în piscină, spre bucuria lui Puiu, am pornit spre Praga. De aici am cumpărat şi cortul. Am vizitat oraşul de aur, cum i se spune, şi muzeele lui, unde totul este tradus şi în franceză. Deci, a fost minunat. Ce bere bună au! E minunat să călătoreşti. Înveţi, te bucuri şi, după firea mea şi a lui Puişor, te întorci acasă optimist şi dornic să aplici ce-ai învăţat. Despre altele, altădată.

564 31 3

564 31 2

Peripeţii prin Spania

563 31 1Mereu mă întreabă lumea: „Doamnă, aţi călătorit atât, totuşi unde v-a plăcut cel mai mult?” Mi-am pus şi eu această întrebare. Greu de răspuns. Am călătorit pe toate cele cinci continente datorită profesiei mele minunate şi unor artişti de excepţie cu care am făcut echipă sub conducerea bunului nostru prieten, regizorul Dan Puican. Întâmplarea joacă în viaţa noastră un rol important. Din această sfântă întâmplare a apărut şi spectacolul nostru „Caviar, vodcă şi bye, bye”, proiect născut în studioul de radio căruia nu i-am visat o viaţă atât de lungă. Iată că ambasadele române din toate ţările au fost interesate să ofere diasporei un moment artistic de excepţie şi aşa, la invitaţia lor expresă, am pornit la drum. Vă daţi seama ce bucurie şi câtă responsabilitate? Invitaţie, invitaţie, dar organizarea plecărilor ne revenea nouă. N-a fost uşor, dar liderul nostru este ambiţios şi astfel, acum 17 ani, am început un drum pe care am străbătut mii de kilometri. E adevărat că toate locurile prin care am trecut ne-au găzduit puţină vreme. Din cauză că avionul costa prea mult, am hotărât ca distanţele dintre oraşe (care erau foarte mari) să le parcurgem, în general, cu maşina. Odată am plecat în Spania, care ne-a primit cu imaginea pe care o vedeţi aici (foto 1), reclamă desigur la băutura lor celebră. De aceea, poate când am ajuns în Barcelona, am fost tentaţi să vedem o coridă. Era exact momentul în care se disputa ideea de a interzice aceste spectacole. Deci aici n-am avut noroc, dar sunt atâtea minunăţii de văzut în Spania. La Madrid este important întâi să vedeţi Prado, celebrul muzeu, Escorialul (foto 2) şi celebrul grup statuar „Don Quijote şi Sancho Panza”. Aici, un românaş mai tuciuriu, din simpatie probabil, i-a smuls doamnei doctor Puican geanta de la subraţ. Noroc că nu erau bani, deci a plecat repede păcălit. Ca o paranteză, îmi amintesc faptul că, la grădina Boema, am jucat împreună cu Arşinel pe bravii eroi ai lui Cervantes. Sancho Panza imaginat de mine era un domn borţos, mahmur, cu sticla în mână. Revenind, Barcelona te întâmpină cu Columna lui Columb şi corabia sa din port, iar apoi te obligă să vizitezi Mănăstirea Montserrat, sus pe munte. Urci cu telefericul, dar apoi te plimbi pe aleile întortochiate, străjuite de statui superbe inspirate din biblie. Eu, artistă fraieră, am plecat în interesanta excursie cu pantofi cu toc. Ce prostie, căci picioarele mele au suferit amarnic. Ce minune însă că, la întoarcere, m-am odihnit în Parcul Guell (foto 3) a563 31 3l marelui Gaudi.

563 31 2

Este necesar ca un număr mai mare de femei să intre în politică

562 31 1De curând am asistat la o conferinţă intitulată „Reprezentarea de gen în politică, provocări şi soluţii”. Mai pe înţelegerea noastră, necesitatea ca un număr mai mare de femei să intre în politică, pentru că ar aduce un spor de eficienţă în activitatea Parlamentului şi a tuturor structurilor de conducere. Suntem printre cele din urmă ţări care n-au rezolvat această problemă şi care este de fapt o dovadă de înapoiere în mentalitatea noastră. Conferinţa s-a bucurat de prezenţa multor personalităţi de seamă, începând cu prim-ministrul Dacian Cioloş, doamna Alina Gor- ghiu, Răzvan Sava, primar interimar al Bucureştilor, Mircea Geoană, Ludovic Orban, Irina Costache, de la Asociaţia pentru libertate şi egalitate de gen. Problema se va rezolva cu siguranţă, toată lumea fiind de acord că trebuie reglementat procentajul adecvat într-o democraţie reală. Nu trebuie să uităm că avem o mulţime de femei performante în sport, în afaceri şi în management. Personal, mi-au venit în minte femei pe care le cunosc care ar putea ţine piept marilor probleme cu care ne confruntăm. Femei inteligente, cultivate şi, cel mai important, generoase, capabile să se dăruiască celor din jur. De exemplu, Cristina Stamate (foto 1), o femeie creativă, pregătită serios pentru profesie şi viaţă, un om de nădejde care ar putea prelua o mulţime dintre proiectele ce se propun. Adriana Trandafir (foto 2), actriţă extraordinară, care iubeşte teatrul, publicul şi, ce e mai important, oamenii. „Un om de bine”, expresia, din păcate, s-a demonetizat, dar rămâne valabilă când întâlneşti asemenea oameni. În cariera mea am cunoscut încă o femeie puternică, Smaranda Oţeanu (foto 3), care a înfiinţat acum 12 ani Teatrul pentru copii „Opera comică”. A preluat la un moment dat Sala Giuleşti care era în paragină şi pe care a refăcut-o cu economie maximă de timp şi de bani. Şi, cum e câteodată pe lume, i s-a pus piedică. Smaranda merge mai departe cu mult curaj şi în curând vom juca, spre marea bucurie a copiilor, la Sala Mică a Palatului Tineretului. Vom avea un repertoriu excepţional, cu muzică clasică şi modernă, un mediu cultural educativ în zilele noastre, în care poluarea culturală constituie un pericol pentru copii. Iată deci că numai la prima vedere am găsit trei femei puternice, capabile să susţină proiecte culturale importante.

562 31 3

562 31 2

„Mi-am petrecut aniversarea alături de prieteni la Palatul Naţional al Copiilor“

561 31 1Mi-e teamă că v-am plictisit cu poveștile mele, dar o dată împlinește omul 80 de ani. Luni, 21 decembrie, exact de ziua mea, la Sala Mare a Palatului Copiilor, doamna Smaranda Oteanu a organizat un spectacol pentru copii. Sala are 1.000 de locuri, iar publicul a fost informat în doar două zile și totuși sala era arhiplină de copii cu părinți, fericiți și nerăbdători. Afișul era „Stela Popescu - 80 de ani de viață”, iar dedesubt, „Stela Popescu și prietenii ei”. Megaspectacol, muzică de la celebre arii de operă și music-halluri, până la șlagăre de ultimă oră, cortine dansante pline de culoare și temperament. Și-au dat concursul: Vincențiu Țăranu, Gabriela Daha, Oana Șerban, Andrei Lazăr, Mirella Damian și alți artiști cunoscuți. Alături au fost copiii-vedetă Roberta, Bogdan, Genifer și Trupa AS. Deci un megaspectacol, producție a Palatului Național al Copiilor, alături fiind Uniunea Criticilor Muzicali și Forumul Muzical Român. Spectacolul a durat două ore și jumătate. Publicul a fost formidabil, au aplaudat intervențiile sărbătoritei, iar evenimentul s-a cerut repetat. Trebuie să adaug că au participat și invitații mei, Mirabela Dauer, Maria Dragomiroiu, Sanda Ladoși, Alexandru Arșinel și Adrian Enache. Poate că acest spectacol din 21 decembrie a fost prefața unei minunate călătorii în lumea artei prin lansarea „Teatrului Muzical Stela Popescu”, o companie unică în viața românească. Dacă această trupă pe care o avem va fi recunoscută ca un teatru de sine stătător, vom avea în București o mulțime de evenimente culturale pentru bucuria copiilor și părinților care vor ca odraslele lor să devină oameni educați, infor- mați, creativi și, nu în ultimul rând, cetățeni de valoare ai țării noastre. Țineți-ne pumnii ca să reușim!

Sărbătorită de Teatrul Tănase

560 31 1Chiar nu m-am aşteptat la o asemenea desfăşurare de forţe pentru a sărbători persoana mea. Sigur e o vârstă, 80 de ani. Au trecut ca vântul şi ca gândul şi chiar nu realizez valoarea evenimentului. Cum eu niciodată nu prea am dat importanţă persoanei mele, de data aceasta totul m-a copleşit. Atâtea vorbe frumoase, atâtea întrebări la care a trebuit să le dau răspuns, radio, televiziuni, spectatori. După vernisajul de la Teatrul de Comedie, care realmente m-a emoţionat şi m-a făcut fericită, a doua zi m-a aşteptat o altă bucurie: spectacolul „Aplauze, aplauze, Stela 80 de ani”. Toată trupa Teatrului Tănase mi-a închinat un mare spectacol cu balet, cântăreţi, invitaţi speciali care au spus cuvinte atât de frumoase, ce m-au uluit (foto 1). Una dintre prezenţe în spectacol a fost Horaţiu Mălăele, acest extraordinar artist care reprezintă o generaţie mult mai tânără, a cărei părere mă onorează. De asemenea, regizorul Dan Puican (foto 2), care a povestit de lunga serie de imprimări la Radiodifuziunea Română, şi George Mihăiţă, care a amintit spectatorilor de succesele de la Teatrul de Comedie timp de 18 ani. Prezenţa în sală şi cuvintele de laudă ale doamnei Ioana Bogdan (foto 3) m-au emoţionat până la lacrimi. Am lucrat peste 50 de ani la Televiziunea Română. Majoritatea emisiunilor care şi acum vă încântă au fost produse de Domnia Sa. Ele au rămas în repertoriul permanent al TVR şi, după cum se vede, constituie şi azi majoritatea emisiunilor cu cea mai mare audienţă. Chiar mă gândeam anul trecut când ne-au spus că nu sunt bani pentru programul de Revelion şi ei ne-au folosit vechile noastre imprimări într-o mare parte din emisia de Anul Nou. Ce regulă o fi şi asta să profiţi mereu gratis de munca artiştilor? Ne-am mângâiat cu gândul că încă o dată publicul va vedea cât de serios munceam pe vremuri, ce minunate lucruri realizam dacă şi după 50 de ani munca noastră are valoare. Spectacolul de care vă vorbeam din 20 decembrie 2015 a mers şnur, cu succes foarte mare, şi n-ar fi exagerat să vă spun că am primit o căruţă de flori. Am dus o mare parte la cimitir, pentru că acela care merită toate aplauzele a fost soţul meu, marele scriitor de revistă Mihai Maximilian.

560 31 3

560 31 2