Main menu

header

Un Crăciun de poveste

27-1În anii copilăriei mele era război şi tata era undeva departe, deci Crăciunul nu era prea fericit pentru mine. Mama îmi făcea o păpuşă umplută cu tărâţe, cu buze roşii de aţă, aveam, eventual, o crenguţă de brad, iar bunătăţile puţine ne mulţumeau, căci dictonul nostru era: „Tot ce face mama e bun!” În ’44 eram refugiate la Sibiu, într-un sat de saşi. Noi, basarabenii, eram cazaţi prin camere rechiziţionate în casele lor şi, desigur, nu fusesem primiţi cu simpatie. Logic. A venit Crăciunul, şi gazda a tăiat porcul cel gras. Mama a rugat-o să-i dea pe bani câteva kilograme de carne, ca să avem şi noi ce pune pe masă. Răspunsul a fost: „Nu eu te-am pus să pleci de acasă”. Iar mama a gândit: „Să nu dea Domnul să afli de ce-am plecat de-acasă”. N-au trecut trei luni şi au venit ruşii, iar cele două fete, de 17 şi 18 ani, ale proprietăresei noastre, împreună cu toţi tinerii de aceeaşi vârstă din sat au fost ridicaţi şi duşi la muncă, la minele de cărbuni din Dombas. Mama a fost cea care a şters lacrimile de pe obrazul săsoaicei noastre şi au rămas prietene.

Perioada Sărbătorilor de iarnă

29-1Toţi aşteptăm cu nerăbdare Sărbătorile de iarnă. Nu doar pentru zilele de odihnă, ci şi pentru bucuria întâlnirii cu familia, cu prietenii în lumina colorată a lampadarelor de pe bulevard sau acasă când pregătim masa de Crăciun alături de bradul împodobit. În ultima vreme, deşi pacea nu ne-a mângâiat, se ţin serbări şi între colegii de serviciu. De ce nu?! În fond, e tot o familie locul în care îţi câştigi existenţa, unde petreci o bună parte de viaţă, legi prietenii şi făureşti speranţe.

Din nou în Canada (II)

27-1Ne-am despărţit cu greu de Bebe şi Doina, cu promisiunea că ne vom vedea curând, şi am zburat spre Montreal. O doamnă deşteaptă, Simona Hodoş, ziarist, şi soţul său, Daniel, actor (foto 1), au plecat cu mult curaj spre acest oraş, el renunţând la visul de a deveni actor sau de a regiza filme, după ce a absolvit facultăţile de specialitate. Au înfiinţat aici o fundaţie culturală, căci bucuria lor este această preocupare de a organiza evenimente speciale pentru români, spre a le ostoi setea dorului de acasă. Spun „evenimente speciale”, căci invitaţii aduşi din România sunt de marcă, iar zilele în care au loc sunt importante: Ziua Naţională a României, 24 ianuarie sau Ziua Mărţişorului.

Din nou în Canada (I)

28-1Până în 1989, drumul nostru, al actorilor, era închis. Cursele dincolo de Ocean plecau doar cu diplomaţii comunişti sau cu delegaţii culturale de ansambluri, unde „Căluşarii” ne reprezentau temperamental cântecul popular. Aveau, cu siguranţă, succes şi ostoiau, într-o oarecare măsură, dorul de ţară al românilor plecaţi - nu zic fugiţi - în lumea nouă. După 1989, când drumurile s-au deschis, oricine a putut să-şi încerce norocul pe continentul mult visat, iar noi, artiştii, am început să primim invitaţii pentru a juca în marile oraşe. Primul drum a fost Canada. Un tânăr domn pe nume Samoilă Părău, originar din Făgăraş, ne-a propus primul turneu (aud că azi concurează pentru postul de parlamentar pentru diaspora. A fost o propunere riscantă, emoţionantă pentru noi. O lume necunoscută, un public pe care îl credeam neavizat, distanţe uriaşe, frig... Mai apoi am realizat că gerul canadian e mai prietenos, că nămeţii de zăpadă strălucesc în razele soarelui, că toate străzile duc spre spaţii încălzite, şi astfel uiţi de frig.

Alexandru Arşinel, de la Dolhasca pe Calea Victoriei

25-1Povestea nu e neobişnuită, dar este totuşi fascinantă. Spun că nu e neobişnuită, pentru că nenumăraţi oameni au parcurs drumul greu al devenirii de la modestul cuib al naşterii la luminile sclipitoare ale recunoaşterii. Cartea scrisă de Maria Capelos după o serie de discuţii amicale cu Alexandru Arşinel, lansată de curând la Târgul de Carte Gaudeamus, merită citită. Ea va trezi bucurie în sufletul celor care au urcat trudnic pe drumul realizării unei cariere şi va folosi celor care trebuie să înfrunte viaţa cu mult curaj.

A mai răsărit o „grădiniţă de umor“ (II)

26-1Vă asigur că evenimentul organizat de Teatrul Municipal din Baia Mare nu a fost numai o înşiruire de spectacole. În frumoasa sală renovată impecabil au fost găzduite mai multe evenimente. O expoziţie de afişe de teatru asigurată de Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, o lansare de carte a scriitorului Cornel Udrea, unul dintre adevăraţii umorişti, care scrie cu har materiale de calitate consistente, cu referiri la viaţa zilelor noastre, expoziţie de caricaturi, originale la care s-a adăugat, prezent fiind, şi caricaturistul, şi o şedinţă de autografe caricatură.

A mai răsărit o „grădiniţă de umor“ (I)

27-1Dacă ar fi să socoteşti ceasurile ce-ţi trebuie să ajungi până la Baia Mare, parcă nu te-ai mai încumeta s-o porneşti la drum. Uneori însă e absolut nevoie şi începi să cauţi motive de îmbărbătare. Eu am găsit foarte repede puncte de sprijin. M-am întrebat: „De ce oare era Puiu atât de bucuros când scria un spectacol pentru Teatrul de Revistă din Baia Mare?... De ce se străduia atât de mult ca textele să fie foarte bune?...”. Treceau săptămâni de lucru, cu îndoieli şi bucurii, apoi zile de lectură şi corectură cu Vasi (Veselovschi) la pian până când îi vedeam pe amândoi zâmbind mulţumiţi (foto 1). Urmau întâlnirile cu arhitecta Bobi Dinulescu, decorul, costumele pentru actori şi balet, cortine, luminile, amplasamentul, prologul, finalul şi câte şi mai câte amănunte ce alcătuiesc în sfârşit un spectacol de succes. Cu toată această „bucătărie” terminată plecau in corpore la Baia Mare. Erau în sfârşit optimişti şi nerăbdători. Şi ştiţi de ce? Pentru că acolo îi aştepta o trupă plină de pasiune, ce era gata să se pună pe treabă.

DVR PHARM