La ceas aniversar, Florin Piersic, cel care a devenit un fel de „tată al timpului“, vorba prietenului său Nichita Stănescu, readuce în memoria cititorului acestor rânduri prezentul continuu. Rămâne același „june prim“ din perioada în care reușea să seducă publicul cu rolul din „Peer Gynt“ și îi place să-i vorbești pe numele mic.

„Eu nu sunt «maestru», eu sunt Florin“, avea să-mi spună. Florin este un om hotărât și un spirit sprințar, care nu stă locului și care se regenerează perpetuu. Moleculele sale aleargă într-o goană nebună și se izbesc între ele din lipsă de loc. Carnea vitalității lui se sprijină atât de puternic pe ea însăși, încât miezul îi devine nu os, ci vrajă.

„Într-o zi, Mitzura Arghezi și fratele ei, Baruțu, au avut ideea să mă ducă la Mărțișor, unde era casa de creație a lui Tudor Arghezi, transformată, ulterior, în muzeu. Mitzura, care era colegă cu mine la Teatrul Național din București, mi-a spus: «Tata te-a văzut în multe piese și i-a plăcut că ești deosebit, de la un rol la altul». Ca o paranteză, asta i se datora și maestrului meu, cu adevărat un «maestru», regizorul Alexandru Finți, care m-a distribuit în «Oameni și șoareci» și în alte piese. Ei bine, poetul Tudor Arghezi a dorit foarte mult să mă întâlnească pentru că într-o săptămână întreagă m-a văzut în diverse piese, unde interpretam roluri de facturi diferite. Eu am avut înclinare spre rolurile de compoziție. Astea nu seamănă cu ce am mai jucat eu, Harap Alb, Făt-Frumos și așa mai departe…“, avea să-mi povestească Florin, apropo de propria și perpetua sa metamorfozare.

Curiozitatea m-a mânat să aflu ce s-a întâmplat mai departe, în casa lui Arghezi de la Mărțișor. Florin a fost darnic, așa cum îl știm: „Intrând pe aleea care ducea la casa lor, mi-a ieșit în cale Arghezi. Parcă îl văd și acum… Cu toate că am vârsta asta, am o memorie destul de bună și îmi amintesc ca într-un film. A venit spre mine, ne-am îmbrățișat și mi-a spus: «Florin, am dorit mult să te văd și să te cunosc, pentru că am văzut multe spectacole în care ai jucat roluri principale». Eu i-am răspuns: «Maestre, sunt bucuros!», dar el a replicat: «Stai! Mie să nu-mi spui „maestre“». Am întrebat care este motivul, iar Arghezi mi-a răspuns: «Dacă intri într-un local și la o masă sunt zece artiști, iar tu strigi „maestre”, toți întorc capetele». Eu am prins ideea și, a doua zi, când m-am întâlnit cu adevăratul maestru, Radu Beligan, pe care l-am iubit și-l voi iubi întotdeauna, chiar și prin acest sfârșit de 13 ani în care am jucat piesa «Străini în noapte» (fiind invitat să joc de însuși Beligan), i-am spus ce mi-a zis Arghezi. Beligan a fost genial: «Dragul meu, îmi place foarte mult ce a zis Arghezi, dar Florinel - că așa îmi zicea - vreau să-ți spun ceva: Mie poți să-mi spui „maestre”»… N-o să uit niciodată replica lui, pentru că avea umor și era un om cu mintea la el“…

Iată, așadar, de ce Florin Piersic nu este un „maestru“, ci un om viu, viu, viu, pipăibil cu sufletul. El își trage raza din verbul „a dărui”. N-o face pentru a ieși în evidență, ca să apară prin ziare sau la televizor. Comite acest gest impardonabil de gingaș, pentru că așa-i șoptește sufletul său de nobil contrastant cu vremurile noastre mercantile.

El este un nobil. Titlul nobiliar al lui Florin, „de Piersic“, a venit grație legii gravitației, care i-a sortit să ne pice în dar. Un dar care are menirea să ne facă să ne întrebăm dacă îl merităm, pe el și pe alții ca el, sosiți printre muritori ca să ne bucure cu bucuria lui și a lor.

Îți suntem recunoscători, Florin! Starea de levitație a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului, ridicat la stadiul de idee. Sufletul, materie în care Piersic și-a dat doctoratul, este intangibilul trimis de Sus, pentru ca acela de jos să învețe să intre în armonie cu el însuși. Sufletul este o privire cu degete, o retina cu unghii. Florin Piersic nu este o metaforă convențională. El a devenit - nu acum, la cei 85 de ani sculptat în sori, ci de zeci de ani, de sute de roluri, de mii de clipe în care a comis acte caritabile, rupându-și sufletul în nenumărate franzele pe care ni le-a oferit drept hrană trupească și spirituală - parte din noi și din familiile românilor.

Cel mai prețios dar pe care ni-l oferă Florin Piersic, dincolo de rolurile sale sau de poemele recitate, este prietenia.

Noi, muritorii, suntem hidoși. Ne înjunghiem zilnic aproapele, măcar cu un gând pocit, dacă nu și mai mult. Ei bine, nu cred că, vreodată, în această viață sau în altele, am auzit pe cineva care să rostească vreun cuvânt urât despre Florin de Piersic, prințul nostru, picat newtonian, ca să ne reînvețe prietenia.

La mulți ani, Florin! Cu o lacrimă de bucurie în colțul ochiului, mi-ai sculptat în suflet convingerea că Pieta este un sistem de referință…