Main menu

header

cotnari wide

Se pare că solniţa pe masă este o grenadă pentru mulţi oameni. Mai ales pentru bolnavii de hipertensiune, de ficat şi de rinichi. De altfel, se ştie că rinichiul, acel filtru ce aruncă afară toxinele, nu scoate sarea prin urină. Rinichiul are, legat de sare, rolul de reasimilare a sodiului, deci nu de evacuare a lui. Sodiul se elimină totuşi într-o oarecare măsură prin transpiraţie. De fapt, pentru organism este suficientă sarea ce există în structura alimentelor. În plus, sarea sporeşte în produse şi datorită faptului că este de ajutor la conservarea mâncării. Aşa că fabricanţii includ clorura de sodiu în produsele alimentare. În general însă, din dorinţa de a-şi spori profitul, unii fabricanţi adaugă, de exemplu, multă sare în mezeluri, fiindcă ea reţine apă şi trage la cântar, împuţinând astfel carnea, ceea ce e o păcăleală în cârca aceluia care cumpără.

Studiile medicale arată că oamenii mănâncă prea sărat, de trei-patru ori mai mult decât îi trebuie organismului. Cardiacii fără edeme, adică fără lichid în ţesuturi, şi chiar hipertensivii care nu au căpătat rezistenţă la medicamente au voie, pasămite, unul-două grame de sare în plus, un „vârf de cuţit”, cum zice românul. Dar cine ştie exact ce înseamnă sarea pe un vârf de cuţit? Aşa că, şi în cazul bolnavilor de inimă şi de hipertensiune, e bine să dispară solniţa de pe masă! În materie de boli ale ficatului şi ale rinichilor funcţionează o poruncă: aceşti suferinzi să nu mai presare clorură de sodiu din solniţă peste bucate. Ei trebuie să se mulţumească însă cu acea cantitate de sare existentă deja în alimente. Deci, pentru hepatic şi pentru bolnavul de rinichi, indicaţia este: „Stop sării!“. Sarea este preţioasă, pentru că ea leagă apa, şi astfel menţine o concentraţie potrivită de apă în exteriorul şi în interiorul celulelor întregului organism. Dar nu trebuie să se facă abuz!

În cazul bolilor de ficat se ajunge la situaţia în care organismul reţine atât de multă sare, încât în urină nu se găseşte deloc clorură de sodiu. La bolnavii de ficat, în special la aceia cu ciroză, intră în funcţiune nişte semnale false. Rinichii primesc o alarmă falsă că în sânge n-ar fi destulă apă şi destulă sare. Aşa că rinichiul, alertat, reţine apa şi sarea. Aşa apar edemele, adică lichidul în ţesuturi, cu umflarea picioarelor, a mâinilor etc. Tot din cauza acestui mecanism apare şi ascita, fiindcă apa şi sarea nu mai rămân în sângele circulant prin vase şi trec în abdomen şi în ţesuturi.

Există două categorii de suferinzi renali. Unii bolnavi pierd sarea fiindcă rinichii bolnavi nu mai reasimilează sarea. De exemplu, cei cu nefropatii pierzătoare de clorură de sodiu sau suferinzii de pielonefrită infecţioasă. Aceştia, în loc să aibă edeme, adică ţesuturi umflate cu apă, au pielea uscată, iar ureea lor creşte nejustificat. Medicul le poate da voie să consume ceva sare. Ceilalţi bolnavi de rinichi reţin însă prea multă sare şi apă. Aici apar acele semnale greşite, iar rinichiul e alarmat eronat că nu e destulă sare şi apă în organism, aşa că le reţine excesiv. Aceştia acumulează în mod greşit sodiu şi lichide în ţesuturi (edeme) sau în abdomen, producând ascită. Este necesar ca acestor bolnavi să li se dea, în primul rând, albumină.
Diureticele de eliminare a apei prin urină nu sunt o soluţie, ci administrarea de albumină. Medicina modernă nu mai face greşeala de a interzice bolnavului de ficat proteine valoroase din carne şi din lactate. Bolnavul de ficat are voie să mănânce unele fripturi, brânzeturi şi ouă, dar fără să facă abuz. Hepaticului nu i se mai interzice să mănânce grăsimi, dar cu menţiunea de a nu face exces. Singura interdicţie pentru bolnavii de ficat şi de rinichi este limitarea consumului suplimentar de sare faţă de cea existentă deja în alimente.