Filmul cu care ne amenință, încă de la începutul anului trecut, a ajuns, în sfârșit, pe marile ecrane, inclusiv pe IMAX, iar la vizionare ni s-au confiscat telefoanele, care au fost păstrate în niște pungulițe de plastic și ne-au fost date niște numere, ca la garderobă, ca să le mai recuperăm vreodată. Regizorul acestei noi aventuri este un britanic de 41 de ani, Gareth Edwards, care s-a mai ocupat de o relansare pe piață, respectiv a monstrului „Godzilla”. Prima din seria Antologiei „Star Wars” are subtitlul „Rogue One”, care este numele dat, la plesneală, navei spațiale. Rogue însemnând: pungaș, hoțoman, șnapan, escroc, coțcar… Până în 2020, Antologia va deveni o trilogie. Deocamdată, vedeta privilegiată e Felicity Jones, tot o englezoaică, pe care o știm, mai cu seamă, din „Teoria întregului”, pentru care a și fost nominalizată la Oscar. Mads Mikkelsen este tatăl său din scenariu, iar pelicula, per total, este categorisită o epic space opera, adică o poveste siropoasă, în spațiu, de mare anvergură. Studiourile Lucas au apelat ca distribuitor la cele ale lui Walt Disney. În joc sunt niște arme imperiale, un om de știință, o stație spațială și o megaarmă: Steaua Morții, care ar putea distruge toate planetele! Avem și un robot, un droid care are cel mai mult umor, un mesaj de la tatăl aferent, printr-o hologramă, și bineînțeles o luptă palpitantă. Avem rebeli și o apariție, stil cameo, foarte scurtă, dar extrem de așteptată, cea a prințesei Leia, regretata Carrie Fisher, care dă... Speranță răzvrătiților. O apariție aproape la fel de fantomatică este, din păcate, și cea a lui Forest Whitaker, căruia ar fi putut să-i scrie mai multe replici.
Read more: La taifas cu Războiul StelelorNaomi Watts, blonda ceva mai ștearsă din lume, se decide să ne înduioșeze cu orice preț. Ea e însoțită, pe ecran, de puștiul sechestrat din oscarizatul „Room” (propus și la Premiile Academiei Europene de Film), Jacob Tremblay, un canadian extrem de talentat, deși nu are decât 10 ani. Rolul fiului vitreg al unei psiholoage care preferă să trăiască izolată, mai cu seamă după o dramă care a însemnat pentru ea văduvia, este interpretat de Charlie Heaton, ideal pentru personajele ambigue. Oliver Platt este un psihanalist care-și tratează clienții prin skype, ceea ce e tot mai modern, se pare, cel puțin după cât de des apare această soluție în ultimele pelicule. Între thriller și film de groază, „Intrusul” este destul de previzibil, dar ca să sporească oarecum curiozitatea se mai bagă și o furtună de zăpadă. Naomi pare ideală pentru rolurile de victimă care-și plânge de milă și chiar dă dovadă de înspăimântătoare fantezii criminale. Depresivă și bântuită de coșmaruri, care o împiedică să mai facă un atât de util contact cu realitatea, încearcă să cucerească simpatia spectatorilor. Ca de altfel și copilul cel mic, cu un ușor handicap, dar extrem de atașant. Efectele sonore ajută la crearea unei atmosfere pline de anxietate, ca de altfel și scenele din cada din baie, care sunt o reminiscență clară a dușului din „Psihoză”/„Psycho”, al marelui maestru Alfred Hitchcock. Se insinuează și prezența unor fantome, dar să nu credeți cumva că ar fi din familia impecabilului „The Others”/„Ceilalți”, imaginat de Alejandro Amenábar (cu Nicole Kidman, buna prietenă a protagonistei!)
Read more: La taifas cu… IntrusulPuține sunt filmele cu întâlnirile cu extratereștrii atât de convingătoare, și fără să cadă în ridicol. În ultima vreme, scenariile sunt împănate cu povești care presupun tot felul de considerente la adresa timpului, care a devenit o nouă dimensiune ce poate fi exploatată în toate direcțiile. Personajul principal este o fină cu- noscătoare de limbi străine, Amy Adams, care e abordată de un personaj nu prea simpatic (chiar dacă în realitate este adorabil, Forest Whitaker, și știu asta dintr-o experiență personală, de la Festivalul de la Sundance) ca să facă pe interpreta-traducătoare, cu o formă de viață neidentificată și aparent foarte evoluată. E extrem de interesantă încercarea de apropiere între niște lumi atât de îndepărtate. Nu avem de-a face aici cu un E.T., ca la Spielberg, ci cu un fel de puzzle vizual. Muzica joacă un rol capital, inclusiv în stabilirea unei modalități de comunicare. E interesant de remarcat că este aleasă o femeie să stabilească primul contact. O femeie cu o dramă existențială dintre cele mai cumplite și care reușește să străpungă niște bucle de timp. Firește, scenariștii n-au ratat ideea de posibilă Apocalipsă. Oare de ce au venit și ce vor? Destul de limitată curiozitatea pământenilor. Mai puțin complex decât „Odiseea spațială 2001” a lui Kubrick, filmul însă deschide noi perspective ale înțelegerii, inclusiv straniul fenomen încă inexplicabil de déjà-vu. Ieșit pe ecrane odată cu alegerile americane, mai precis la 11 noiembrie, dată semnificativă a armistițiului de acum aproape un secol, probabil că au sperat că, în cazul în care ar fi câştigat Hillary Clinton, să se țină de promisiunea electorală, prin care declara că va dezvălui taina extratereștrilor.
Read more: La taifas cu… primul contactÎn anul în care mai toată lumea și-a adus aminte de Primul Război Mondial, Mel Gibson s-a gândit să scoată un film pacifist, despre cel de-Al Doilea Război Mondial, și aduce în față un personaj extrem de curajos, dar care nu vrea pentru nimic în lume să pună mâna pe pușcă, chiar dacă se află în prima linie a frontului, mulțumindu-se să-și salveze doar camarazii, dovedindu-se un excelent medic în sensul de paramedic (chiar dacă am aflat, de curând, că termenul este greșit folosit, el însemnând inițial un reprezentant al corpului medical parașutat la locul unde este nevoie de el, dar cum sună bine…). În original, filmul ia numele unui deal: Hacksaw Ridge, esențial în a fi cucerit în bătălia pentru Okinawa. Efectele speciale sunt amețitoare, îți dau senzația că simți praful din tranșee și exploziile te iau și pe tine pe sus. Eroul, real, de altfel, Desmond T. Doss este interpretat de Andrew Garfield (cel mai recent „Om Păianjen”), aparține de fapt unei religii pentru care sâmbăta este duminica sa și nu e îngăduită nicio armă, nici măcar în vremuri tulburi. Și totuși soldatul nostru ajunge să fie decorat. Lucrurile sunt mai complexe decât par, dar misterul se va dezlega abia la final, o importanță primordială având trecutul de erou al tatălui, care luptase la rândul său. Pentru prima dată, Vince Vaughn face un rol serios și nu mai joacă într-o comedie ușurică (păstrând proporțiile, e cam ceea ce a demonstrat și o mare vedetă locală de divertisment, Mihai Bendeac, atunci când a jucat în „Portretul luptătorului la tinerețe” al regizorului Constantin Popescu).
Read more: La taifas cu... PacifistulDisneyul, care în Franța apare de Crăciun, la noi a sosit cu o lună mai devreme. Creat de autorii „Micii Sirene”, Ron Clements și John Musker, scenariul pornește de la un clasic de acum 90 de ani: „Moana” a lui Flaherty, o istorie exotică a unei prințese, care pornește la drum în căutarea unei insule misterioase, aflate undeva în mijlocul Pacificului. S-a încercat ca totul să fie cât mai clasic, deși desenele sunt ușor stranii, chiar dacă, firește, este vorba despre niște băștinași care nu au trăsăturile occidentalilor. Mai apare și un semizeu: Maui, supradimensionat, foarte tatuat, sprâncenat și înarmat bizar, cu o claie de păr creț și nepieptănat și niște colți de fiare suspecte, la gât. Strigătele se vor unele legendare, dar nu reușesc să-l egaleze pe Tarzan și nici măcar pe Fred Flinstone. În schimb, are o alură de dansator, gen Fred Astaire, supraponderal. Oceanul este splendid colorat, dar și periculos. Nu lipsește nici foarte la moda centenară, pe care vi-o recomand călduros în animația de sine stătătoare: „Țestoasa roșie”. Pelicula are mult umor și e concepută să funcționeze pe toate gusturile și vârstele. S-a ales ca eroină o fetiță foarte curajoasă, însoțită de un animăluț de companie. Ea va fi salvatoarea alături de stăpânul mărilor și vânturilor și va avea de înfruntat valuri și flăcări. În plus, după modelul „Harry Potter”, în care ziarele prind viață, acum e rândul picturilor rupestre să se transforme în imagini animate. Când te aștepți mai puțin, orgoliosul Maui prinde aripi și devine foarte eficient.
Read more: La taifas cu... VaianaLumea are nevoie de povești, și încă dintre cele mai ieșite din comun, copiii fiind deja obișnuiți cu creaturi bizare, de prin desenele animate, iar adulții, din cele de groază sau din coșmarurile personale, nedeslușite încă de psihanaliști! J.K. Rowling și-a creat un spin-off (deși se jurase că n-o va face), adică un scenariu pornind de la un personaj deja existent, de fapt de la o carte pe care o citea magicianul de succes universal. Și uite așa s-a ajuns într-o lume ca în Samantha de altădată, doar că efectele speciale sunt de mileniul 3, și nu de un biet serial tv. Subiectul e destul de încâlcit, are și idile romantice, greu de crezut, un fel de Marilyn Monroe, care se îndrăgostește de un meganasol de exemplu. Dar să nu fim malițioși! Oscarizatul Eddie Redmayne (care seamănă cu prințul Harry, cel care adesea vine în Transilvania cu Wizz Air-ul - o fi tot vreo vrăjitorie?) este un zăpăcit cu șarm, există și o președintă (doar e făcut înainte de alegerile din SUA ) și cu Jon Voight, mare susținător al lui Donald Trump, deci regizorul Davis Yates a fost cât se poate de echidistant! Sosirea la aeroport pare decupată din Insula Ellis, altă idee care a făcut furori, și în plus are și umor! Plus personaje ciudate vii, un Colin Farrell detestabil și un New York al anilor ’20 care întotdeauna face plăcere, de la moda doamnelor și domnilor, la mașinuțe! Și ce muzică! Și fumuri! Dar mai ales ce valiză retro pe care ne-am dori-o fiecare! Adio Încuiați! Trăiască noile figurine dintr-un Zoo imaginar, din aluat fin! Și nu uitați să vă luați permisul de baghetă fermecată! E absolut obligatoriu! Pe IMAX sau 3D!
Read more: La taifas cu… animalele fantastice (care pot fi găsite la cinema!)Carismaticul Ben Affleck a acceptat cu entuziasm rolul unui matematician de geniu care suferă de o formă mai specială de autism. Subiectul aduce oarecum cu „O minte strălucită”, doar că e ficțiune pură. Având în vedere că se pricepe foarte bine la cifre, personajul nostru e adesea solicitat să facă niște verificări-fulger pe date foarte sofisticate. La un moment dat, împreună cu Anna Kendrick, este angajat de ambiguul John Lithgow. Se descoperă o mare fraudă și încep să dispară definitiv o parte dintre angajații firmei. În toată această urzeală, de data asta nu a tronurilor, ci a banilor, apare și J.K. Simmons, care acum nu mai e ca în „Whiplash”, un foarte sever profesor, ci un agent stresat și stresant, mai ales pentru o tânără de culoare, pe care reușește să o șantajeze (ghaneza Cynthia Addai-Robinson). Există însă și un declanșator al întregii istorii: un tată despotic, care-și terorizează fiii, convins fiind că astfel se vor descurca mai bine în viață, pornind de la premisa că, dacă ești diferit, asta îi va speria pe cei din jur. Marele merit al acestui scenariu este că reușește să clarifice o nebuloasă încă pentru mulți, mai cu seamă în România, în privința copiilor cu nevoi speciale, care nu trebuie izolați și pot fi acceptați. Un moment surprinzător este cel în care descoperim rulota acestui bizar, în care există inclusiv un tablou de maestru celebru, semnat Pollock. Integrarea absolută însă rămâne un deziderat. Normalul e greu de definit, iar ciudățeniile adesea greu de urmărit, dar palpitante.
Read more: La taifas cu… contabilulStephen Frears, regizorul britanic, care a fost președintele juriului la Cannes atunci când Cristian Mungiu a luat Palme d’Or-ul cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, s-a oprit, de astă dată, după „Regina” și „Philomena”, la încă un destin feminin: cel al lui Florence Foster Jenkins, luând-o ca vedetă pe Meryl Streep. Starul a trebuit să interpreteze un personaj real, destul de ridicol și adesea grotesc, cel al unei bogătașe newyorkeze lipsite de talent și care e convinsă că poate cânta operă (noroc că noi știm din „Mamma Mia” că Meryl are voce și ureche muzicală). Hugh Grant, care a refuzat să mai joace în „Bridget Jones”, a acceptat să fie aici un soț ocrotitor și gata de multe compromisuri ca să nu-și facă jumătatea să sufere. În distribuție îl regăsim și pe Iorgu, din „Closer to the Moon” a lui Nae Caranfil, respectiv pe Christian McKay, care acum este un cronicar de ziar neîndurător. Coincidența face ca, nu cu multă vreme în urmă, același subiect să fie tratat și de un francez, Xavier Giannoli, care îi oferă partitura, modificând ușor perioada, celei care va câștiga și un Premiu Cesar pentru Marguerite: Catherine Frot. Aripile de înger sunt prezente în ambele ecranizări. O prezență care s-ar putea să ajungă la Oscaruri este cea a lui Simon Helberg, veșnicul jenat acompaniator la pian, pe care îl știm ca rabinul Scott, din „A Serious Man” al fraților Coen. Concertul de la Carnegie Hall va fi pentru mulți momentul cel mai surprinzător al acestui portret al unei pasionate fără har. Compozitorul care s-a ocupat de această peliculă este multiplul nominalizat și o dată oscarizat, francezul Alexandre Desplat.
Read more: La taifas cu… Florence Foster JenkinsPentru foarte mulți sau multe, mai degrabă, Benedict Cumberbatch este cuceritorul perfect al zilelor noastre. Prin urmare, i s-a creat un rol de supererou, după modelul Doctor House: Doctor Strange, un tip mai ciudat, după cum îi spune și numele, arogant și foarte încrezut. Un neurochirurg dispus să opereze doar cazurile spectaculoase ca să intre în Cartea Recordurilor sau despre care să se vorbească la CNN. Numai că într-o bună zi avea să i se întâmple și lui o nenorocire. Așa e dacă vorbești la telefon și te mai și uiți la mesaje în timp ce ești la volanul unui bolid. Personajul nostru e atins la ce avea el cel mai de preţ. Mâinile îi sunt distruse și, în principiu, e dispus la orice ca să și le recapete. Așa ajunge în Nepal și face cunoștință cu adevărați maeștri ai unei lumi paralele. Tilda Swinton pare a fi înțeleapta și atoateștiutoarea. În Kamar-Taj începe un fel de stagiu, care seamănă cu antrenamentele de ninja, de altădată, doar că acum totul se raportează la ceea ce se numește corpul astral. Se pune problema nemuririi... Trei puncte pe harta lumii sunt cele mai importante: New York, Londra și Hong-Kong. Cel mai mare dușman se dovedește a fi însă timpul și nu neapărat întruchiparea răului interpretat de Mads Mikkelsen. Efectele speciale sunt aproape mai grozave decât în „Inception”/„Începutul”, clădirile se răstoarnă și se reconstruiesc, asemenea unui caleidoscop gigantic, Everestul e fascinant, iar colecția de ceasuri fără egal. La final, n-ar strica să rămâneți și după începutul genericului, ca să vă reîntâlniți, la o bere, cu Thor, iar după ultimul titlu, cu o speranță de… Va urma.
Read more: La taifas cu… Doctor StrangeI-am putea spune „Jack Reacher se întoarce”. Tom Cruise, la cei 54 de ani ai săi, pare mai fermecător ca niciodată. E înconjurat de două fete, una pe care o știm din „Căpitanul America” deja, respectiv fermecătoarea și foarte hotărâta Cobie Smulders, și adolescenta plină de fițe, în realitate dansatoare inițial, Danika Yarosh (care a jucat pe Broadway în muzicalul „Billy Elliot”). Intriga este una foarte actuală: cu talibani și refugiați, trafic de arme, și nu numai. Urmăririle sunt spectaculoase, bătăile fără număr, personajul negativ, mercenarul, nu e deloc de lepădat, solidaritatea există, tipul de culoare e ambiguu, decalajul orar e respectat din prima clipă, când apar pe perete două ceasuri cu diferențe ce presupun și o jumătate de oră, torturile sunt demne de recenta expoziție de la Castelul Bran, iar umorul e mai degrabă în trailler. Armele sunt oarecum evitate, uneori aruncate chiar la gunoi, iar mașinile de fugă sunt dintre cele mai ingenioase și mai rablagite. Urmăritorii n-au o viață prea comodă, dar cu siguranță că asta nu o să ne înduioșeze. Mai e și un pic de paranormal, și mai ales niște filmări spectaculoase la New Orleans, unde descoperim, cu ocazia asta, că există un aeroport care poartă numele extraordinarului cântăreț de jazz Louis Armstrong. Avem și Halloween, ca să se încurce și mai tare ițele, iar măștile să dea acea senzație de teamă ideală într-o peliculă de genul acesta. Și încă ceva: Atenție la tunsoare! Când vă așteptați mai puțin vă poate da de gol!
Read more: La taifas cu… Jack ReacherSub același titlu în România a fost difuzată, în 1933, și varianta cu Greta Garbo (doar că ortografiat cu C, și nu cu K), în care Regina Suediei era prezentată ca fiind îndrăgostită de trimisul monarhului spaniol (nimeni altul decât iubitul din viața de toate zilele, cel puțin pentru presă, al Sfinxului!). A mai existat o variantă cu Liv Ullmann, în 1974, în care se vorbea despre abdicarea de la tron a frumoasei domnitoare pentru a pleca la Roma, la Biserica Catolică, unde are o aventură cu un episcop. Cea mai recentă, respectiv cea care se află acum pe ecranele noastre, prezintă lucrurile din cu totul alt unghi, cum că refuza să se mărite și să aibă un moștenitor, pentru că prefera amorul cu persoane de același sex! Cum Regina nu se mai poate apăra, pentru că a trăit între 1626 și 1689, domnind doar între 1632 și 1654, sau de la cine să aflăm varianta oficială, o putem alege pe oricare sau un amalgam! Conform tablourilor vremii, era departe de a avea strălucirea actrițelor care vor interpreta pe marele ecran. Cunoscutul regizor finlandez Mika Kaurismäki, fratele lui Aki, își poate permite să aducă istoria din condei. Interpreta lui, Malin Buska, chiar e suedeză, și parteneră, conform scenariului, e o vedetă canadiană: Sarah Gadon, care inițial a cucerit pe straniul David Cronenberg pentru „O metodă periculoasă” și „Cosmopolis”. Ea a mai jucat și într-o poveste cu Dracula, în 2014, unde era Mirena! Personajul din varianta 2015 se numește Ebba, și în prima ecranizare e o fată la fel de blondă, jucată de Elizabeth Young. Pasiunea suveranei se îndreaptă spre Descartes și filosofia lui profund religioasă, și-și dorește o schimbare în bine în privința artelor, pe care le susține. De văzut pentru a înțelege mai bine cum se scrie sau se rescrie trecutul!
Read more: La taifas cu… Regina Kristina