Cum se poartă în ultima vreme, și Bryan Singer, regizorul, propune tot o călătorie în trecut, eventual cu ceva modificări de destine, deși știm bine că așa ceva nu se poate (dar cum, coincidență sau nu, deja ne-a demonstrat-o Tom Cruise în „Prizonier în timp”, cine o să îndrăznească să-l contrazică?). Plus că asta este dorința noastră, a fiecăruia, oricât de absurdă și de imposibil de adeverit. Hugh Jackman s-a reîntors la personajul lui cu urechi bizare și perciuni supradimensionați, care declara de curând la Londra că nevastă-sa a râs când a citit primul scenariu, alături de seniorii Ian McKellen și Patrick Stewart, care sunt și ei cooptați, ca să fie mulțumite toate generațiile, James McAvoy și Michael Fassbender ca vedete ale zilei, omniprezentul pitic genial Peter Dinklage, iar oscarizatele Jennifer Lawrence și Halle Berry sunt și ele acolo, plus Anna Paquin și Ellen Page. Jennifer Lawrence, pe post de Mystique, vine direct din „Jocurile foamei”, „Scenariu pentru happy-end” și „Țeapă în stil american” și arată mai degrabă ca în mult comentatul și între timp aproape uitatul „Avatar”. Incursiunea se face în anii ’70, unde îl regăsim inclusiv pe președintele Nixon (canadianul Mark Camocho), dar și pe Angela Davis, militanta ciocolatie, cu o claie de păr creț în cap, de care aproape că nu se mai știe. Mutanții par mai simpatici decât oamenii obișnuiți, iar transferul nu se mai face printr-o mașină a timpului, ci printr-o formă de psihoză, mai sofisticată. Benzile desenate de la Marvel generează subiecte fără de sfârșit și, dacă o să aveți răbdare să așteptați până după ultimul generic, o să vedeți și ce vă așteaptă. Un lucru e sigur: va fi nominalizat la Premiile Academiei Americane măcar pentru machiaj!
Read more: La taifas cu X-meniiAm așteptat ceva vreme până ce filmul, despre care atâta se vorbea în Spania și în care era lăudată actrița noastră Olimpia Melinte (recent distribuită într-un personaj total diferit în „Selfie” al Cristinei Iacob și într-unul iar de victimă în „Killing Time” al lui Florin Piersic Jr), să ajungă și pe marile noastre ecrane, mai întâi la TIFF, la Cluj, apoi la Cinema Studio, la București, și, în sfârșit, în mall-uri. Povestea unui croitor strălucit din Granada, cuceritor de altfel, care are un secret mai mult decât cutremurător, îl are ca actor principal pe Antonio de la Torre, pe care l-am descoperit în România, încă din 2006, în „Volver” („Întoarcerea”) al lui Almodovar. Vedeta noastră, în adevăratul sens al cuvântului, joacă extrem de subtil un dublu rol al unei românce, care cade pradă vecinului, aparent binevoitor, și al surorii acestuia, care o caută cu înfrigurare după o dispariție mai mult decât dubioasă. Ideea scenariului vine din romanul lui Humberto Arenal, un cubanez născut în 1926 și care a murit în 2012, înainte de premiera acestei pelicule. Titlul poate părea tipic pentru un horror, dar realizatorul Manuel Martin Cuenca a avut grijă să lucreze totul prin subînțelesuri și cadre cu atât mai convingătoare, cu cât nu erau explicite. Se vorbește puțin și românește, fără a ne transforma, însă, în emigranții care exasperează și sufocă splendida Spanie. Finalul în sine este unul neașteptat și puțin previzibil. Iubirea e mai complexă decât am fi tentați să o judecăm. Și încă ceva. Numărul vegetarienilor probabil că va crește, cel puțin temporar, după vizionarea coproducției semnate de al nostru Tudor Giurgiu.
Read more: La taifas cu canibalul„Triunghiul dragostei și al morții” are ca titlu original „The Two Faces of January”, cu referire la statuia cu două capete a zeului Ianus, din mitologia romană, unul care privește spre trecut și un altul spre viitor, ceea ce veți înțelege mai bine, după vizionarea filmului, pentru că nu vreau să vă dezvălui deznodământul. Scenariul pornește de la scrierile Patriciei Highsmith (autoarea „Talentatului Domn Ripley”, inițial ecranizat de francezi: „În plin soare”), fiind regizat de iranianul Hossein Amini, care ne-a cucerit deja cu „Aripile porumbiței”, din 1997, sau cu „Drive”/„Cursa”, din 2011. Într-o atmosferă hitchcockiană, undeva într-o Grecie idilică a anului 1962, un cuplu de americani e escrocat de un ghid de aceeași naționalitate, frumușel și cam canalie (Oscar Isaac din „Inside Llewyn Davis” al fraților Coen). Când te aștepți mai puțin, descoperi că soțul serios și plin de parale, Viggo Mortensen, nu e chiar cel mai nevinovat individ din lumea asta, pentru că deja reușise să golească de bani o mulțime de naivi, care au jucat pe mâna lui la… Bursă. Un detectiv particular este trimis de păgubiți, și de aici se merge din crimă în crimă, până ce se ajunge în bazarul din Istanbul, unde vedem o poliție nu tocmai eficientă. Muzica lui Alberto Iglesias (preferatul lui Almodovar și fără legătură cu Julio) înnobilează o poveste aproape retro, de vacanță, până la un punct când devine cam sumbră. În rolul victimei colaterale este Kirsten Dunst, cea care i-a dat viață, pe ecran, acum câțiva ani, Mariei Antoaneta și a luat Premiul la Cannes pentru mult comentatul „Melancholia”, semnat de controversatul Lars von Trier, declarat persona non grata pe Croazetă!
Read more: La taifas cu escrociiAm așteptat ceva vreme până ce filmul, despre care atâta se vorbea în Spania și în care era lăudată actrița noastră Olimpia Melinte (recent distribuită într-un personaj total diferit în „Selfie” al Cristinei Iacob și într-unul iar de victimă în „Killing Time” al lui Florin Piersic Jr), să ajungă și pe marile noastre ecrane, mai întâi la TIFF, la Cluj, apoi la Cinema Studio, la București, și, în sfârșit, în mall-uri. Povestea unui croitor strălucit din Granada, cuceritor de altfel, care are un secret mai mult decât cutremurător, îl are ca actor principal pe Antonio de la Torre, pe care l-am descoperit în România încă din 2006 în „Volver” („Întoarcerea”) lui Almodovar. Vedeta noastră, în adevăratul sens al cuvântului, joacă extrem de subtil un dublu rol al unei românce, care cade pradă vecinului, aparent binevoitor, și surorii acestuia, care o caută cu înfrigurare după o dispariție mai mult decât dubioasă. Ideea scenariului vine din romanul lui Humberto Arenal, un cubanez născut în 1926 și care a murit în 2012, înainte de premiera acestei pelicule. Titlul poate părea tipic pentru un horror, dar realizatorul Manuel Martin Cuenca a avut grijă să lucreze totul prin subînțelesuri și cadre cu atât mai convingătoare, cu cât nu erau explicite. Se vorbește puțin și românește, fără a ne transforma însă în emigranții care exasperează și sufocă splendida Spanie. Finalul în sine este unul neașteptat și puțin previzibil. Iubirea e mai complexă decât am fi tentați să o judecăm. Și încă ceva. Numărul vegetarienilor probabil că va crește, cel puțin temporar, după vizionarea coproducției semnate de al nostru Tudor Giurgiu.
Read more: La taifas cu canibalulTitlul articolului nu se referă la scenariu, ci la regizor, care este francez, Guillaume Canet, și la soția sa, Marion Cotillard (oscarizata Piaf din „Viața în roz”), protagonista, ambii implicându-se într-un film care se petrece peste Ocean, la New York, în 1974. Doi frați, Chris (Clive Owen, partenerul Oanei Pellea din „Copiii Tatălui”) și Frank (Billy Crudup din „Inamicul public” cu Johnny Depp și aceeași Cotillard), au niște destine total diferite. Firește, cel mai cuceritor face ceva pușcărie, în vreme ce celălalt e… polițist. Și încă unul de mare viitor. Zadarnic încearcă să-și aducă ruda pe calea cea bună, tentațiile sunt prea mari. Pe fir mai intră încă o domnișoară, întruchipată de foarte senzuala Mila Kunis („Lebăda neagră”, alături de Natalie Portman și Vincent Cassel). Cel care încearcă să păstreze un oarecare echilibru este Leon, un James Caan tare îmbătrânit și cănit (a se vedea părul vopsit!). Scenariul este co-semnat de James Gray, care, anul trecut, venea la Cannes cu propria regie la „Imigrantul”, cu aceeași Marion Cotillard („Viața în roz”), de te întrebi dacă n-a fost un fel de schimb în natură, europeanul și noneuropeanul făcându-și servicii reciproce. E interesant de văzut dacă până la urmă realmente și în cazul neamurilor „sângele apă nu se face”, atunci când se îngroașă gluma și pare că nimic nu mai poate să îndrepte niște relații de familie. Pe lângă o peliculă cu pac-pac, autorii au grijă să ne ispitească, în egală măsură, cu idile, terminate sau în curs de desfășurare, pentru că altfel ar fi fost greu să rezistăm 144 de minute. Oricum, precis că ați identificat măcar un actor preferat!
După deschiderea Festivalului de la Cannes, „Grace de Monaco” a ajuns și pe ecranele noastre, chiar mai devreme decât peste Ocean, și, mai ales, într-o variantă necenzurată. Lansarea la București a fost însoțită și de o petrecere grațioasă și stilată, după cum se sugera la dress code-ul de pe invitație, la Palatul Bragadiru, unde am retrăit inclusiv emoția unor fotografii polaroid, instantanee la minut. Cât privește feerica poveste din Monaco, australianca Nicole Kidman pare născută pentru acest rol, iar momentele, chiar și cele mai tensionate din familie, dau o notă de veridicitate unui destin aparent ca în povești, dar care n-ar trebui idealizat din naivitate sau necunoaștere. Eleganța desăvârșită a actriței americance, regretul că a fost nevoită să-și întrerupă cariera, prezența lui Hitchcock (Roger Ashton Griffth), chiar dacă una parțial imaginară, la Monte Carlo, toate astea fac publicul cunoscător sau mai puțin cunoscător să fie fermecat de șansa de a pătrunde în culisele unei existențe mult comentate și urmărite prin reviste, la radio sau la tv. Singurul prieten al vedetei hollywoodiene ajunsă într-o familie cu sânge albastru, de pe vechiul continent, pare a fi un preot, interpretat cu multă dăruire de Frank Langella. Tim Roth este Rainier și se lăuda la conferința de presă că, spre deosebire de Nicole, nu trebuia să răspundă unor așteptări, pentru că lumea știa mult prea puține despre acest favorizat al sorții. Printre alte prezențe remarcabile se numără Maria Callas (Paz Vega) și Aristotel Onasis (Robert Lindsay), dar și Charles de Gaulle (Andre Penvern), prezentat ușor cam ridicol, dar se pare că urmașii (spre deosebire de cei ai Principesei) nu s-au revoltat, ignorând pelicula!
Sigur că titlul pare bizar, dar este numele personajului principal interpretat de o Angelina Jolie (care e și producător executiv), devenită aproape transparent de subțire și care joacă rolul unei zâne uitate printre ursitoare, Malefica, și căreia i se mai taie și aripile splendide, din răzbunare; prin urmare, la rândul ei blestemă o splendidă copilă, ca la 16 ani să devină cea pe care o știm din povestea lui Charles Perrault și nu numai: „Frumoasa din Pădurea Adormită”. Fetița serafică este Elle Fanning (sora Dakotei), care chiar are vârsta Aurorei, din basmul ultraecranizat și transformat și în balet cult. Firește că efectele speciale abundă și celelalte trei ocrotitoare cu puteri paranormale sunt prezentate ca un fel de piticuțe, doar capul rămânându-le la dimensiunea normală, una dintre ele fiind nimeni alta decât Imelda Staunton, binecunoscută din „Harry Potter”, unde era Dolores Umbridge. Sud-africanul Sharlto Copley este Stefan, tatăl, dispus să-și trădeze iubirea de primă tinerețe pentru putere! Fără îndoială, cel mai complicat i-a fost Angelinei, care s-a plâns mereu de nesfârșitele ore pe care i le lua să se îmbrace, să fie fardată și mai ales încornorată, la propriu! În schimb, a amuzat-o să devină vrăjitoarea cea rea, parcă invidiind-o pe cea din Oz-ul de altădată. Afurisita Jolie recreată, în carne și oase, după chipul și asemănarea otrăvitei și otrăvitoarei mame vitrege din Albă-ca-Zăpada, este o ființă cu care e bine să nu te întâlnești. Doar că ea declară, cu seninătate, că a fascinat-o încă din copilărie magnetismul colosal al vrăjitoarei. Cum se știe că are o slăbiciune pentru tot ceea ce înseamnă ecologie, mai totul se petrece într-o pădure fermecată, înspăimântătoare și misterios de frumoasă în același timp, mai cu seamă pe IMAX 3D!
Acum fix 60 de ani se năștea, pe ecran, mitul Godzillei, undeva în Japonia, la un regizor cu nume de mașină, Ishiro Honda (bun prieten cu Akira Kurosawa). Din categoria monștrilor King Kong sau chiar cel al lui Frankenstein, se vrea o metaforă la nesăbuita utilizare a armelor nucleare, firește, cu gândul la bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Inițial o struțocămilă, mai exact o gorilă cu o balenă, devine, în varianta 2014, un fel de reptilă cu o față mai mult sau mai puțin umană, gata să salveze lumea de alte nenorociri (apropo: la Tokyo, Godzilla are statuie, iar la Hollywood, stea pe Bulevardul Celebrităților). Marea surpriză la începutul filmului este prezența lui Juliette Binoche în rolul unei mame și soție de savant (Bryan Cranston, pe care-l știm din „Argo”). Amiralul William Stenz este David Strathairn, care încearcă să controleze o situație, care în mod clar îl depășește. Povestea începe cu 40 de mineri dispăruți (premiera fiind cam odată cu drama din Turcia), se pomenește mai apoi de Japonia și de tsunami și cutremure, plus aluzii la centrala Fukushima și regiunea contaminată pentru cel puțin încă trei secole, cât să-și asigure un public cât mai larg. Se mai aduce vorba și despre americani și ruși, cu veșnica lor competiție, mai cu seamă din anii ’50, și se trece și prin Hawaii… Efectele sonore sunt extrem de izbutite și omniprezente, ca să creeze o tensiune fără margini, plus cele vizuale, cu distrugeri care nu sunt o noutate, dar funcționează de fiecare dată. E limpede că n-au făcut deloc economii la cheltuielile de producție! Dar partea cea mai spectaculoasă rămân imaginile de arhivă de la începutul peliculei, cu pregătirile și experiențele din Al Doilea Război Mondial.
De la Oscaruri încoace a mai intrat un cuvânt în romgleza noastră cea de toate zilele. Selfie, un autoportret de grup pe telefonul mobil performant. Cristina Iacob, aflată la debut în lungmetraj, l-a transformat într-o ingenioasă oglindă a Generației Y, respectiv al celei interconectate la nivel global, după cum sună definiția pe net, și cu o filozofie cu care sunt întru totul de acord, chiar dacă nu mai aparțin de mult acestei vârste: „Spend now, save later”/„Cheltuiește tot pe loc și economisește mai încolo”. Trei fete cucuiete, în ajun de Bac, se gândesc să facă o escapadă… la mare (vorba reclamelor: nu încercați și dumneavoastră!). Acolo, firește, întâlnesc trei băieți, fiecare reprezentând alt profil adolescentin. Fata cuminte, romantică și tocilarul, golăncuța și derbedeul, plus complexata (fără motive serioase) și șmecherașul simpatic, aceștia din urmă fiind Olimpia Melinte, remarcată deja internațional în „Canibal”, și Vlad Logigan, soțiorul din „Nuntă în Basarabia”, care pare asemenea lui Benjamin Button, că întinerește de la un an la altul. La categoria părinți, severul demodat Răzvan Vasilescu, care vine cu un autobuz, marca „lumea lui Nea Nicu’”, și mama tânără, modernă și flower-power, splendida Alina Chivulescu. În rolul profesorului de care se îndrăgostește orice elevă senzuală, respectiv Crina Semciuc, a fost ales Răzvan Fodor, care se descurcă bine chiar și în câteva scene mai fierbinți, inclusiv una care aduce cu întâlnirea de pe iaht dintre Marilyn Monroe și Tony Curtis, din legendarul „Unora le place jazzul”. Dan Chișu și Mihaela Rădulescu își refac cuplul din tinerețe, iar Florin Călinescu e polițisto-milițianul cu care n-ai vrea să te întâlnești niciodată, decât la teatru ori la cinema, pentru o porție de râs sănătos.
Mult trebuie să-l fi amuzat pe Woody Allen rolul de proxenet profitor pentru John Turturo (actor și regizor), mai bine ca niciodată și surprinzător în rolul de bărbat fatal. Printre cuceririle, pe bani mulți, se numără Sharon Stone (cam trecută la față, dar cu picioare impecabile și bijuterii Damiani), care pare a face un remake la „Basic Instinct”, și are chiar și o parteneră la fel de flamboiantă ca pe vremuri, frumoasa-bărbătoasă Sofia Vergara. Cea mai sexy însă și tulburător de înduioșătoare este Vanessa Paradis, pe care, văzând-o jucând în acest film, înțelegi cum de l-a cucerit pe Johnny Depp, dar te prinde mirarea că a putut s-o părăsească vreodată. Ingeniozitatea scenariului constă în faptul că trezește nostalgii pentru librăriile, care aproape că au ajuns pe cale de dispariție, și pentru florăriile cele mai sofisticate. Cine spune Woody Allen spune New York, așa că acolo se petrece și de astă dată povestea, concentrându-se pe un cartier de evrei ultrareligioși, perciunați, care te duc cu gândul la Ierusalim. Aici există până și un fel de poliție locală, pe cont propriu, Liev Schreiber fiind gaborul semit de serviciu și îndrăgostit, pe deasupra. Vom asista și la o judecată paralelă, în care verdictul îl dau rabinii! Și sunt mai aspri decât toți procurorii la un loc! În plus, mai e și o familie numeroasă și foarte ciocolatie, cu haz și mult tupeu. Casa producătoare se cheamă QED (Quod Erat Demonstrandum), precum titlul viitoarei premiere românești, deja premiate, la Roma, și selecționată la TIFF, în regia lui Andrei Grusznicziki („Cealaltă Irina” cu Simona Popescu, câștigătoarea de la „Anonimul”).
Nu vă speriați, n-a murit Johnny Depp, ci doar joacă într-un film în care sunt redate niște experiențe, care, chipurile, s-ar face la reputata Universitate Berkeley din California. În scenariu face pereche cu Rebecca Hall (cea pe care Woody Allen - deși apăruse deja în „The Prestige” - a făcut-o celebră cu „Vicky Cristina Barcelona”), prieten bun fiindu-i Paul Bettany. Kate Mara este personajul negativ, care-i vine de hac savantului, trimițându-l indirect pe lumea cealaltă cu o săgeată cu poloniu (oare câtă lume mai știe că e substanța inventată de Marie Curie, de origine poloneză?). Morgan Freeman e cel care dă greutate scenariului, care se vrea încurajator și dătător de speranțe chiar. Pe scurt, ar fi o posibilitate de a-ți rămâne măcar mintea nemuritoare, plus ceva sentimente (în cazul în care ați merita), totul transpus într-un calculator, cu care aţi putea măcar să staţi de vorbă. Cu gândul te duci imediat la un proverb care îmi este foarte drag: „Când moare un senior, arde o bibliotecă”, pe care l-aș reformula: „Când moare un învățat, dispare o bibliotecă sau mai multe”. La un moment dat însă, totul devine ilogic, neclar și de unde personajul fusese incinerat, reapare în carne și oase, greu de crezut și de explicat, chiar dacă, la final, regizorul Wally Pfister (pe care l-am iubit pentru „Inception”/„Începuturi”) are grijă să menționeze consultanții științifici. Și să nu uit: a avut o echipă de creatori de machiaje demnă de un Oscar. Căci, în rest, cei cu „Inteligența artificială”, plus „Minority Report”, adică Spielberg și ai săi, ar putea să-i dea în judecată pentru un plagiat, măcar parțial…