Primul film vorbitor sau, mai bine zis, cântător - pentru că era vorba despre un musical - a început cu un scenariu adaptat după o piesă de teatru şi o nuvelă, totul petrecându-se în cartierul evreiesc din New York, în jur de Yom Kippur. De fapt, este o poveste extrem de sentimentală şi uşor de ghicit ca deznodământ, lacrimogenă pe alocuri, mai ales când e vorba despre un cântec înduioşător despre mamă (Sara Rabinowitz, interpretată de Eugenie Besserer). Rolul principal i-a fost încredinţat lui Al Jolson, vedetă de pe Broadway, despre care, în 1929, criticul Heinz Pol spunea: „Când cântă Jolson, ecranul prinde viaţă”, şi al cărui personaj, Jackie Rabinowitz, alias Jack Robin, alege între cântatul în sinagogă şi jazz, ragtime-ul, într-un bar. Dialogurile apar în continuare scrise pe inserturi, iar în 1927, când a avut loc premiera acestei pelicule, recent restaurate, lumea nu credea că se va putea renunţa la filmul mut şi că se va reuşi o sincronizare între imagine şi sunet. Riscul inovator şi l-a asumat casa de producţie Warner Bross, ce era într-o cumpănă financiară, iar acest titlu avea nu numai să îi asigure un loc incontestabil în istoria filmului, ci şi să echilibreze economic soarta studiourilor. Înregistrările s-au făcut pe un sistem numit Vitaphone, ce a deschis un nou drum cinematografiei. Una dintre puţinele replici auzite de public avea să fie una premonitorie: „Listen to this!” / „Ascultă asta!”, când i se adresează el iubitei sale mame, care va urmări foarte atent muzica şi versurile ce urmează. Dar primele cuvinte auzite vreodată pe marele ecran au fost şi: „Wait a minute! You ain’t heard nothin’yet!” / „Stai puţin! Şi asta încă nu-i nimic”. Se va reţine mai cu seamă însă ideea că Al Jolson se va deghiza în negru, ca să arate ca un adevărat jazzman, idee venită de pe vremea când juca într-un fel de vodeviluri, destul de simpliste, prin cafenele.
Read more: La taifas cu... cântăreţul de jazz
Nu ştim dacă iubirea este neapărat nebună sau prostească, dar aşa sună ea, conform titlului american al acestei comedii de bună calitate. Juliannei Moore (Emily) i s-a urât cu căsnicia şi, după mulţi ani, declară sus şi tare că vrea să divorţeze de Steve Carell (Cal) pentru Kevin Bacon (David). Însă, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu, nici măcar într-o ţară cu mult mai civilizată. Sunt la mijloc şi copii, mai mici şi mai mari, iar în apărarea bărbatului înşelat apare Ryan Gosling (Jacob) - de care, de altfel, vă puteţi bucura şi în excelentul „Cursa”, unde e un cascador cu o dublă existenţă. Aici devine bărbatul fatal, dispus să dea oricând sfaturi, convins că nu o să se îndrăgostească în veci, dar, ghinion, i se întâmplă chiar şi lui (nu vă faceţi iluzii, de obicei, e valabil doar în filme).
Una dintre marile senzaţii în afara competiţiei la Berlinala 61 a fost pelicula lui Wim Wenders, despre Pina Bausch. Considerată o peliculă experimentală, a ajuns între timp chiar printre filmele care ar putea reprezenta Germania la Oscarurile viitoare, inclus la ficţiune, deşi e un documentar, cel puţin teoretic. De fapt, e greu de categorisit! E pur şi simplu o minunăţie ce trebuie urmărită de preferinţă în 3D, pentru a descoperi nu numai cât efort înseamnă baletul, dar şi câtă solidaritate şi câtă afecţiune există între mentor şi discipol. Marea dansatoare şi coregrafă ştia să-şi motiveze „ucenicii” şi mai ales să-i determine să muncească până la epuizare, fiind convinsă că fără dans suntem pierduţi.
Read more: La taifas cu Pina
Acum, când aproape toată lumea are un telefon cu care poate să şi filmeze, ar putea părea că nu e aşa de complicat să aduni imagini de pe toată planeta şi să le pui cap la cap. Talentul lui Kevin Mcdonald (cel care ne-a uimit cu „Ultimul Rege al Scoţiei” - Povestea unui dictator din Uganda) a constat în faptul că a ştiut să editeze toate aceste aparente nimicuri, aşezate într-o ordine aparent aleatorie, ce scot la iveală o existenţă parcă pe zi ce trece tot mai... globală. În mod bizar sunt foarte puţine scenele cu adevărat amuzante ale acestui proiect colectiv, la propriu de astă dată, demonstrând că oamenii trag spre lucruri dramatice. Totul s-a filmat la 24 iulie 2010 - în caz că mai aveţi agenda de anul trecut o puteţi consulta spre a descoperi ce aţi fi putut şi dumneavoastră prezenta ca inedit sau, dimpotrivă, oarecare, pentru acea zi de vară în emisfera noastră şi de iarnă profundă, în cealaltă. Cu siguranţă că această peliculă va rămâne în Cartea Recordurilor. Ea a fost generată pe YouTube şi ar fi fost nostim dacă ar fi existat şi un generic care să-i cuprindă măcar pe cei care au rămas cu „creaţiile” lor în varianta finală.
Atât de complexa actriţă australiană Nicole Kidman a ţinut enorm să joace acest rol, ba chiar a şi cofinanţat proiectul, probabil tocmai cu gândul de a aduce un strop de linişte, măcar aparentă, celor care şi-au pierdut vreodată un copil. Ideea a venit de la ecranizarea unei piese de teatru scrise în 2005 de David Lindsay-Abaire, ce a luat un Premiu Pulitzer în 2007 şi a fost nominalizată la mai multe Tony Awards, (echivalentul american al UNITER-ului), Cynthia Nixon (roşcata din „Totul despre sex”) jucând rolul principal şi primind această importantă recunoaştere. Iar mai apoi, după ce a ajuns pe 35 mm, a fost inclusă şi pe lista scurtă de la Oscaruri, unde s-au făcut pariuri serioase pe interpretarea, atât de intensă, a celei care a plecat deja cu statueta acasă pentru Virginia Woolf din „Orele”.
Deşi pare că e uşor greşit secolul, de au apărut extratereştri, încă de la 1873, în benzile desenate totul e permis, prin urmare inclusiv întâlnirea dintre galaxii. Monştrii veniţi de pe altă planetă sunt eminamente răi, dar nici oamenii din Vestul Sălbatic nu sunt prea amabili. Fiecare îşi face dreptate singur.
Ştrumpfii sau smurfii sunt nişte personaje azurii organizate mai mult sau mai puţin precum cei şapte pitici, ori cei de grădină şi, uneori, semănând cu personajele din „Asterix şi Obelix”. În varianta americană apar şi personaje reale, respectiv un cuplu care aşteaptă un copil, el fireşte lucrând în publicitate, având o şefă imposibilă şi, dintr-o greşeală, dă o lovitură cu un spot pentru o reclamă. Combinaţia s-a mai văzut de-a lungul timpului, inclusiv în „Stuart Little”, unde nu era foarte rău, genial fiind însă în „Cine vrea pielea lui Roger Rabbit?”, din 1988, dar, ce-i drept, acolo regizor era strălucitul Robert Zemeckis.
Pentru cei care deja nu mai ştiu ce e Super 8, e bine de precizat că e vorba despre o peliculă mai mică decât cea de 16 sau de 35 mm, pe care filmau amatorii până la sfârşitul anilor ’70, când a apărut camera cu casetă. Întreaga poveste începe într-o vacanţă de vară, cam în aceeaşi perioadă ca acum, pentru nişte puşti care vor să facă un filmuleţ cu care vor să meargă, fireşte, la un festival. Pentru adolescenţi e şi o soluţie eficientă de agăţat domnişoare, chiar dacă ele nu se lasă foarte uşor. Se decide locul de desfăşurare a unei scene sentimentale, nu în aeroport ca în „Casablanca”, ci într-o gară. Toate bune şi frumoase, până când are loc un teribil accident feroviar în urma căruia vor începe adevărate anchete, din care nu lipseşte, ca orice SF care se respectă, extraterestrul. Nu seamănă foarte tare cu al lui Spielberg, care este producător şi coscenarist, dar are cam toate datele prototipului acestor fiinţe în care unii cred cu tărie, iar alţii rămân cu ironiile.
Read more: La taifas cu Super 8
Mult aşteptatele „Maşinuţe” au devenit între timp maşini, adică s-au făcut mari şi pornesc într-un fel de ocol al lumii, din care nu lipsesc întrecerile de mare viteză. Nu se putea să nu existe un personaj negativ! El e întruchipat de data aceasta de un fel de neamţ cu monoclu, care vrea să distrugă un carburant alternativ la benzină, Olinolul, care mai e şi eco pe deasupra. Bucşă, aşa urât cum e el, face furori în continuare şi se străduieşte să-şi salveze prietenul de-o viaţă, pe McQueen. E o ocazie de a străbate oraşele frumoase ale lumii, cu precădere Londra şi Parisul, dar şi Tokyo. Regina maşinilor e, fireşte, un Rolls Royce, cu o coroană cu pietre preţioase. Avem şi un agent secret - vocea cel mai uşor recognoscibilă şi fascinantă a lui Sir Michael Caine. Filmului i s-a făcut o reclamă nebună, în parte şi ca să o contrabalanseze pe cea a lui „Harry Potter”, deşi probabil că nici nu mai era nevoie, la câţi amatori de Grand Prix există.
Nu-i chiar o lanternă bună pe desele, încă, pene de curent şi nici de un lămpaş de minier, ci un apelativ pentru cei care se presupune că pot salva lumea, într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar extrem de tehnologizat (deşi ideea e din anii ’40-’50). Frumuşelul Ryan Reynold, un pilot strălucit din tată în fiu, este alesul unui extraterestru muribund (Da, şi extratereştrii mor!). I se dă un inel cu puteri supranaturale şi devine un gardian al păcii! Fireşte că apar şi personaje negative, un fel de monstru la chip şi suflet, care râvneşte la singura fată, a şefului, care pare preocupată mai degrabă de carieră şi de companie decât de vreo idilă, şi în mod sigur nu cu slutul sluţilor.
Ultima serie - cel puţin aşa se afirmă deocamdată, dar s-ar putea reveni la cererea insistentă a publicului dependent de vrăjitori şi vrăjitorii - are peste două ore, cu efecte speciale care iau ochii, totul putând fi urmărit în 3D şi pe uluitorul IMAX.
Într-unul dintre momentele care s-au vrut foarte pertinente descoperim un fel de peşteră a lui Ali Baba, dar cum ştim că autoarea e maestră la cocteiluri din lecturi celebre nu se poate supăra nimeni pe ea. A oferit noilor generaţii şansa de a (re)descoperi plăcerea inegalabilă a lecturii.