…Despre secolul trecut - pentru cei mai mulţi „secolul vitezei” - unii au spus că este „al religiei”, alţii că-i „al fotbalului”. Nici n-a început bine acest zbuciumat secol XXI şi în lumea teatrului s-a şi decretat că-i „veacul regiei”. Sintagma a fost lansată recent la Sibiu, în plin Festival Internaţional (al treilea ca mărime în Europa, după cele de la Edinburgh şi Avignon!) şi reprezintă o serioasă temă de meditaţie.

…11 zile de Festival sub deviza „InOvaţii”… 55 de spaţii de joc (unele perturbate de vremea potrivnică), participanţi din peste 50 de ţări, în jur de 350 de evenimente… Teatru non verbal, acel teatru de stradă (cum ne-a obişnuit „Masca” lui Mălaimare!), cu artişti francezi gătind supă de melci (fireşte „à la français”), în timp ce cântau la tubă şi la trompetă, cu portughezi regândind mitul lui Faust pe o scenă înaltă de nouă metri, între acrobaţii de circ şi de dans, cu film în plan secund… A fost şi mult (şi excelent!) teatru clasic, cu spectacole de excepţie, printre care „Metamorfozele” lui Purcărete, după Ovidiu, pus la Naţionalul sibian, „Uriaşii munţilor”, de Pirandello, montat la Naţionalul din Iaşi, celebra „Livadă de vişini” a lui Cehov, oferită într-o coproducţie ruso-lituaniană de un regizor de elită, Eimuntas Nekrosius, ba şi un Shakespeare („Titus Andronicus”) japonez, îmbinare de clasic şi teatru noh. Din păcate, a fost din nou cam lipsă la apel dramaturgia românească! Şi dacă n-ar exista…

…A existat însă şi o altă faţă a regiei actuale. Cea a violenţei căutate cu orice chip, a bombardamentului cu sex. Pentru unii dintre regizorii contemporani menirea teatrului este agresivitatea, de parcă nu ne-ar ajunge strada. Beaudelaire ne-a oferit, cândva, „estetica urâtului”, cu „Florile răului”, regizorii teribilişti ai prezentului vor să înflorească violenţa şi pe scenă. Printre ei, câte un „copil teribil” din România (Radu Afrim) şi din Ucraina (Andrey Zholdak), cu un public al lor nu prea numeros, dar şi cu o mână de cronicari care nu-i mai scot din „genialitate”. Le respect ambilor valoarea aparte, dar nu le pot accepta unele mesaje propuse. Obsesiile erotice (sau „nevrozele sexuale”, cum sună un text montat cu patru ani în urmă) ale lui Afrim, pentru care sensibilitatea din „Jocul de-a vacanţa”, de Mihail Sebastian (pus la Baia Mare), se reduce la priviri sub „fustiţa Corinei” şi cuplete deocheate, nu puteau fi depăşite decât de „încântătorul” (după unii!) Zholdak, care, în volumul unor critici „Repetiţiile şi teatrul reînnoit, secolul regiei”, lansat la Festival, se autodefineşte astfel: „Regizorul e un penis, o putere, e un zeu al inseminării, al focului cum spuneau grecii şi romanii. Cu sperma, cu forţa şi pasiunea sa, el trebuie să intre în actorul-vagin şi să-l frângă, să se unească cu el”!?! Bietul Shakespeare se învârte-n mormânt, căci „secolul regiei” a luat-o razna! Şi veacul XXI abia a început…