Singurătatea este unul dintre dușmanii cei mai virulenți ai omului. Din fericire, eu nu cunosc acest sentiment, dar vorbesc la modul general și în funcție de ceea ce văd în jurul meu în permanență. Văd o mulțime de oameni care trăiesc în singurătate, nu neapărat că nu ar avea prieteni sau cunoștințe, ci pentru că nu se regăsesc în alte suflete, pentru că nu le sunt împărtășite gândurile, bucuriile, preferințele sau chiar nevoile.
Văd oameni neînțeleși într-o lume pe viteză, pe repede înainte, în care fiecare își face fericirea după propriul chip și plac. Singurătatea e și atunci când doi oameni nu sunt complementari sau trag în direcții diferite.
Sunt, din păcate, mulți bătrâni singuri, uitați de copii sau de rude, care-și trăiesc existența cu speranța că poate va suna telefonul, că poate-i va căuta cineva sau că vor avea cui să-i spună ce au pe suflet.
Eu cred că de asta ține de fapt, de comunicare. Poți fi înconjurat de mii de persoane, dacă nu ai cui să-ți deschizi sufletul, să spui tot, să plângi și să râzi, să fii tu, fără măști, atunci da, ești o persoană singură. Unii chiar aleg asta și le place să fie așa, pentru că sunt firi solitare și pentru că așa înțeleg ei că trebuie trăită viața.
Singurătății i se mai adaugă și plictiseala, un sentiment pe care nu l-am încercat niciodată. Asta pentru că sunt o ființă în permanentă mișcare, care are ceva de făcut și care consideră că timpul este un bun de preț, cel mai scump, care nu trebuie irosit în van.
Nu înțeleg cum se pot plictisi oameni când în permanență, în jurul nostru, este ceva de făcut. De la muncă la relaxare, până la cultivarea continuă a minții, ca pe o sămânță pe care-i tare bine să o hrănești pentru a da roade.
Eu zic că cine se plictisește nu prea își înțelege propria trăire și nu are legătură cu ce e în jur. Vă dau exemplul meu. În timpul liber, nu am vreme să găsesc un răgaz de a mă plictisi pentru că pictez, scriu, citesc, vorbesc, caut, sun, mă uit la filme, mă interesez, compun, îmi vin idei, încerc să cresc, să fiu mai performant, nu neapărat în profesie, ci ca om.
Și dacă le aduni pe toate astea, îți dai seama că nu e timp de plictiseală, ba mai mult, ar trebui vreo trei zile în plus pe săptămână să apuci să le realizezi pe toate.
Asta pentru că viața e o hârtie albă, doar cu semnătură, care se așteaptă completată. Are nevoie de antet, de motivație și mai apoi de un text puternic, pentru a deveni coerentă și plină. Și când vezi asta, mai adaugi noi și noi foi goale, care abia te așteaptă și care stau la pândă ca să te facă fericit. Sau chiar dacă nu-i așa, măcar e de încercat această ipoteză interesantă!
Cred că oamenii singuri și plictisiți au nevoie să înțeleagă că totul are termen de valabilitate. Că limitarea asta nu e doar ceva imaginar și că mai devreme sau mai târziu e rândul fiecăruia la nostalgii, la bilanțuri, la puncte tari și puncte slabe.
E nevoie de înțeles că nimeni și nimic nu pune ceva în traistă pe gratis și că uneori e bine să luăm decizii de unii singuri, de „nebuni“, fără a aștepta ceva de la cineva, încercând astfel să ne creionăm propriile bucurii, împliniri, fără prea mulți spectatori, asta pentru că lumea în sine e un spectacol fără public, doar cu noi eroi. Și zic eu că-i păcat tare să fim eroi într-o istorie în care ne domină regretele, tristețile și singurătatea ca o apăsare dură și grea.
Așadar, nu fiți singuri și plictisiți, îmbrățișați lumea, râdeți, simțiți-vă bine, plimbați-vă, vizitați, citiți, scrieți, căutați, priviți, fiți curioși, intenși, munciți! Trăiți „pe bune“, fără regrete!