Îmi face mare plăcere să răscolesc printre fotografiile vechi. Vă daţi seama că am umplut multe cutii cu imagini care mă fac să râd sau să plâng, cu oameni pe care i-am iubit sau cu alţii care mi-au fost dragi. Îmi face plăcere să-mi aduc aminte de tot şi de toate. Am bătut pas cu pas Ţara Românească, am jucat, am fost invitată la mesele oamenilor, am cunoscut hoteluri mai mari sau mai mici din oraşele ţării, şi uite aşa am legat prietenii definitive. Sper că am lăsat peste tot amintiri minunate, căci am jucat cu dragoste, cu sinceritate, dăruire şi respect faţă de spectatori. Acum, după peste 45 de ani, când plec la Timişoara nu uit să trec pe la Andrei, al cărui oaspete am fost întotdeauna în restaurantele sale, nu uit să mă văd cu Ceia şi cu familia sa, să revăd puştiul care acum are şi el peste 40 de ani şi care mă certa mereu că-i spuneam Mao Tse Dung. De obicei ne primea la „Continental” bietul Cornel Urcan, care avea o vorbă când privea afişul: „Cine ştie vine să se cazeze la mine”. Spun bietul, căci l-au distrus până la urmă cei pe care i-a omenit… Avea un frate care şi el ne iubea şi ne dăruia la plecare un pachet de pogăcele. Pe atunci se juca două-trei zile într-un oraş, deci reuşeam să cunoaştem toate frumuseţile lui. Alături de Timişoara jucam la Lipova, unde era o mare unitate de pompieri şi unde ne întâmpina la sală şeful unităţii cu două mari lăzi cu mere. Când ajungeam spre Arad mă aştepta familia doctorului Moldovan cu cele două fete nerăbdătoare să vină la spectacol şi o masă bună după aceea. Alteori, ajungeam la Satu-Mare, unde prietena mea Bebi Moldovan şi cu Ghiţă, soţul său, mă primeau împărăteşte. Au trecut anii şi nu ne-am uitat. Vorbim la telefon, ei mă urmăresc la tv şi ne ducem dorul. Aş avea multe să vă spun, dar mai avem vreme şi în săptămânile viitoare…