Main menu

header

A venit toamna

30-1Toamna vine la mare parcă mai repede ca la munte. Poate că de vină este contrastul uriaş între soarele de jăratic al lui august şi razele moi, triste ale începutului de septembrie. Anul acesta ne-au încercat adesea vânturi rebele, zgomotoase, ce au alungat norii dintr-o parte în alta a cerului. Eu mi-am adus de la Barcelona o atârnătoare sonoră din scoici (foto 1), ce cântă în bătaia vântului dansând periculos în piruete caraghioase. Am numit-o „Montserrat Caballé”, diva ariilor de operă celebre. În ultimele zile a cântat din ce în ce mai des, spre tristeţea noastră, căci glasul ei ne aminteşte că vom pleca în curând spre Capitala plină de noxe şi zgomote neîntrerupte.

Urmaţi-vă visurile!

29-1Acum mulţi ani, peste 45, în satul Alexeni s-au întâlnit doi tineri, Tanţa şi Gili (foto 1). Îndrăgostiţi, au plecat la Iaşi să-şi potolească setea de carte şi au devenit profesori - el de educaţie fizică şi sport, ea profesoară de limba română, vis din copilărie. S-au căsătorit şi s-au stabilit în satul Ion Roată, între Urziceni şi Slobozia, cu gândul de a se iubi şi a fi împreună pentru vecie. Statornicia lor s-a dovedit adevărată, şi pe cei doi îi puteţi găsi şi azi în această comună. Povestea lor e foarte frumoasă şi adevereşte vechea zicală românească: „Omul sfinţeşte locul”.

Generaţia de aur

29-1Mereu mi se spune: „Ei, doamnă, nu se mai nasc artişti ca pe vremea dumneavoastră!” Asta mă face să arunc o privire spre trecutul teatrului şi filmului românesc, la o distanţă de peste 70 de ani.

Dragoste pentru nepoţi şi mămăligă

31-1La noi în România vorbele mele par în plus. Dacă există un loc unde părinţii îşi adoră copiii, sacrificându-se pentru ei, continuând să-şi iubească nepoţii, acest loc este România. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, fenomenul este chiar exagerat. Merge până într-acolo, încât un nepot ingrat profită de fărâma de pensie a bunicii ca să-şi satisfacă viciile. Biata bunică e în stare să se ţină cu pâine şi apă din dragoste pentru el.

Secretul succesului

33-1Se pare că succesul este un mister de nepătruns; altfel cum vă explicaţi că pe buzele tuturor apare atât de des întrebarea: „Unde întâlnim succesul?” În ceea ce mă priveşte sunt martoră zilnic la acest fenomen. Îl privesc, îl analizez, dar dincolo de toate ecuaţiile rezolvate rămâne o necunoscută. Acel ceva ce există dincolo de frumuseţe, de inteligenţă, acel ceva ce nu se poate defini.

La 2 mai (II)

37-1Cu siguranţă nu vreau să vă plictisesc, dar satul acesta face parte din viaţa mea într-o mare măsură. Pare un mister, dar este real este că aici mă simt mai bine ca oriunde. Toamna, când plec, lăcrimez şi doar imaginea tristă, îngheţată, a mării mă face să mă îndepărtez speriată. Mă mai înfricoşează ceva. Soarta acestui mal de o frumuseţe rară, ce este în pericol să fie măcinat de furia valurilor. Pe cât este de frumoasă şi de albastră, marea poate deveni groaznic de lacomă şi fură din ce în ce mai mult din frumuseţea plajelor. Cu cât satul 2 Mai devine mai frumos şi mai primitor, cu atât muşcă ea, marea, cu nesaţ din singura comoară a lui, plaja (foto 1).

La 2 mai

33-1Cred că v-am povestit cu multă vreme în urmă cum am devenit eu proprietăreasă la 2 Mai - sat liniştit, pe malul mării, cu câteva sute de lipoveni pescari. Înainte de Revoluţie, el era refugiul studenţilor şi al intelectualilor iubitori de mare, sătui să se „căciulească” pe banii lor la hotelurile elegante de prin staţiunile litoralului. Li se părea un fel de St. Tropez mai... original, rustic şi cu poezie, chiar dacă muştele te deranjau şi nu toate casele aveau puncte sanitare convenabile. Toate acestea dispăreau în faţa plăcerii de a sta de vorbă sub bolta de viţă-de-vie la o votcă mică, ascultând poveştile pescarilor şi mâncând o ciorbă fierbinte din stavrizi prinşi în zori. Gospodinele aveau în spatele casei roşii gustoase, vinete şi fasole verde, iar masa de prânz era aşteptată cu nerăbdare. Aproape toţi turiştii se cunoşteau între ei, căci erau credincioşi locului de mulţi ani.

Ne vedem pe Litoral!

32-1Se spune că orice început e greu. În fiecare an, când debutează sezonul estival, unii dintre noi, de obicei cei mai iubiţi cântăreţi şi comici, ne pregătim pentru spectacolul de la grădinile de vară de pe Litoral. Acestea au fost luate în custodie de la primării încă din primăvară, pentru a fi întreţinute şi apoi exploatate vara. Cred că vă imaginaţi ce dezastru se face iarna în grădinile neacoperite, cu scaune fixe de plastic, ce plesnesc de ger sau cu băncile din lemn acoperite luni şi luni de zăpadă. Costurile sunt foarte mari, iar organizatorii pornesc sezonul cu un gol mare în buzunare.

România, te iubesc!

32-1Dacă mai aud pe cineva că spune „România, ţara de...” îi dau cu ceva în cap. O să vă enumăr într-o zi locurile de aur ale băilor termale, aducătoare de sănătate, odihnă şi mulţumire sufletească, şi va fi de ajuns.

Prin Norvegia (III)

32-1Vă spuneam că am găsit în Norvegia foarte mulţi români şi foarte fericiţi. Legile acestei ţări sunt făcute de aşa manieră, că orice om poate reuşi. Deşi impozitele sunt foarte mari, retribuţiile sunt pe măsură. Statul oferă multe avantaje celor care vor să investească. Eşti ajutat să înveţi şi să faci orice facultate. În pregătirile noastre de plecare în turneu, la invitaţia Ambasadei Române, am luat legătura cu o doamnă minunată, Cristina Cotescu, ce se ocupă de manifestările culturale ale Diasporei române. A fost absolut extraordinară. Ne-a aşteptat cu o sală arhiplină de români fericiţi, care ne-au aplaudat fierbinte. Apoi am petrecut o seară împreună într-o casă frumoasă şi nu prea mare, cu o curte primitoare, plină de flori, unde tronează o uriaşă tufă de leuştean (foto 1).

Prin Norvegia (II)

28-1Sunt atâtea lucruri frumoase în Oslo, încât puţinul spaţiu pe care-l am e greu să le cuprindă. Ar trebui să vă vorbesc despre Parcul Central al statuilor de granit cu zeci de fântâni ornate de trupuri de copii goi, ciopliţi în piatră (foto 1), despre sute de grupuri statuare înfăţişând trupuri goale de bărbaţi sau de femei în diferite ipostaze de mişcare ale vieţii... Toate acestea, înşirate de-a lungul unei alei interminabile ce se sfârşeşte doar sus în deal, până unde se urcă sute de trepte, unde tronează un obelisc înalt, la rândul său format din sute şi sute de trupuri omeneşti goale, împletite straniu (foto 2). Goliciunea nu sperie pe nimeni, fiind considerată o stare firească a vieţii. De altfel, libertatea de comportament în Norvegia este deplină, dar nu este însoţită de niciun dram de vulgaritate. Ea se expune, dar nu se explică, este absolut liber consimţită de societate şi de Biserică.