de Dana Purgaru
Puțini câini au ajuns să facă istorie ca urmare a trecerii lor prin lumea aceasta, iar Hachiko este unul dintre ei. El s-a remarcat pentru devotamentul ieșit din comun față de stăpânul său, chiar și la mulți ani după decesul acestuia, și a rămas în memoria omenirii ca mărturie a iubirii necondiționate, iar pentru japonezi reprezintă simbolul loialității.
O legătură câine-stăpân cum rar se întâlnește
Hachiko a fost un câine din rasa Akita Inu, născut la o fermă din apropierea orașului Odate, prefectura Akita. A venit pe lume la 10 noiembrie 1923 și, la scurt timp după aceea, a fost adoptat de profesorul Hidesaburo Ueno, de la catedra de agricultură a Universității din Tokio. Cât stăpânul său a trăit, Hachiko îl însoțea dimineața la gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aștepte în același loc din apropierea gării și să se întoarcă împreună acasă. Cei doi și-au continuat rutina zilnic până la 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul. În acea zi, suferise un atac cerebral la universitate. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său credincios îl aștepta. După decesul stăpânului său, Hachiko a intrat în posesia altor proprietari, dar a evadat cu obstinație, apărând mereu la vechea sa casă. În fiecare zi, Hachiko a așteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu și-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâți din tren. A făcut acest lucru timp de nouă ani.
Un Akita Inu de rasă pură
Prezența sa zilnică și privirea fixă, ațintită asupra trenului, au atras atenția navetiștilor, în special a celor care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceștia i-au adus alimente și l-au hrănit pe durata așteptării sale. În anul 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în gara Shibuya și l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi, fostul grădinar al lui Ueno. Astfel, a aflat informații despre istoria vieții lui Hachiko, iar la scurt timp după această întâlnire a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale a rezultat faptul că existau numai 30 de exemplare de rasă pură, printre acestea aflându-se și Hachiko. Studentul s-a întors frecvent să-l viziteze pe Hachiko și a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la remarcabilul său devotament. În 1932, unul dintre articolele publicate în unul dintre cele mai mari ziare din Tokio, „Tokyo Asahi Shimbun”, a plasat câinele în centrul atenției publice.
În onoarea acestuia a fost ridicată o statuie din bronz
Hachiko a devenit rapid un simbol național, impresia pe care a lăsat-o asupra societății japoneze a fost atât de mare, încât profesorii și părinții îl foloseau drept exemplu de urmat copiilor, cultivând astfel spiritul loialității familiale. Un binecunoscut artist japonez a executat o statuie a lui Hachiko, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale.
În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea câinelui, în fața gării Shibuya, la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar și Hachiko. Statuia a fost reciclată pentru eforturile de război din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar Societatea pentru Refacerea Statuii Hachiko l-a însărcinat pe Takeshi Ando, fiul artistului original, cu ridicarea unui nou monument. Statuia a fost finalizată în august 1948 și reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire. Este poziționată în apropierea „Hachiko-guchi” („Ieșirea Hachiko”), una dintre cele cinci căi de acces către gara Shibuya. O statuie asemănătoare se găsește în orașul de origine, în fața gării din Odate, și încă una a fost ridicată în 2004 pe un piedestal din piatră adus din gara Shibuya în fața Muzeului Câinelui Akita din Odate.
Povestea sa, subiect de film și de cărți
Hachiko a murit la 8 martie 1935. Trupul său a fost găsit pe o stradă din Shibuya, iar după autopsie s-a stabilit că murise din cauza unui cancer terminal. Corpul său împăiat și zgarda sunt păstrate la Muzeul Național de Științe al Japoniei din Ueno, Tokio.
În fiecare an, la 8 martie, devotamentul lui Hachiko este onorat printr-o ceremonie solemnă de comemorare la gara Shibuya din Tokio, eveniment la care participă sute de iubitori de animale.
În 1994, Culture Broadcasting Network (CBN) a reușit să refacă și să redea sunete cu Hachiko lătrând folosind o înregistrare veche deteriorată. A rezultat o campanie publicitară uriașă, iar la 28 mai 1994, la 59 de ani de la moartea sa, milioane de ascultători au deschis radioul ca să-l audă pe câinele-simbol al Japoniei.
Povestea acestui minunat câine a devenit și subiect de film. Astfel, a apărut în „Hachiko-Monogatari” din 1987, în regia lui Seijirô Kôyama, și în „Hachiko: A Dog’s Story”, lansat în august 2009, în regia lui Lasse Hallström. De asemenea, Hachiko a devenit subiectul unor cărți pentru copii, nuvele, dar și jocuri educative.
Alte cazuri similare
- Greyfriars Bobby, un Skye Terrier din Edinburg (Scoția), a fost loial stăpânului mult timp după moartea acestuia, în 1858. Până la moartea sa, 14 ani mai târziu, el a petrecut fiecare seară la mormântul stăpânului său. O statuie a fost ridicată în memoria lui Greyfriars Bobby, plasată aproape de acel cimitir.
- În Teresopolis, Rio de Janeiro, Brazilia, un câine numit Leão (însemnând „Leu”, în portugheză) continuă și în ziua de azi să vegheze asupra mormântului stăpânei sale, Maria Cristina Cesario Santana, care a fost una dintre cei peste 630 de oameni omorâți de inundațiile din Brazilia din 2011 și de alunecările de teren din 17 ianuarie 2011, din Carioca.
- În Snake Gully, Australia, monumentul „Dog on the Tuckerbox” („Câinele pe cutia de mâncare”) este inspirat dintr-un poem al șoferului unui camion, Bullocky Bill, care celebrează viața unui câine mitic al tiristului, care a păzit cu loialitate cutia cu prânzul acestuia.
- În Spania a existat un caz similar. Canelo, în 1990, a plecat cu stăpânul său la Spitalul Cadiz, pentru a primi tratamentul său periodic de dializă, până într-o zi când au apărut mai multe complicații și stăpânul a murit. Cu toate acestea, Canelo l-a așteptat timp de 12 ani la ieșirea spitalului, până în anul 2002, când a murit după ce a fost călcat de un vehicul neidentificat. În onoarea lui Canelo, numele său a fost dat unei străzi.