de Andrei Dicu
Readucerea la viaţă a unor specii de animale dispărute nu mai ţine de mult de „lumea SF”, ci constituie deliciul savanţilor. Cu toate acestea, se pune problema dacă intervenţia în ciclul na- tural al vieţii, care presupune inclusiv modificarea genelor şi totodată a speciilor originare, va ajuta umanitatea şi natura în sine sau dacă va deveni un duşman anticipat de regizorul Steven Spielberg.
Stephan C. Schuster: „Crearea mamuţilor, o chestiune de timp”
Foarte probabil, tigrii tasmanieni au dispărut în jurul anului 1930, dar materialul lor genetic este păstrat în specimenele de pui aflate la Muzeul şi Galeria de Artă Tasmaniană din Australia. Oamenii de ştiinţă privesc aceste colecţii ca pe surse potenţiale de ADN provenind de la specii dispărute, de aici şi intenţia lor de a recrea celebrul tigru tasmanian. De asemenea, fiecare nou cadavru de mamut lânos ivit din adâncurile dezgheţate ale Siberiei declanşează un iureş de speculaţii legate de readucerea la viaţă a acestui gigant al epocii glaciare. Cercetătorii au pus la punct cel puţin câteva dintre mijloacele necesare pentru transformarea acestei speranţe în realitate. De curând, când o echipă condusă de dr. Teruhiko Wakayama, un biolog japonez specializat în reproducere, a anunţat că a clonat şoareci care fuseseră îngheţaţi timp de 16 ani, oamenii de ştiinţă au sugerat că aceeaşi tehnică ar putea deschide calea către clonarea maimuţelor şi a altor specii dispărute, păstrate în solul îngheţat. Discuţiile referitoare la clonare s-au animat imediat ce un grup de la Universitatea de Stat din Pennsylvania, condus de Webb Miller şi de Stephan C. Schuster, a publicat 70% din genomul mamutu- lui, detaliind o mare parte dintre datele de bază care ar putea fi necesare pentru crearea unui nou mamut. Hendrik Poinar, consultat ştiinţific la un documentar despre producerea filmului „Jurassic Park” şi o autoritate în domeniul ADN-ului fosil, a declarat pentru Discovery USA: „Când Steven Spielberg a afirmat că este inevitabilă clonarea animalelor dispărute, am râs. Acum nu mai râd, cel puţin când e vorba despre mamuţi. E pe cale să se petreacă, nu mai e decât o chestiune de stabilire a detaliilor”. După cum recunoaşte chiar Poinar, detaliile sunt descurajante. Cei doi paşi fundamentali pe care-i presupune clonarea unui mamut sau a oricărui animal dispărut sunt recuperarea secvenţei complete a ADN-ului, care în cazul mamuţilor este estimată la peste 4,5 miliarde de perechi de baze, şi transpunerea acestor date în carne şi oase. Publicarea genomului parţial al mamutului e un început promiţător în privinţa primei probleme, deşi cele 30 de procente rămase din genom vor trebui recuperate, iar întreaga secvenţă a genomului refăcută încă de câteva ori, pentru a fi eliminate erorile care s-ar fi putut strecura în străvechiul ADN de-a lungul mai multor secole de degradare. Oamenii de ştiinţă vor trebui, de asemenea, să ambaleze ADN-ul în cromozomi, iar la ora aceasta ei nu ştiu nici măcar câţi cromozomi avea mamutul. Totuşi, niciuna dintre aceste sarcini nu pare insurmontabilă, în special prin prisma unor descoperiri tehnice recente, cum ar fi o nouă generaţie de secvenţiere de mare viteză şi o tehnică simplă, ieftină, de recuperare a ADN-ului de înaltă calitate din părul de mamut. „Este o singură chestiune, legată doar de timp şi de bani, nu de tehnologie”, a conchis Schuster.
Vă amintiţi de oaia Dolly?
Transformarea acestor date într-un mamut lânos va fi mult mai problematică, deşi existenţa unor rude apropiate vii, precum elefantul african şi cel asiatic, poate fi de folos. Echipa de la Universitatea din Pennsylvania a folosit genomul elefantului african ca reper pentru a reasambla piesele ADN-ului de mamut pe care îl recuperaseră din mostrele de păr. Având în vedere că ADN-ul vechi e mult prea fragmentat pentru a fi folosit la crearea unui organism, un mod de a produce material genetic viu de mamut ar putea fi modificarea cromozomilor de elefant în fiecare dintre cele 400.000 de locuri estimate în care aceştia diferă de cei ai mamutului, rescriind efectiv celulele unui elefant în cele ale unui mamut. Dacă cercetătorii îşi dau seama cum era organizat în cromozomi ADN-ul mamutului, o altă strategie ar fi sintetizarea de la zero a fiecărui genom, deşi cel mai mare genom sintetizat până acum a fost de numai o miime din mărimea celui de mamut. Odată ce savanţii obţin cromozomii de mamut funcţionali, ei îi pot înfăşura într-o membrană, pentru a crea un nucleu celular artificial. Apoi, ar putea urma calea inaugurată la crearea lui Dolly, oaia clonată în 1996 de oamenii de ştiinţă de la Institutul Roslin din Scoţia, adică îndepărtând nucleul unui ovul de elefant şi înlocuindu-l cu un nucleu de mamut reconstituit, stimulând electric ovulul pentru a declanşa diviziunea celulară iniţială, menită a produce un embrion şi, în cele din urmă, transferând embrionul pentru gestaţie în uterul unei femele de elefant. Astăzi, problema clonării speciilor dispărute este, mai degrabă, una de natură etică, decât tehnică. „Clonarea ar da naştere unui singur exemplar, care ar trăi cu desăvârşire singur într-un parc, nu în habitatul său care nu mai există. De fapt, creezi o ciudăţenie”, spune Adrian Lister, expert în mamuţi, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra.
„Lista” clonărilor cuprinde Panda uriaşi, tigri şi antilope
Alţi savanţi vizează clonarea animalelor periclitate sau dispărute recent. Grădina Zoologică din San Diego dispune de un „Zoo Îngheţat”, în care ADN-ul unui număr tot mai mare de specii aflate pe cale de dispariţie se păstrează în recipiente cu lichid, la -160 de grade Celsius. Încă din 2003, oamenii de ştiinţă de la Advanced Cell Technology au folosit celule păstrate în laboratorul din San Diego pentru a efectua clonări încununate de succes. Aşa au clonat doi bantengi, bovine pe cale de dispariţie, din sud-estul Asiei. Există discuţii legate de clonarea unor urşi Panda uriaşi, antilope Bongo şi tigri de Sumatra. În cele din urmă, specialiştii speră să recreeze specii dispărute, precum capra Ibex de Pirinei şi tigrul tasmanian.
Tom Gilbert: „Ai vrea s-o aduci înapoi pe bunica?“
Tom Gilbert, expert în ADN vechi, care, împreună cu Schuster şi cu Webb, a deschis calea obţinerii ADN-ului din părul de mamut, recunoaşte că, în calitate de cercetător al acestor animale, ar fi primul care ar merge să vadă un exemplar tropăind într-un padoc. Însă, el pune sub semnul întrebării oportunitatea şi chiar înţelepciunea clonării speciilor dispărute. „Dacă poţi crea un mamut, poţi crea pe oricine altcineva, inclusiv pe bunica ta. Dar, într-o lume a încălzirii globale şi cu resursele limitate destinate cercetării, ai vrea cu adevărat s-o aduci înapoi pe bunica?”, se întreabă Gilbert.