de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Cazurile reptilelor (pitoni etc.) şi felinelor (tigri, leoparzi) care se camuflează pentru a-şi obţine hrana sunt deja banale. Însă pentru a supravieţui într-o lume în care viaţa înseamnă să faci faţă prădătorilor, insectele şi peştii îşi găsesc forme ingenioase de camuflaj. Această şmecherie îi ajută să se hrănească, să se ascundă şi să fure, pe scurt, să supravieţuiască.
Peştele de piatră, cel mai veninos din lume
Există artă şi în capacitatea unei fiinţe de a se ascunde. Mimetismul din natură atinge forme variate şi ne poate amuza sau dezgusta, în aceeaşi măsură. În pădurile din zona Panama există o Călugăriţă care îşi trasează, cu doar câţiva lăstari de cicoare, camuflajul perfect pentru un vânător de insecte. În acelaşi timp, şi Călugăriţa este râvnită de păsări şi de reptilele insectivore. Există însă cazuri în care „şarlatanul” doreşte să fie remarcat. Spre exemplu, avem un peşte care dă din cap până când protuberanţa sa cărnoasă se zbate ca un vierme, şi astfel atrage în capcană alţi peşti. De asemenea, există Peştele de Piatră, cel mai veninos din lume, care stă camuflat pe fundul oceanelor, sub forma unei roci. Primatele vizuale, aşa cum este şi omul, sunt familiarizate cu imitatorii adaptaţi pentru a păcăli ochii. Dintre aceştia amintim broasca riverană, care se ghemuieşte în albiile râurilor şi arată netedă, rotundă şi anorganică, precum pietrele lucioase din jurul ei, sau omida care, când se sperie, îşi saltă capul pentru a arăta o faţă de un roz-portocaliu strălucitor, cu o pereche de ochi înfricoşători, ca de şarpe.
Fluturele Tigru imită semnale ultrasonice
Există însă imitatori vocali, precum specia de fluturi de noapte Tigru, care îndepărtează liliecii imitând semnalele ultrasonice ale altor fluturi de noapte, toxici, de- testaţi de aceştia şi pasărea Drongo de Paradis, care trăieşte în Sri Lanka, un bun imitator al cântecelor altor păsări, ce acţionează în scopul de a aduna un stol mixt, din care îşi poate alege hrana mai eficient. Avem şi imitatori olfactivi, precum păianjenul Bolas, care poate ademeni masculii de molie secretând copii perfecte ale mirosului femelelor. Există chiar şi imitatori tactili, precum o ciupercă parazită care trăieşte în interiorul muşuroaielor de termite, la căldură, umezeală şi fără competitori. Ciuperca ia forma şi textura ouălor de termită.
Gândacul uleios, un parazit sexual
Prefăcătoria macabră este o bună cale de atac. Gândacii uleioşi iritanţi trăiesc în deşerturile din sud-vestul SUA. Femelele îşi depun ouăle în peticele rare de iarbă în care se hrănesc albinele solitare. Ouăle de gândaci uleioşi eclozează simultan, iar cele aproximativ 1.000 de larve nou-născute se adună imediat într-o formaţie strânsă şi alcătuiesc o formă ovală frumoasă, neagră şi pufoasă şi se deplasează în susul şi în josul firelor de iarbă, ca o unitate inseparabilă. Arată şi se comportă exact ca o albină solitară femelă. Mai mult, în scurt timp încep să secrete o imitaţie de feromoni, şi astfel capătă şi mirosul unei albine solitare femelă. O albină mascul aterizează pe ceea ce crede că este o femelă, iar grupul de gândaci uleioşi se agaţă de el, în masă. Dezamăgit şi inconştient de încărcătura pe care o poartă, masculul zboară mai departe, în căutarea unei noi femele. Dacă găseşte o albină adevărată, larvele de gândaci uleioşi îl vor abandona şi se vor agăţa de ea, pentru că aceasta le va duce la cuibul ei, foarte bine aprovizionat. Larvele vor coborî, se vor instala şi se vor hrăni până la maturitate cu nectar, polen şi cu ouăle albinei.
Şmecherie de omidă
Scriitorul american O. Henry are o lucrare intitulată „Dileme stranii, rezolvate surprinzător”, din care reproducem: „Omizile sunt nişte mari mâncăcioase. Păsărilor le plac omizile grase şi, în timpul zborului, caută semne ale activităţii omizilor, îndeosebi frunzele roase. Pentru a evita să fie recunoscute din aer, omizile unei specii au adoptat un stil inedit de a lua masa. În loc să rupă frunzişul la întâmplare, omida Geometridae muşcă frunzele cu grijă, mişcându-se în jurul marginilor ca o croitoreasă care taie cu foarfecele, când înăuntru, când în afară, în zigzag. Când omida termină de mâncat, frunzele pot fi mult mai mici, dar marginile lor îşi păstrează forma inițială”.
X. Nelson & R. Jackson şi exemplul imperfecţiunii Myrmarachne
Cercetătorii britanici Ximena Nelson şi Robert Jackson susţin că „mimetismul arată cât de imperfectă, cât de improvizată şi cât de superficială poate fi evoluţia”. Ei au prezentat, în cadrul unor întâlniri ale Societăţii Regale, dilema masculului de Myrmarachne, un păianjen săltăreţ. Aceste arahnide au evoluat până au început să arate ca furnicile, o strategie care se datorează antipatiei pe care alţi prădători o au faţă de aceste insecte care domină ecosistemul, sunt agresive şi otrăvitoare. Totuşi, păianjenii masculi au o mare problemă. Ritualurile de împerechere le cer să etaleze o gură alungită, ceea ce diminuează aspectul general de furnică. Evoluţia a condus la un compromis. În timp ce femelele păianjen arată ca nişte furnici obişnuite, masculii (cu colţii lor măriţi) au ajuns să semene cu nişte furnici care duc provizii în mandibule, cum fac furnicile lucrătoare. Ingenios, dar imperfect. Se pare că, deşi păianjenii săltăreţi masculi sunt la fel de eficienţi ca partenerele lor în descurajarea vânătorilor, doar ei cad pradă celor care ţintesc furnicile vulnerabile, încărcate cu provizii...
Crenguţa care atacă noaptea
O tetigonidă (lăcustă) lungă de un deget, deghizată în scoarţă de copac şi acoperită de licheni, se poate vedea cu greu în bezna care cufundă o pădure din Panama. Camuflajul nu se rezumă însă la înfăţişare. Aceste insecte nocturne rămân „împietrite” şi ziua în această formă, nu doar pentru a-şi găsi hrana, ci şi pentru a se odihni liniştite, ascunzându-şi contururile. „Crenguţa” este o insectă-băţ, un specimen din clanul Phasmatodea, despre care se crede că a evoluat timp de 47 de milioane de ani. Stratul ei exterior este o reproducere convingătoare a scoarţei striate, capul şi corpul tubular, punctate de muguri axiali falşi şi urme de frunze, adică micile noduri şi crescături care fac o „Crenguţă” să arate ca o... crenguţă. Ziua, aceste insecte se mişcă puţin şi sunt aproape imposibil de distins în decorul pădurilor, pe care îl imită, în încercarea de a rămâne invizibile în faţa ochilor ageri ai prădătorilor, care, la vânătoare, se bazează pe vedere. Noaptea, tetigonidele în formă de băţ şi de frunze ies din zona de camuflaj ca să se hrănească şi ele cu frunze şi cu granule din solul pădurii, iar şiretlicurile lor pot fi admirate doar cu ajutorul tehnicilor fotografice moderne. Biologii studiază îndeaproape abia de zece ani milioanele de imitatori din natură, îi înregistrează şi urmăresc detaliile evolutive şi genetice legate de deghizarea fiecărui animal „impostor”.