de Laura Zmaranda

- Pasărea cu zbor scânteietor, într-un parteneriat neobişnuit cu omul

„Oferă-i timpul şi visurile tale, şi-i vei avea aripile”, spune o veche zicală şoimăristică. Însă cât de profundă este semnificaţia acestui proverb nu poate şti decât cel pe braţul căruia se opreşte din zbor unul dintre cei mai de temut vânători ai cerului. Şoimul, pasărea cu zbor scânteietor, aşa cum era recunoscut în perioada medievală, trăieşte de milenii întregi într-o comuniune aparent imposibilă cu omul. Lucru dovedit şi de Dorin Cărăbet, preşedinte al asociaţiei Peregrinus, dar şi privilegiat al castei „îmblânzitorilor” de păsări de pradă.

„Nu se găsesc doi indivizi identici ca şi comportament sau ţinută”
- Să începem prin a spune câteva cuvinte despre dumneavoastră. Spre exemplu, de unde această pasiune pentru păsările de pradă?
- Cu o astfel de pasiune cred că te naşti, iar de-a lungul vieţii o descoperi şi o urmezi. Eu am avut norocul să îmi descopăr pasiunea pentru păsările de pradă destul de devreme, urmare firească a interesului ce l-am avut pentru animale şi pentru natură.

- Cum aţi defini personalitatea şi comportamentul acestor înaripate?
- Au o personalitate deosebit de puternică şi chiar în cadrul aceleaşi specii nu vei găsi doi indivizi identici ca şi comportament sau ţinută. În rest, pot fi incredibil de jucăuşi şi puşi pe pozne, extrem de serioşi şi sobri în alte circumstanţe, uluitor de intenşi şi „prezenţi” în secundele atacului, curajoşi până la temeraritate, dând mereu dovada celor care îi au aproape că sunt capabili să gândească, să înveţe, să memoreze, să premediteze, să se ataşeze şi să formeze împreună cu omul o incredibilă echipă. Şi mai sunt capabili ca şi în faţa morţii să îşi păstreze spiritul intact.

„Dresorul trebuie să ştie să-i înţeleagă limbajul corporal, privirea şi gesturile”
- Despre şoimăritul în ţara noastră se ştiu puţine lucruri. Care este istoria lui?
- Pe teritoriul ţării noastre, primele menţionări ale şoimăritului prin diverse documente/stampe ale vremurilor par a fi de prin secolul al XI-lea şi al XII-lea. Aparent, pasiunea şi interesul faţă de această nobilă îndeletnicire par a se stinge în secolul al XVIII-lea, o dată cu extinderea vânătorii cu arme de foc. Dar nu a dispărut niciodată. Până în zilele noastre, generaţie după generaţie, şoimăritul a avut pasionaţii săi. Deşi puţini, discreţi, ei au perpetuat sâmburele de jar al pasiunii, menţinând viu spiritul Nobilei Arte de Vânătoare.

- Ce presupune dresajul răpitoarelor?
- Este extrem de important să precizez că, în şoimărit, sănătatea şi bunăstarea păsării de care te ocupi va fi mereu pe primul plan! Revenind la dresaj, o pasăre de pradă nu va deveni docilă niciodată. Poate cooperantă, prietenoasă într-o oarecare măsură, dar îşi va păstra demnitatea. Îmblânzirea unei răpitoare sălbatice, în funcţie de specie, se face de la o zi la câteva zile şi presupune o mulţime de „secrete”. Este vorba despre mişcări lente şi line, fără să bruscheze, voce calmă, abordarea unei anumite atitudini corporale, în care de mare importanţă este privirea etc. Dresajul per total poate dura patru-cinci săptămâni la un răpitor sălbatic sau chiar mai puţin de atât cu anumite păsări ce au caracter foarte cooperant şi prietenos. Depinde foarte mult de specie, de vârsta exemplarului, de caracterul său şi de ceea ce i se cere. Trebuie ca dresorul să ştie să „citească” în fiecare clipă pasărea, să îi înţeleagă limbajul corporal, privirea şi gesturile. Păsările sunt unele dintre cele mai expresive fiinţe.

„Este, de asemenea, foarte important ca un şoimar să cunoască psihologia răpitorului”
- Trebuie respectate însă şi câteva noţiuni „tehnice”?
- Într-adevăr. Dresajul presupune recompensă şi exerciţiu repetat. Evident, păsării trebuie să îi fie foame ca să vină la tine. Dar nu e de ajuns. Ca să îşi înfrângă teama naturală faţă de om, trebuie să capete încredere în prealabil, aceasta fiind prima prioritate a şoimarului. Un alt principiu este cel al diferenţei de înălţime. Se ştie că pasărea de pradă, cu excepţia ereţilor, stă mereu în poziţii înalte, iar dacă e pusă jos va căuta să zboare spre un punct aflat mai sus. Dacă acest punct este braţul dresorului, iar în mână se află şi o bucăţică de carne suculentă, automat pasărea va avea două motive să se salte pe mănuşa de piele. Este, de asemenea, foarte important ca un şoimar să cunoască psihologia răpitorului, noţiuni de igienă, cunoştinţe de biologie, pielărie, măcelărie. Acestea sunt domenii conexe ale şoimăritului, pe care aspirantul şi le însuşeşte treptat. Îndemânare, răbdare, un grad de sensibilitate, condiţie fizică, timp, condiţii de transport, de cazare şi de zbor pentru pasăre sunt câteva dintre cerinţele ce se cer încă de la începutul practicării.

- Trebuie să existe o relaţie foarte specială între dresor şi pasăre. Pe ce se bazează aceasta?
- E ceva dincolo de cuvinte şi fără îndoială depăşeşte graniţa „recompensei”. Simţi asta clar, în anumite situaţii, distinct cu anumite păsări. Încredere, prietenie, colaborare, obişnuinţă, dar şi un grad de foame, reflexul format. Însă este şi ceva ce nu poţi defini, dar care face până la urmă sufletul relaţiei şi implicit farmecul şoimăritului. Pe mine, şoimii m-au învăţat să fiu curajos, să depăşesc obstacolele, să iubesc înălţimile. Uneori când merg în munţi şi de sus, de pe un meterez stâncos, îmi las şoimul să se ridice în vânt, realmente simt că aş putea atinge cerul. Doar trăind poţi înţelege aşa ceva!

La noi în ţară există şapte specii
- Câţi şoimari există în România în prezent?
- De ordinul zecilor, adică mult prea puţini. Trăim vremuri grele şi întunecate, în care omul pare să fi uitat că frumosul, natura, relaxarea, partea contemplativă a lucrurilor sunt o hrană tot atât de necesară sufletului, pe cât este mâncarea pentru trup. Şoimii ca gen de păsări - Falco - cuprind la noi în ţară şapte specii, întâlnite din Dobrogea până în creştetul munţilor. Observ totuşi pe teren că de la an la an numărul păsărilor de pradă, în general, e tot mai redus, iar în cazul unor specii scade alarmant!

- În ce condiţii se poate practica vânătoarea cu păsări de pradă?
- Ţara noastră are o istorie şoimăristică de o bogăţie faptică şi de un inedit fabulos, însă astăzi este ultima ţară din Europa care nu permite exercitarea şoimăritului, în pofida recunoaşterii lui de UNESCO în anul 2010 ca aparţinând „Patrimoniului Spiritual al Umanităţii”. Doar după legalizarea acestui tip de vânătoare în ţara noastră, şoimăritul va putea fi reintrodus între activităţile multiseculare tradiţionale româneşti. Până atunci se practică mânuirea şi dresajul păsării la pumn/momeală şi ocazionalele prăzi lansate de şoimar.

• Şoimul călător - Falco peregrinus - este deţinătorul recordului de viteză absolut pe Terra. În picajele de vânătoare de la mare înălţime poate atinge şi 400 km/oră

Din respect şi grijă pentru păsările de pradă

Asociaţia „Peregrinus” a luat fiinţă în 2009 şi a avut la bază hotărârea unanimă a şase şoimari, care şi-au dorit să încerce să schimbe mentalitatea potrivit căreia păsările de pradă sunt păgubitoare, nu aduc foloase omului şi trebuie exterminate cu cruzime. Din păcate, această percepţie eronată încă persistă. La patru ani de la înfiinţarea sa, printre principalele obiective sunt promovarea şoimăritului corect, implicarea în protejarea, conservarea şi refacerea populaţiilor de păsări răpitoare.