de Veronica Zărescu

Înainte de a discuta puţin despre timiditate, ar trebui să clarificăm sensul acestui termen. A fi timid înseamnă a fi sfios, neîncrezător, temător, lipsit de îndrăzneală. Să nu credeţi că numai copiii sunt timizi, pentru că unii adulţi se simt de-a dreptul pierduţi atunci când trebuie să facă faţă unor situaţii mai puţin familiare, spre exemplu, o întâlnire de afaceri importantă sau un discurs în public.

Părinţii şi dascălii trebuie să îi încurajeze
În privinţa copiilor, timiditatea se reduce la activităţile din universul lor, cum ar fi: să recite o poezie la serbare sau să meargă la medic. Părinţii au un rol foarte important în aceste situaţii. Îmi amintesc cum am trecut cu bine peste emoţiile de la serbările din timpul grădiniţei numai cu ajutorul părinţilor. De-a lungul anilor, am întâlnit, la rândul meu, o serie de copii cu această problemă. Unii refuzau să participe la anumite acţiuni, deoarece nu doreau să se mişte de lângă persoanele care le ofereau siguranţă. Alţii nu voiau să facă ceva doar pentru că erau comparaţi cu colegi de-ai lor („Uite, el a lucrat mai frumos ca tine, tu de ce nu poţi face aşa?” sau „Fii atent! Vezi ce frumos recită ea poezia? Tu nu o reciţi aşa!” etc.). Îmi amintesc că în şcoala generală eram întotdeauna comparată de profesori cu fratele meu mai mare („Tu de ce nu eşti ca el?”, „El învaţă mai bine ca tine, tu...”) şi nu-mi convenea deloc situaţia. Toate acestea mă făceau să mă gândesc că nu sunt suficient de bună şi nici că voi fi vreodată. Părinţii m-au susţinut şi m-au încurajat întotdeauna. Aşa am reuşit să depăşesc momentele şi să capăt încredere în mine. „Daţi-le aripi” copiilor, indiferent dacă sunt sau nu eminenţi în ceea ce fac! Toţi merităm şanse egale să „ne lansăm pe rampa vieţii”. Iar pentru acest lucru sunt responsabili atât părinţii şi familia, cât şi dascălii pe care îi avem.