Main menu

header

cotnari wide

664 15 1de Luana Mare

Viaţa i-a dăruit şi clipe luminoase, dar şi încercări cântăreţei de muzică lăutărească Gabi Luncă, solista cu „vocea de argint cu vibrato dulce”. Bucuriile le-a împărţit cu familia şi cu publicul său, iar durerile i le-a spus lui Dumnezeu, Cel căruia i-a făcut promisiuni de credinţă şi căruia i-a dedicat ultimii ani din viaţa sa. Doamna cântecului lăutăresc, care a cucerit publicul din toată lumea cu o voce imposibil de imitat, împlineşte anul acesta 80 de ani. Se spune că Elena Ceauşescu a plâns atunci când a ascultat-o interpretând piesele: „Dă, mamă, cu biciu-n mine” şi „Un părinte poate creşte cinci copii sau chiar şi zece”. A cunoscut succesul în ţară şi în străinătate, unde a cântat timp de mai bine de 50 de ani, fiind nominalizată la Premiile BBC şi la „The Listeners Award”, iar muzica lăutărească urbană sau de mahala a încântat urechile londonezilor, francezilor, dar şi newyorkezilor. De mai bine de 20 de ani cântă doar muzică religioasă, dedicându-şi viaţa activităţilor de misionariat creştin ale Bisericii Penticostale şi actelor de filantropie. Pe urmele sale calcă mezina familiei, Rebeca, preocupată de acte caritabile făcute pentru cei nevoiaşi, fie copii, bătrâni sau oameni fără adăpost.

„Fetiţa mea s-a stins în ziua botezului”

664 15 3- Care au fost cele mai frumoase momente din viaţa dumneavoastră pe care le purtaţi în suflet ca pe nişte surse permanente de bucurie?

- Dumnezeu mi-a dat să trăiesc multe întâmplări frumoase în viaţă, nu aş putea să le clasific, dar cu siguranţă întoarcerea mea la Domnul Dumnezeu, atunci când am devenit mamă, când mi-am ţinut băiatul în braţe şi pe toţi ceilalţi copii, faptul că am avut o carieră de succes mi-au adus sentimentul împlinirii profesionale, iar pe parcursul vieţii bucuriile mele sufleteşti au fost și sunt mai ales în sânul familiei. Sunt mamă, bunică, străbunică, şi așa momentele frumoase sunt zilnice.

- Tot atunci i-aţi făcut şi prima promisiune lui Dumnezeu?

- I-am făcut prima promisiune la primul copil. Ne doream mult, şi eu, şi Onoriu. M-am rugat lui Dumnezeu să avem copii şi o familie fericită, dar nu primeam niciun răspuns. În cele din urmă am rămas însărcinată, iar când am ajuns la trei luni am simţit că nu sunt prea bine, că pot să pierd sarcina. Atunci m-am rugat lui Dumnezeu să-mi lase copilul şi i-am promis că mă voi pocăi. Am născut o fetiţă, dar la o lună, pentru că nu mi-am ţinut promisiunea faţă de Dumnezeu, copila s-a prăpădit. Fetiţa mea s-a stins în ziua botezului. Aveam 27 de ani. Apoi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea un băiat, făcându-i aceeaşi promisiune, a pocăinţei. Aveam 32 de ani, şi atunci s-a născut Emanuel, apoi cele trei fete, Estera, Sara şi Rebeca, iar eu nu mi-am mai călcat niciodată promisiunea făcută lui Dumnezeu. M-am bucurat mereu de copii, de familie şi de tot ce am primit.

„La 16 ani am săpat şanţuri, iar la 19 ani înregistram primul album”

664 15 2- Şi cum de aţi ales muzica?

- Tatăl meu, Dumitru Luncă, era violonist în cadrul Orchestrei Armatei din Ploieşti. Eu am rămas fără mamă la 3 ani, iar cea vitregă nu m-a mai lăsat la şcoală. La 16 ani am găsit de lucru la Lilieşti, la săpat şanţuri pentru conducte. Tata, săracul, nu ştia ce fac… M-au convins să rămân fetele cu care mă angajasem, pentru că le plăcea mult cum cântam: „Îţi facem noi toată norma, numai vino cu noi să ne cânţi”. Sigur că m-am dus, fiindcă trebuia să îmi câştig existenţa. Apoi am fost la o audiţie la Clubul „Vasile Roaită”, din Băicoi, şi de acolo mi s-a schimbat viaţa. După un an am fost angajată la Orchestra Flacăra Prahovei din Ploieşti, iar la 19 ani am primit o invitaţie de la Casa de discuri Electrecord, să înregistrez primul album de muzică lăutărească, ce avea patru melodii. Şi de acolo a început ascensiunea. O viaţă trăită pe scenă.

- Când aţi renunţat la muzica de petrecere?

- În 1992. Și am continuat cu muzică religioasă creştină, pe care o cânt şi astăzi. M-am retras din cele lumeşti într-o perioadă în care noi încă eram solicitaţi. M-am retras în glorie dacă pot să spun aşa. Mult timp după ce nu am mai concertat ofertele au continuat să apară. Ni se propunea să cântăm măcar 30 de minute, pe sume mari de bani, sau măcar să fim prezenţi la o nuntă sau la un botez. Refuzam din start. Nici nu voiam să le mai ascult măcar ofertele, dar apreciam şi, cumva, mă simţeam bine făcând asta. Eram în postura să refuz şi nu să îmi doresc să mai cânt şi să nu am unde. Întrebările curgeau ani la rând: de ce aţi renunţat la muzică? Răspunsul meu era unul sigur: din dragoste pentru Dumnezeu! Şi nu am renunţat la muzică, ci am ales muzica sufletului, muzica de laudă pentru Domnul. Dacă ani la rând am cântat pe bani, pentru public, azi cânt pentru suflet, pentru Dumnezeu şi pentru copiii Lui! Mulţumesc Lui! Urc în continuare pe scenă, însă pe o scenă specială: în Biserică. Am orchestră, aceleaşi instrumente, încă nu am „scăpat” de microfon, am parte de public, dar de data aceasta este unul special: familia mea, familia Domnului Iisus! Acum publicul nu dansează pe cântecele mele, acum publicul plânge, se bucură şi cântă împreună cu mine, spre slava Domnului. Nu primesc în schimb bani, ci hrana sufletului. Cânt în semn de mulţumire. Şi toată viaţa mea asta am să fac. Să îi mulţumesc Domnului şi prin cântecele mele.

„Le spun tuturor: cancerul nu înseamnă moarte!”

- În urmă cu zece ani aţi trecut printr-o boală grea, pe care aţi depăşit-o. Ţineţi regim, mai luaţi medicamente?

- Nu ţin diete, nu iau medicamente, fac doar masaj de trei ori pe săptămână şi mă rog în fiecare zi lui Dumnezeu. Vorbesc oamenilor despre această întâmplare a mea, pentru că eu sunt convinsă că şi alţii pot fi ajutaţi, aşa cum am fost şi eu. Le spun tuturor celor care se confruntă cu această boală: cancerul nu înseamnă moarte. Vă puteţi vindeca! Speranţa este în Dumnezeu.

- Atunci I-aţi făcut o nouă promisiune lui Dumnezeu?

- Şi atunci, ca şi altădată, m-am rugat mult lui Domnul, El mi-a fost speranţa și m-a ajutat.

„Una dintre marile mele bucurii este să merg la evanghelizări, la binecuvântări creştine şi la evenimente ale Bisericii atât în ţară, cât şi în străinătate“

„Politica a fost doar o perioadă scurtă în viaţa mea“

- V-aţi implicat şi în politică. Mai activaţi în domeniu?

- Am fost implicată în politică alături de soţul meu, care a fost şi primul preşedinte al Partidei Rromilor, mai apoi, mai exact în 2007, am fost preşedinta Camerei Naționale a Reprezentanţilor Rromilor. Eram în Partida Rromilor Pro Europa. Nu am dorit să fac carieră din asta, am acceptat această poziţie doar ca să îi ajut.

„Merg în închisori şi vorbesc despre rugăciune“

664 15 4- Cum este o zi din viaţa dumneavoastră?

- Compun muzică, scriu textele cântecelor, ţin spectacole de muzică creştină şi merg în misiuni de evanghelizare. Vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, despre puterea credinţei şi a rugăciunii. Merg în orfelinate, în închisori, acolo unde oamenii au nevoie de credinţă mai mult decât oriunde. Merg la evanghelizări creştine sau la alte evenimente destul de des. Probabil asta este una dintre marile mele bucurii. Merg şi la nunţi, binecuvântări, concerte, conferinţe, toate creştine. Călătoresc în toată ţara, dar şi în străinătate. Anul trecut am fost în America pentru câteva luni şi plănuiesc ca şi anul acesta să merg pentru o convenţie unde trebuie să fiu prezentă. Dacă Dumnezeu îmi ajută, eu sunt şi rămân la dispoziţia Lui!

Rebeca Onoriu: „Orice problemă a existat în familia noastră a căpătat rezolvare prin rugăciune!“

664 16 1Mezina familiei Onoriu, Rebeca, se poate lăuda cu o familie specială, pe cât de numeroasă, pe atât de unită. Trei fraţi de mamă şi de tată, alţi trei fraţi doar de tată, peste 25 de nepoţi, ba chiar strănepoţi! Chiar dacă este tânără, frumoasă, cu stare materială bună, Rebeca a ales calea credinţei în Dumnezeu şi nu a cafenelelor din Dorobanţi, nici a cluburilor de noapte. Principala sa activitate este cea caritabilă, prin care ajută copiii defavorizaţi şi bătrânii rămaşi singuri, iar de curând a primit oferta de a urca pe scenă ca actriţă.

„M-am născut pe scenă, ca şi fraţii mei”

- Te-a atras vreodată cariera muzicală? Ai încercat să mergi pe urmele părinţilor tăi?

- Sigur că m-a atras, adesea mă întreb „cum ar fi?”, dar nu îmi doresc o carieră muzicală, pentru că eu nu aş putea să o egalez pe mama. Copii fiind, părinţii ne-au adus profesori de pian sau de alte instrumente. Ne-au lăsat să ne alegem şi ne-au îndrumat în acest sens. Toţi cântăm, avem ureche muzicală, dar de plăcere, acasă. Eu am fost considerată „artista familiei”, pentru că mare parte din copilărie mi-am găsit plăcerea în spectacolele organizate de mine, în curtea casei, pentru rude, pentru vecinii şi prietenii noştri. De altfel, eu m-am născut pe scenă, în sensul că mama cânta atunci când, însărcinată fiind cu mine, i s-a rupt apa. A continuat să cânte până la finalul spectacolului, apoi a coborât de pe scenă şi a mers la spital; aşa, cu rochia cu paiete şi floarea-n păr. Şi aşa m-am născut eu! La fel s-a întâmplat şi cu venirea pe lume a fratelui meu şi a surorilor mele. Poate că în cele din urmă voi cânta şi eu. Şi dacă mă întrebi ce, cu siguranţă voi alege o piesă din repertoriul mamei mele. Sunt câteva piese ce îmi plac la maximum şi m-am străduit să învăţ să o imit.

- Ai fost mai răsfăţată decât ceilalţi fraţi?

- Fiind mezina familiei, cu mine le-a fost mai greu părinţilor. Eu sunt mai „mămoasă” şi mi-am dorit să stau mai mult cu ei. Am fost fetiţa îndrăgostită de tatăl său! Niciunul nu era ca dânsul, şi nici acum. Rar un om ca el! Iar mama, minunată! Sigur că eram fascinată de ei, şi atunci îmi doream să stau cu ei şi să capăt în totalitate atenţia lor. Erau nevoiţi să mă ia în turneu cu ei, căci altfel nimeni nu se înţelegea cu mine. Când vedeam că se pregătesc de plecare plângeam atât de tare, încât înţelegeau disperarea mea şi mă luau cu ei chiar dacă eram în pijama sau desculţă. Îmi cumpărau ce aveam nevoie când ajungeam. De multe ori intram în fugă, pe scenă, după ei. Mama cânta cu mine de mână. Sigur că publicul se amuza şi aplauda, dar mama avea de tras cu mine. Când oboseam, aveam locul meu: pe scaun, lângă orchestră.

„Am nepoţi care sunt bunici”

664 16 2- Cum este relaţia cu fraţii vitregi, cu surorile, cu familia ta?

- Mă laud cu o familie minunată! O familie bună, zâmbitoare, muzicală. O familie binecuvântată! Mulţumesc Domnului pentru ea! O familie numeroasă! Suntem patru copii: Emanuel, Estera, Sara şi eu. Dar tatăl meu a mai avut trei copii din prima căsătorie: Nicoleta, Costel şi Puiu. Suntem şapte fraţi. Am crescut frumos, împreună. Niciodată nu au existat răutăţi între noi. Întotdeauna am simţit iubire din partea lor! Puiu este cel care reuşeşte să ne adune pe toţi fie de Revelion, fie la vreun eveniment de-al nostru sau la vreo părtăşie cu Domnul. Are o casă mare, impresionantă, pe care ne-o pune la dispoziţie tot timpul pentru a petrece clipe frumoase în familie! Majoritatea locuim în acelaşi cartier. La doar câteva minute distanţă. La un ultim calcul eram peste 150 de membri. Am nepoţi mult mai mari decât mine ca vârstă, care, la rândul lor, au devenit bunici. Cuvântul meu preferat, atât scris cât şi pronunţat, este familie. Pentru că asta este cel mai de preţ lucru pe care un om îl poate avea pe acest Pământ: familia!

- Cum este relaţia cu mama ta?

- Suntem în primul rând prietene, apoi mamă - fiică. Am trecut prin multe încercări de-a lungul vieţii, şi asta ne-a apropiat mai mult. Nu există cuvinte să exprim tot ceea ce simt pentru dânsa! O iubesc mult! Cel mai mult! Apreciez când văd că face lucruri doar de dragul meu, ca să mă simt eu bine. Cele mai frumoase vacanţe sunt cu mama, cele mai frumoase ieşiri tot cu dânsa le am. De pildă, mergem adesea la mall, la film, la restaurant, la cumpărături şi, sigur, la biserică. O însoţesc adesea şi în evanghelizările creştine. Locuim cumva pe aceeaşi stradă, dar ne sunăm şi de 10-15 ori pe zi. Pentru orice!

„Vreau să fiu dorită, nu avută”

664 16 3- Ce te-a sfătuit mama ta în legătură cu bărbaţii din viaţa ta?

- Când am împlinit 18 ani, mama a stat de vorbă cu mine serios. Mi-a povestit din tinereţea dânsei şi m-a rugat să nu îi fac „surprize”. Mai ales că tata nu mai era, şi eu trebuia să fiu atentă. Atunci am înţeles că trebuie în primul rând să îi respect pe ei, apoi pe mine. Am vrut să fiu dorită, şi nu avută. Ai mei m-au făcut să stau cu capul sus, să fiu mândră, şi aşa am continuat.

- Cum a fost copilăria ta cu părinţi celebri?

- Greu atunci, minunat acum! Greu pentru că nu am avut momente măcar de Sărbători împreună, pentru că ei erau mai mereu plecaţi. Vara mergeau în turneu pe litoral trei luni, iar şase luni plecau în turneu în America sau în Europa. Turneu ce includea mare parte din Sărbătorile anuale, cât şi zilele noastre de naştere. Ani la rând, de Revelion îi vedeam doar la televizor şi în poze. Noi nu aveam parte de cadouri de Moş Nicolae sau de Moş Crăciun. Doar când ne trimiteau pachet sau la întoarcerea lor în ţară, când veneau încărcaţi de cadouri. Îmi „certam” părinţii, pentru că nu aveam parte de ei, dar mama îmi spunea mereu că pentru mine pleacă, pentru noi. Nu înţelegeam atunci ce avea să însemne! O certam şi îmi spunea că am să îi mulţumesc mai târziu. Şi aşa a fost! Aşa şi e! Este minunat acum, pentru că datorită părinţilor avem o moştenire grozavă: un nume bun! Trăim în umbra a doi părinţi celebri, care au scris istorie în industria muzicii lăutăreşti.

„Mi se întâmplă să plâng de fericire la rugăciune”

664 16 4- Mama ta a renunţat la muzica de petrecere şi îşi dedică viaţa lui Dumnezeu. I-ai urmat calea religioasă?

- Noi toţi am fost crescuţi în spiritul creştin: rugăciune, cântare, ţinerea de post, facerea de bine. Îmi amintesc cum în copilărie tata ne chema pe toţi, ne citea cuvântul sfânt din Biblie, ne alegea versete, ne punea să ne rugăm pe rând şi să cântăm împreună. Mă lua şi pe mine în calcul, în sensul că şi eu alegeam numere pentru versete pe care mi le citea, şi mie îmi ascultau toţi rugăciunea. Sigur că, fiind micuţă, multe nu ştiam a spune, dar repetam după dânsul sau după mama, şi în felul acesta aduceam şi eu momentul meu de rugă înaintea Domnului! Ne rugam în fiecare zi înainte de masă (pentru mulţumire) şi seara, înainte de culcare. Aşa am învăţat şi aşa am crescut! Dacă înainte fugeam de rugăciune, nu îmi plăcea, că tot timpul mi se părea că ne rugăm prea mult, mă lua somnul, câteodată mama îmi dădea de toate, mă şi plătea, doar ca să asist la rugăciune. Azi, cel mai bine mă simt înaintea Domnului! Iubesc rugăciunea! Mi se întâmplă adesea să plâng de fericire în rugăciune, să plâng înaintea Domnului pentru cât de bun şi de milos este El cu noi! Orice problemă a existat în familia noastră prin rugăciune a căpătat rezolvare! Aşa este şi acum!

- Cum ai început activitatea caritabilă?

- La noi în familie se practică zeciuiala, şi de mici am fost învăţaţi să împărţim. Chiar dacă de multe ori mă supăram pe mama şi pe tata că îmi înstrăinau lucrurile (haine, jucării), am învăţat să mă supun. Îmi spuneau: „E şi el/ea amărât” sau „O să îţi iau altele”. Cumva mă făceau să fiu bună şi să nu mă mai supăr! A devenit un obicei! Cu ani în urmă însă ne-a fost dat să trecem printr-o grea încercare a vieţii. Moment în care am ştiu că doar de la Dumnezeu avem salvare! Am stat pe genunchi şi i-am promis Domnului că, dacă îmi va salva mama din acea încercare, mă voi apropia de El mai mult şi voi fi mai atentă cu cei din jur. Cumva, am făcut o promisiune! Domnul Dumnezeu a făcut o minune cu mama, aşa că şi eu mi-am îndreptat atenţia către cei aflaţi în nevoie. Atât cât am putut, aşa cum am ştiut! Astfel încât, la scurt timp, împreună cu surorile mele Estera şi Sara, am format echipă, am făcut cumpărături mai consistente şi am vizitat un centru de copii cu dizabilităţi, un penitenciar de femei, unde nu doar că am vizitat şi am împărţit cadouri, dar am susţinut şi momente de laudă: am cântat Domnului, am recitat poezii, am mărturisit din experienţele noastre. Am spus peste tot cum Dumnezeu ne-a ajutat de fiecare dată! Erau deţinute care plângeau când auzeau ce bun e Domnul şi căpătau speranţă! Am fost apoi la un centru de bătrâni, dar şi la copilaşii de la Spitalul Fundeni. Acela a fost începutul.

„Merg în centre pentru copii şi în casele pentru bătrâni”

664 16 5- Aţi pus bazele vreunei organizaţii specializate?

- Da. Am înfiinţat o asociaţie care-mi poartă numele: „Rebeca”. Cumva, am căutat să îmi ţin parte din promisiune, şi nici acum nu m-am oprit. Mă emoţionează bătrânii. Către ei mi-am îndreptat atenţia. Am o slăbiciune pentru ei. Văd în ei bucuria vizitei mele. Poate că nu au nevoie de ceea ce eu le duc, dar faptul că îi vizitez îi bucură tare. Simt asta şi îmi spun şi dânşii. Mesajul meu este simplu: cu toţii vom îmbătrâni, aşa că să ne uităm în viitor şi să privim cu dragoste către seniorii noştri. După un timp, sora mea Estera a primit distinse premii pentru implicarea sa în scopurile caritabile. Ne-am bucurat. Menţionez că nu am fost plătite pentru asta şi nici nu încasăm vreun ban pentru implicarea noastră. Tot ce am făcut a fost în semn de mulţumire pentru Domnul şi din dragoste pentru aproapele nostru.

- Ai implicat şi vedete în demersurile tale?

- Ani mai târziu l-am cunoscut pe Andrei Bărbulescu. Ne-am respectat din prima clipă şi am devenit buni prieteni. Menţinem o prietenie de ani buni, bazată pe respect şi înţelegere. Şi el era implicat în acţiuni caritabile, dar mai mult în favoarea copiilor. Am hotărât să „ne unim forţele” şi să facem o primă acţiune la un nivel mai mare. La momentul acela, la asociaţie deţineam o curte mare. Am adunat copii din trei centre de plasament, cu vârste între 3 și 18 ani, şi am creat un soi de spectacol, iar la sfârşit copiii au primit cadouri: rechizite, haine, dulciuri, jucării. Am apelat la Dani Oţil şi la magicianul Robert Tudor, care au venit fără să stea pe gânduri. Şi-au făcut timp şi au stat în prezenţa copiilor câteva ore bune. Am căpătat curaj, am văzut că se poate. Aşa că, împreună cu Andrei şi cu familia mea, am hotărât să facem ceva şi pentru bătrâneii din azile, de care lumea a cam uitat. Am închiriat o sală de cinema dintr-un cunoscut mall din Bucureşti şi am organizat un spectacol caritabil, în sensul că toţi banii încasaţi din vânzarea biletelor au fost donaţi către centrele de bătrâni din ţară. Am apelat din nou la Dani Oţil, care a fost gazda spectacolului, şi la câţiva artişti: Emeric Imre, Florin Chilian, Superchill, Mihai Mărgineanu, dar şi magicianul Verdini. Bucuria mea cea mare a fost şi prezenţa mamei, care a urcat pe scenă şi a interpretat câteva melodii. Toţi aceşti oameni şi-au făcut timp şi ne-au susţinut în implicarea noastră. Au participat, ajutând astfel sute de bătrâni. Dintr-o dată, numărul de persoane pe care noi le vizităm de obicei s-a triplat. Lista noastră s-a mărit. Şi continuă să crească.

„Mama a fost mai puternică decât noi”

- Cum ai susţinut-o pe mama ta atunci când ai aflat că are cancer, în urmă cu zece ani?

- Vestea a venit ca un şoc pentru toţi din familie. Pentru mine a fost groaznic, cu atât mai mult cu cât chiar mama mi-a spus-o. Atunci cred că mama a fost mai puternică decât noi. Mai mult, dânsa ne-a ajutat pe noi să trecem peste încercare. M-am rugat mult la Dumnezeu să facă o minune cu mama. I-am cerut să o facă sănătoasă! După rugăciune am avut convingerea că aşa va fi, că totul va fi bine. Atunci am înţeles că prin credinţă şi prin rugăciune capeţi speranţă. I-am fost alături toată familia, dar dânsa, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învins cancerul! Este un exemplu că această boală nu înseamnă neapărat moarte. Mă rog la Dumnezeu şi pentru persoanele care suferă de această boală şi pentru familiile lor, ca El să le îndrume paşii, să le dea puterea, inspiraţia şi vindecarea, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul mamei mele, pentru că de la El vin lumina, bucuria, speranţa, viaţa.

„Ani la rând, de Revelion îi vedeam pe părinţi doar la televizor şi în poze. Noi nu aveam parte de cadouri de Moş Nicolae sau de Moş Crăciun. Doar când ne trimiteau pachet sau la întoarcerea lor în ţară, când veneau încărcaţi de cadouri.

Îmi «certam» părinţii, pentru că nu aveam parte de ei, dar mama îmi spunea mereu că pentru mine pleacă, pentru noi“

„Voi debuta în teatru sub ochii mamei mele“

- Este adevărat că vei urca pe scena de teatru în curând?

- Eu am crescut printre marii artişti ai României. Eram micuţă, dar i-am cunoscut pe Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Stela Popescu etc. Am locuit ani întregi lângă Teatrul Nottara. Îi vedeam zilnic pe Emil Hossu şi pe Ion Besoiu, mergeam la teatru. Îmi plăcea. Îmi place şi acum. De curând am ieşit la masă cu Cornel Palade, Costin Mărculescu şi Eugenia Şerban, şi ei lucrau, repetau la o nouă piesă, şi a venit imediat ideea de a apărea şi eu în acest spectacol. Am participat şi la repetiţii, să văd dacă totuşi mi se potriveşte şi dacă „e de mine”. Mi-a plăcut. Poate şi pentru faptul că nu era public în sală şi nu am simţit totuşi emoţia imensă. Mi-ar plăcea să urc pe o scenă de teatru. Aşa spun acum, dar să vedem. Cu sala plină, alta-i povestea! Cred că mama o să fie încântată şi mi-aş dori să vină la premieră.

„De Sărbători împodobesc un brad uriaş, cu 3.600 de beculeţe“

664 16 6- Cum sunt Sărbătorile de iarnă într-o familie aşa de numeroasă?

- Pentru toată familia noastră, Sărbătorile sunt speciale. Chiar dacă o avem de 30 de ani pe Rodica, menajera noastră, care găteşte, de Crăciun mama ne-a învăţat să facem sarmale. Le preparăm împreună. Întotdeauna eu fac un brad mare, în care pun 3.600 de beculeţe. Îmi trebuie nouă ore ca să-l împodobesc. În 2017 l-am pregătit timp de şase zile. Obişnuim să ne strângem toată familia, organizăm „Secret Santa” (n.r. - ritual de împărțire a cadourilor), ne bucurăm de daruri, cântăm colinde, cântece creştine. Fiecare face cel puţin două cadouri. Ne întâlnim cu toţii şi ne bucurăm, petrecem momente frumoase împreună. Avem o familie numeroasă şi foarte unită, de care sunt tare mândră!