Main menu

header

cotnari wide

691 16 1de Luana Mare

Anca Sigartău, artista cu figură de copil, mereu zâmbitoare, ascunde drame pe care puţini le-ar putea bănui, puţini le-ar putea survola. Despre toate încercările vieţii vorbeşte cu detaşare, dar şi cu înţelepciunea dobândită după nenumărate obstacole pe care destinul i le-a ridicat în cale. Cel mai recent proiect teatral, musicalul „Mamma Mia!”, i-a adus succes, iar experienţele pe care le are în derulare o ţin mereu „în priză”. Despre Anca Sigartău, la trecut, prezent şi viitor, ne-a vorbit chiar actriţa într-un interviu extrem de sincer.

„«Mamma Mia!» este ceva incredibil. Unic! Irepetabil!”

- Cum este experienţa musicalului „Mamma Mia!”?

- A fost şi este extraordinară! E genul acela de experienţă pe care o trăieşti o dată în viaţă. Şi mă refer la volumul de muncă, la dimensiunea proiectului, la colaborările de anvergură. A meritat efortul! Este un proiect independent şi, ca orice proiect independent, e dificil de mers cu el înainte, dar a fost gestionat impecabil de Răzvan Dincă. El este regizorul, iar Violeta Dincă e coregrafa acestui musical. Raportarea nu s-a făcut nicio clipă la spectacolele din România, ci la cele din afară, unde oamenii de musical sunt îndelung pregătiţi pentru aşa ceva, unde se repetă câte şase luni pentru un spectacol, nu două luni. Minunea e cu atât mai mare, cu cât reuşeşti să ai o producţie competitivă pe plan internaţional, aşa cum este „Mamma Mia!” astăzi, mult peste ce am văzut la argentinieni, sau la francezi, sau la italieni. A fost apreciată de specialişti de la Londra. Partea de sunet este asigurată de o echipă britanică de la Teatrul din Londra. Partea de pregătire muzicală a fost asigurată iarăşi de unul dintre oamenii care au pregătit multe distribuţii din afară. Şi el a spus că este una dintre cele mai reuşite şi spectaculoase montări. Este un proiect realizat sută la sută pentru România!

- Aţi reuşit să vă intraţi în rol având şi secvenţe de dans?

- Coregrafa şi cei care sunt dansatorii acestui spectacol au avut o răbdare de înger în ceea ce ne priveşte pe noi, actorii. Este un spectacol cu distribuţie dublă, ei au trebuit să muncească dublu, să aibă înţelegere şi să ne facă să ne simţim în largul nostru dansând.

„Când urc pe scenă, aleg să mă bucur, nu să-mi otrăvesc sufletul”

691 16 3- Cum au fost primite primele spectacole?

- Vor fi foarte multe show-uri şi s-a reuşit performanţa ca Sala Palatului să fie de patru ori la rând arhiplină. Un spectacol foarte bun! A ridicat sala în picioare şi a produs multă bucurie. Faptul că există şi producţia cinematografică nu este un avantaj pentru noi, deoarece oamenii se raportează la Meryl Streep şi la nebunia de la Hollywood. Joc rolul lui Rosie, cea nonconformistă, plină de umor, prietena Donnei, care ajunge să aibă o librărie.

- Ce proiecte aţi mai avut?

- Un spectacol e o structură, şi e foarte dificil să intri într-o altă stare, imediat alt spectacol, altă structură. Cu o zi înainte de premiera piesei „Mamma Mia!” am avut o reprezentaţie la care ţin foarte mult, „Zăpezile de altădată”, în regia Ilincăi, o piesă în care joc alături de Cristi Iacob şi de Constantin Cojocaru.

- Cum e viaţa de actor în perioada asta aşa de tulbure?

- E complicată, dar nu mai grea ca a celorlalţi. Trăim într-un sistem în care majoritatea posturilor de conducere sunt ocupate de indivizi mediocri. Acolo este problema. Sunt oameni fără competenţe, oameni care trăiesc acum şi aici, fără să gândească în perspectivă, şi atunci lucrurile n-au cum să fie bune pentru nimeni, atât timp cât eşti forţat să accepţi personaje la care te uiţi şi te gândeşti cum de-or fi ajuns acolo, cum gestionează bugete de sute de mii de lei. Când urc pe scenă, realizez că am două variante: să mă bucur de ceea ce trăiesc în momentul respectiv sau să-mi otrăvesc sufletul. Aleg să mă bucur pentru că ştiu că eu personal nu pot să schimb lucrurile. Eu, Anca, nu pot să schimb decât acolo, pe scenă. Acolo, în sală, vin nişte românaşi cu sufletul deschis şi spun: „Ia vezi, Sigartău, în două ore ce poţi să faci cu el?”. Tot ce pot să fac este să-mi fac treaba cât pot eu de bine. Nu ştiu dacă iese un spectacol extraordinar în seara respectivă, dar ştiu că m-am străduit.

„Nepoata este o Ancuţa mai mică”

691 16 2- Cum este viaţa de actriţă mămică având trei copii mari?

- N-ai timp să te plictiseşti. Sunt trei suflete de care eşti responsabil, şi în fiecare dimineaţă când te trezeşti, ştii că trebuie să faci tot ce poţi să le fie bine, să aibă amintiri frumoase, să-şi desfacă aripile. Sonia are 28 de ani, Teodor o să împlinească 26 de ani, iar cel mai mic, Iosif, face 22 de ani. Sunt mari, au deschis aripile, Sonia e la casa ei, cu familia ei, având la rându-i o fetiţă, de 2 ani şi jumătate.

- Dar experienţa de bunică?

- E chiar amuzant, că mă mai opresc doamne bunici şi-mi spun: „Vă doresc să ajungeţi să trăiţi şi dumneavoastră bucuria de a fi bunică...”. Încă îmi trăiesc viaţa într-un galop şi nu m-am dat jos de pe cal, dar mulţumesc lui Dumnezeu, am forţă, am putere...

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră viaţa la galop?

- Înseamnă că, uneori, ratez lucrurile cu adevărat importante alergând după anumite provocări: un rol nou, un spectacol nou. Pentru Anastasia, nepoata mea, aş vrea mai mult timp. Este o Ancuţă mai mică, semănăm mult. Din păcate pentru mama ei, semănăm nu numai fizic, dar şi ca temperament. Este un copil care-şi doreşte să fie pe scenă, este energică. Niciunul dintre puştii mei nu a fost atras de scenă, dar cea mică este. Pentru mine a strălucit o stea, dar n-am avut ambiţie. Dacă aveam ambiţie, poate mi-aş fi făcut datoria faţă de meserie mult mai frumos, dar nu am avut ambiţie. Dar cred că dincolo de voinţa lui Dumnezeu avem şi opţiunile noastre pământeşti.

- Sunteţi credincioasă?

- Nu ştiu. Mulţi spun că mergi la biserică pentru că eşti credincios, eu cred că merg la biserică pentru că, tocmai, ştiu că am unele probleme şi nu consider că sunt acolo unde trebuie în relaţia cu Dumnezeu.

„Sfânta Liturghie este punctul meu de plecare. Altfel rătăcesc pe nicăieri”

691 16 4- Mergeţi des?

- Mă duc duminica la Sfânta Liturghie, acolo este punctul meu de plecare în fiecare săptămână. Dacă nu am chestia asta, am impresia că rătăcesc pe nicăieri toată săptămâna. Se spune că, dacă omul ar şti cât de bine-i face Sfânta Liturghie, atunci s-ar târî în genunchi până la biserică. Dumnezeu a fost cu mine, întotdeauna. Eu n-am fost mereu cu El. Am fost puţin bezmetică.

- V-aţi educat şi copiii la fel?

- Fiecare om are un drum personal. Sigur că e de datoria mea ca părinte să-i îndrum, dar experienţele personale şi căutarea sunt cele mai importante. Sigur că aş vrea să meargă la Sfânta Liturghie, pentru că ştiu ce înseamnă, pentru că ştiu câtă protecţie poţi să ai, pentru că ştiu câtă forţă poţi să capeţi, câtă bucurie şi cât de stabil eşti pus pe drumul cel bun şi că eşti cu adevărat invincibil. Nu există cineva să-ţi mai poată face rău. E o protecţie de necontestat. Şi desigur că mi-aş dori ca şi copiii mei să fie sub această protecţie, într-o bulă de cristal. Nu se întâmplă, deşi mi-aş dori. Dar mai ştiu că rugăciunea mamei pentru copiii săi poate face miracole. Se spune că e mai puternică şi decât rugăciunea unui sfânt. Stau liniştită, pentru că ştiu că funcţionează, şi dacă nu funcţionează, ştiu că eu mai am de lucrat. Şi lucrez!

„Mi se spusese că nu mai am nicio şansă. Că mai am de trăit un an”

691 16 5- Dar experienţa cu problema de sănătate? În urmă cu mai bine de 20 de ani aţi învins cancerul. Aţi simţit atunci ajutorul lui Dumnezeu? Aţi ţinut post negru?

- N-a fost post negru. Eram un om care nu mergeam la biserică, nu ştiam foarte multe lucruri şi, dacă ajungeam, nu aveam răbdare să stau la o întreagă slujbă. Eram un om obişnuit. Auzind despre post, am făcut un prim pas. L-am început pe 15 noiembrie, Postul Crăciunului, iar eu ştiam că nu tebuie să mănânc carne, lapte, ouă. N-a fost un troc între mine şi Dumnezeu: ca eu să ţin post şi să-i cer lui Dumnezeu să mă facă bine. Nici vorbă!

- Dar v-aţi rugat pentru sănătatea dumneavoastră atunci, într-o situaţie grea din acest punct de vedere?

- Nu, pentru că ştiam şi mi se spusese că nu mai am nicio şansă. Că mai am de trăit un an. Aveam doi copii mici. N-aveam nicio credinţă pentru că eram un om care murea. Am ţinut acest post pentru că aşa am simţit şi era o modalitate de a face pace cu Dumnezeu înainte să mă întâlnesc cu El. Nu m-am rugat pentru ceva, ci doar m-am rugat. Nici prin cap nu-mi trecea că o să mă vindec sau că o să se întâmple vreo minune. N-a fost un troc. Nici nu cred că e corect să-l transformi pe Dumnezeu într-un partener de negociere. Corect este momentul în care spui: „Facă-se voia Ta”. Atât! Aceea e cea mai corectă rugăciune. Eu nici măcar rugăciunea asta nu o făceam.

„Ştiam că am cancer, am vrut doar să ţin post, ca să fac pace cu Cel de Sus”

691 16 6- Dar minunea s-a întâmplat! Aţi mai ţinut post de atunci?

- Ţin toate posturile şi sunt mulţi ani de atunci. Le ţin pentru că îi mulţumesc lui Dumnezeu, deşi El n-are nevoie de chestia asta. Nu cred că stă cu carneţelul în faţă să contabilizeze, Dumnezeu nu-i contabil. Deci n-a fost un post special, a fost postul la biserică, acela ortodox, fără negocieri, ştiind că urmează să mor şi fiind împăcată că, totuşi, cei mici vor rămâne pe mâini bune, deşi e greu să admiţi lucrul ăsta. În momentul în care ai doi copii mici, îţi pui întrebarea: „Doamne, de ce mi-ai mai dat copiii dacă nu vrei să fiu lângă ei?”. După aceea mi-am dat seama că există copii lângă care eşti şi se alege praful de educaţia lor, şi sunt copii care nu au nimic, dar acolo sus o stea îi veghează şi este extraordinar, şi că există cineva care are grijă de ei. Ştiam că îi las pe mâini bune indiferent ce se întâmplă. Asta a fost. E foarte simplu. Nimic complicat. Nimic extraordinar. Ştiu că lumea o ia ca pe un miracol. Da, există, dar toţi le avem. Există, dar noi aşteptăm să vedem că vreun sfânt coboară de pe pereţii bisericii, ca să credem că ăla e un miracol şi să auzim că ne şopteşte dintr-un tufiş. E o păcăleală! Problema este că noi n-avem ochii deschişi, pentru că lucrurile sunt evidente de multe ori.

- Aţi mai simţit prezenţa lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră atât de intens ca atunci?

- Este mereu prezent în viaţa mea. Problema noastră este că am ajuns să trăim cu picioarele pe pământ, uitând de cer. Adevărurile le sunt revelate oamenilor care au o legătură foarte bună cu cerul. Sfinţenia este la îndemâna oricăruia dintre noi. Credem că trebuie să ajungi bătrân, că trebuie să-ţi pui o sută de basmale pe cap, ca să placi lui Dumnezeu. Mulţi dintre sfinţii ăia pe care noi îi cinstim în biserică au fost nişte copii. Sfânta Parascheva, pe care noi o cinstim la Iaşi, era un copil, era o fetiţă. Şi atâţia şi atâţia sfinţi. Mă gândesc că eu am copil de 22 de ani. Cei care au devenit sfinţi au fost puşi în situaţii de viaţă şi de moarte şi au făcut alegerile corecte. Sfântul Mina nu a fost un moş. A fost un tânăr. În prezent, vremurile sunt tulburi, ne-am depărtat de sistemul de valori, dar poate ne revenim!

Vacanţă între „Hotel Transylvania” şi Cehov

691 16 7- Ce planuri aveţi pentru vacanţă?

- De fiecare dată îmi spun că nu mai vreau nimic decât să stau pe o pajişte în vârful muntelui, dar tot vin proiecte şi iau vacanţa pe bucăţele. La începutul lunii iulie am înregistrat un sitcom radiofonic al Ilincăi Sihi pentru România Actualităţi, 11 episoade, unde am un rol destul de important. Urmează Londra, cu proiectul de desene animate Hotel Transylvania, partea a treia. Eu sunt omul care coordonează proiectul de desene animate şi de aceea am ocazia să lucrez cu specialiştii din afară. Mai există un proiect cu regizorul Ivona Boitan pentru o piesă istorică, scrisă de ea, „În drum spre Iaşi”. Se referă la Primul Război Mondial. Am spectacol la mare cu „Boeing, Boeing”, „Mamma Mia!”, „Zăpezile de altădată”. În toamnă avem „Ambasada iubirii”. Am o participare la Festivalul de Teatru de la Turda cu „O afacere rusească”, după Cehov, cu Marius Bodochi. E destul de aglomerată perioada de vară. Mai am participarea într-un festival internaţional de teatru şi muzică, un festival foarte cunoscut în Europa, Festivalul de la Nisville, din Serbia, cu „Magic Naţional”, spectacolul de la Teatrul Naţional, regizat de Ion Caramitru. Cam asta este vacanţa...

- Mai aveţi timp să fiţi bunică?

- Pentru a petrece mai mult cu Anastasia aş cere timp lui Dumnezeu. Ne vedem uneori mai des, alteori mai rar. Acum îmi aştept băiatul din Olanda, unde studiază design industrial la Academia de Design din Eindhoven.

„Refuz pilele. Refuz să fac parte dintr-un sistem bolnav! Sper să găsesc o breşă”

- Ce vă doriţi pentru perioada următoare?

- Îmi doresc să nu mor! Să mai am timp să mă bucur de nepoată, de cei care vor urma. De părinţi, de copii, de oameni, de forţa pe care ştiu că o am în mine şi de speranţele pe care mi le-am pus că poate voi reuşi, voi găsi breşa aia să pot să construiesc proiecte în continuare. Nu cred că voi putea în acest sistem, refuz să fiu parte din acest sistem. Aşa cum sunt eu, rebelă, categorică, refuz să fiu parte dintr-un sistem bolnav. Ştiu că pot să aleg. Chiar dacă e de notorietate că lucrurile se fac doar dacă eşti prieten cu cine trebuie pe la Primărie, la Comisia de Cultură ş.a.m.d. Îmi permit luxul să nu fiu prietenă cu aceştia şi să ţin capul sus! (râde trist)

„Pentru mine a strălucit o stea, dar n-am avut ambiţie. Dacă aveam ambiţie, poate mi-aş fi făcut datoria faţă de meserie mult mai frumos, dar nu am avut ambiţie“

„Experienţa de director de teatru a fost înfiorătoare într-un sistem politizat“

- Perioada în care aţi fost director de teatru la Bacău v-a făcut să vedeţi lumea teatrului într-o altă lumină?

- A fost înfiorătoare experienţa de director de teatru. Pentru că mai mult ca în Bucureşti, în oraşele de provincie lucrurile sunt extrem de clare. Acum sunt clare şi în Bucureşti, dar în urmă cu trei ani, când am fost eu în acea funcţie, lucrurile nu erau atât de evidente. Acum sunt deja declarate politic. Şi dacă nu eşti sub aripa acelui partid politic, dacă eşti undeva la mijloc, e dificil. Eu n-am înţeles atunci lucrurile astea, nici nu m-a interesat şi, probabil că dacă le-aş fi înţeles, la momentul respectiv tot la fel aş fi reacţionat. Dar asta se plăteşte, iar eu am trăit una dintre cele mai urâte experienţe. Aici au câştigat! Acum deja se ştie că, dacă ai idei şi vrei să faci ceva, dar nu eşti din sistem, atunci îţi asumi că poţi fi extrem de uşor dat cu capul de pereţi, la figurat, înjosit, fără ca cineva să răspundă vreodată de ceea ce se întâmplă. Şi ajungi să spui: pentru ce? Pentru părinţii mei, pentru copiii mei, pentru cei care ţin la mine a fost o perioadă oribilă! Şi asta m-a durut cel mai tare. De ce aş mai vrea să lucrez în sistemul ăsta? Au învins! Dar nu putem şti care este planul lui Dumnezeu. Poate că din toate aceste lături şi mizerii care se întâmplă şi în teatrul românesc va ieşi un îngrăşământ pentru un pământ din care să crească cele mai frumoase flori româneşti.

„Trăim într-un sistem în care majoritatea posturilor de conducere sunt ocupate de indivizi mediocri. Acolo este problema. Sunt oameni fără competenţe, oameni care trăiesc acum şi aici, fără să gândească în perspectivă, şi atunci lucrurile n-au cum să fie bune pentru nimeni, atât timp cât eşti forţat să accepţi personaje la care te uiţi şi te gândeşti cum de-or fi ajuns acolo, cum gestionează bugete de sute de mii de lei“

„Este diferenţă enormă între teatrul românesc şi cel de afară“

- Ce planuri aveţi?

- Îmi doresc foarte tare să dezvolt planuri pentru afară. De exemplu, am o prietenă, un muzician extraordinar, Manuela Cara, colaboratoare a lui Ianci Kereşi. Pentru partea de jazz îi datorez foarte mult Manuelei. Din punct de vedere muzical. Mai avem un proiect care se numeşte „Mancuş Jazzada” şi ar trebui să plec în Canada la sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie.

- În ce limbă sunt piesele?

- În franceză şi-n engleză. Îmi face plăcere să joc şi în alte limbi. Când noi ne raportăm doar la ce se întâmplă în România, nu avem mari pretenţii. Din păcate, nu ne uităm la ce se întâmplă la ora asta în lumea mare, în teatru.

- E diferenţă mare?

- Enormă! De la libertatea de a-ţi asuma mijloace teatrale noi, la o anumită tehnică şi bucuria de a încerca lucruri noi. De a-ţi ieşi din obişnuinţă. Din rutină... Asta a fost bun la „Mamma Mia!”.