de Carmen Ciripoiu
Cu mulți ani în urmă, nemuritorul Jean Gabin i-a mărturisit unui gazetar că a fi actor nu e greu. Este sau ușor, sau... imposibil. Pentru că ai sau nu ai harul de la Dumnezeu. Cine îl ascultă o dată pe Vasile Muraru, șuetar de înaltă clasă, evadează din realitate și își va dori din acel moment să-l audă, să-l tot audă... măcar 1.001 de seri. Un interviu de excepție în rândurile ce urmează cu geniul teatrului de revistă, UNICUL Vasile Muraru.
„În copilăria mea, de Paști mirosea mereu în casă a cozonac”
- Sărbătoarea Învierii se apropie cu pași repezi și aș vrea să începem dialogul nostru cu o întrebare de suflet: Cum era Paștile de altădată acasă, la Piatra Neamț?
- O mare sărbătoare pentru că, atunci când începea postul, se schimba viața total. Bunica și mama curățau oalele de peste iarnă, la fel ca toate femeile din sat. Se terminau șezătorile și începeau muncile în grădină, apoi pregătirile pentru Înviere. Așteptam cu sufletul la gură Săptămâna Mare pentru că ne mai înnoiau cu câte o pereche de teniși sau un puloveraș. Era o tradiție ca de Paști să existe în vestimentație ceva nou. Apoi, la biserică, la Denii, făceam tot felul de giumbușlucuri, de la pocnitori la sperietori pentru fete. Eram mulți copii, plini de voie bună și veselie. Din păcate, Paștile s-a schimbat. Acum, lumea se duce să ia lumină și pleacă fiecare în treaba lui...
- Ce făcea mama bun de Paști?
- De Paști, mirosea mereu în casă a cozonac! Mama mă trimitea după frunze pe coastă sau pe luncă, pe care urma să le pună pe ouă și să deseneze diverse modele. Nu lipseau mieii la cuptor, pasca, drobul de miel și, bineînțeles, și celelalte mâncăruri. Dar eu așteptam întotdeauna să degust costița de miel, mai rupeam și din pască... În dimineața Paștilor, mama punea într-o cană apă, un ou și un bănuț. Ne spălam cu apă ca să fim rumeni în obraz ca oul și nu știu de ce, cine era ultimul, lua și bănuțul. (râde)
„M-am născut… mort”
- Păstrați și acum tradițiile legate de sfânta sărbătoare pascală? Țineți post, domnule Muraru?
- Anii trecuți am reușit să țin tot Postul Paștilor, acum, mai pe sărite. Dar am primit dezlegare de la părintele Teofan, de la Mănăstirea Cernica, acolo merg eu.
- Toată lumea știe că sunteți foarte apropiat de Dumnezeu. Această iubire a fost dintotdeauna?
- De când mă știu. În copilărie, mi-amintesc că mergeam la biserică cu căruțele, iar în timp, am văzut că fără Dumnezeu nu se poate. El mi-a călăuzit pașii de când m-am născut. Când m-a adus pe lume, mama s-a chinuit mult în comună, apoi au dus-o în oraș și acolo m-a născut… mort! M-au pus deoparte pe o tablă și a venit o doamnă doctor care nu știu ce mi-a făcut, dar am început să mișc. M-am întors, cum se spune. Așa mi-a fost destinul. Noi mergeam la biserică de când mă știu, chiar dacă tata a fost membru de partid. Tata era un om care trăgea clopotele când veneau furtunile mari, ca să spargă norii să nu bată piatra. Știau și de la Partid, nu-i spunea nimeni nimic pentru că avea rezultate bune și era foarte corect.
„M-am rugat la Dumnezeu să iau la clasa lui Dem Rădulescu”
- Ați fost un răsfățat, ținând cont de faptul că sunteți singur la părinți?
- Poate doar bunicii mă răsfățau, părinții nu. Am avut o copilărie idilică, chiar dacă a fost multă muncă pentru că aveam o gospodărie în adevăratul sens al cuvântului, cu cai, vite, oi, trudă la câmp. Îmi plăcea să mă duc în satul vecin la mama mamei, acolo mă simțeam cel mai bine. Era perioada în care începusem să îi imit pe Stan și Bran, aveam vreo 11, 12 ani. Apoi a apărut televizorul. În 1967 a luat tata primă la CAP și a cumpărat un televizor și un frigider. Era al doilea televizor din sat, mai avea doar învățătorul. În 1968, când au intrat rușii în Praga, a scos tata televizorul pe prispă și a venit jumătate din sat. În București am venit în 1974 cu domnul Alexandru Lazăr, un actor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, profesor la Școala Populară de acolo, un om de o cultură deosebită. Și nu știu de ce m-a adus direct la Teatrul Tănase. În București, am dat la Teatru, dar nu am intrat din prima, pentru că m-am rugat la Dumnezeu în fundul grădinii să nu iau examenul decât în anul următor, când urma să ia clasă Dem Rădulescu. Și așa s-a întâmplat, am intrat la clasa domniei sale. Am jucat la Bacău în 1974. Eram la liceu când la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a debutat Silviu Purcărete cu „Romeo și Julieta”, de Shakespeare, și m-a băgat și pe mine lângă Peter valetul, să fiu și eu ajutorul valetului. Era 24 octombrie 1974. Acesta ar fi debutul meu. Ulterior, în 1976, la Teatrul „George Bacovia” din Bacău am jucat Spiridon din „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, un spectacol în regia lui Nae Cosmescu.
- Ce amintiri păstrați cu Dem Rădulescu?
- Dincolo de varietăți, televiziune și filme, cine l-a privit pe Dem Rădulescu în spectacole de teatru a văzut geniul. Nu am întâlnit până acum o plăcere de joc mai mare la un actor. A fost o persoană care ne-a învățat că una e teatrul, dar când ieși de acolo trebuie să fii om. Am înțeles cum e să fii disciplinat la sânge și ce înseamnă respectul față de meserie, spectatori și parteneri. Mi-au rămas și acum în suflet glumele lui Dem Rădulescu legate de Nae Lăzărescu. Iată ce povestea Bibanul și noi leșinam de râs: „Când Nae deschide ușa blocului, pe alee cine crezi că e? Regina Angliei. Bună dimineața Nae, ce faci? E, mă duc la teatru! Trece mai departe nepăsător și o lasă cu gura căscată, uitându-se după el”.
„Tata avea în el microbul plimbării. Mama... Parcă o văd pe mama lui Ion Creangă”
- Cum erau părinții și bunicii dumneavoastră?
- Niște oameni deosebiți, cum rar întâlnești, extrem de cinstiți și de corecți, cu mare dragoste de semeni. Tatălui îi plăcea mult să meargă în excursii. După ce terminau campania de vară la CAP, plecau prin țară, la mănăstiri, uneori și două săptămâni. La început cu căruțele, apoi cu remorcile și, ulterior, cu autocarele. Tata avea în el microbul ăsta al plimbării. Făceau turul României, prin stațiuni, era foarte frumos. Când mă gândesc la mama, o văd pe mama lui Ion Creangă. A fost ambițioasă, a vrut să mă dea la cea mai bună școală, la cel mai bun liceu. A fost foarte greu să concurez cu copiii din capitala județului, dar am reușit. Mulțumesc lui Dumnezeu! Pot să spun că mamei îi datorez succesul. În ceea ce îi privește pe bunici, au fost ca niște sfinți. Bunicul a ajuns mai departe de Piatra Neamț, fusese pe front, a fost și la București, la Târgoviște, dar bunica niciodată nu a văzut alt loc decât Piatra Neamț. Țin minte că se ducea cu traista în spate la oameni pe câmp și mă ținea și pe mine în față, pe mânerul trăistuței. Am fost neam mare, când erau sărbătorile se umplea curtea de lume, de căruțe, ulterior de mașini. De la bunici am învățat să muncesc totdeauna și să fiu corect.
- Ați regretat vreodată că ați ales drumul actoriei?
- Nu. Niciodată! Și dacă s-ar întâmpla să nu mai joc, Doamne ferește, aș putea să fac orice. Dar nu știu dacă mai am puterea necesară pentru lucrurile fizice.
- Ce vreți să vă aducă Iepurașul anul acesta?
- Sănătate și voie bună, că de lucruri m-am săturat.
„Când am cunoscut-o pe soția mea, nu i-am spus că sunt student la Teatru, ca să mă vadă om serios”
- Se zvonește prin târg că atunci când ați cunoscut-o pe cea care v-a devenit soție, ați apelat la o… minciunică. E adevărat?
- Da. Nu i-am spus soției că sunt student la Teatru, pentru că voiam să mă vadă om serios. Am cunoscut-o prin intermediul unei colege, care era din Piatra Neamț și o ştiam și eu. Aceasta urma să se mute și i-am spus că o ajut să care bagajele. Așa am ajuns în Colentina, unde verișoara soției avea un apartament cu trei camere pe care l-a închiriat. Când am intrat, zâmbetul soției m-a fascinat. De atunci mă tot duceam în vizită și i-am spus colegei din Piatra Neamţ să-i bage că sunt student la Construcții. Tot încercam să o plimb cu taxiul, dar nu voia. Mergeam pe jos atât cât avea ea timp pentru că era studentă la Medicină, avea mult de învățat. Și ușor, ușor, s-a închegat o relație frumoasă și în 1979 ne-am căsătorit. A aflat că sunt student la Teatru după câteva luni de iubire. S-a supărat puțin, dar i-a trecut.
- După 40 de ani de căsnicie, cu ce ochi vă priviți acum soția?
- O privesc cu mare admirație că a rezistat lângă mine, m-a ajutat să trec peste toate și mi-a dăruit doi copii superbi, o fată și un băiat. Ei sunt cea mai mare realizare a noastră. Eu am fost mereu prietenos cu copiii mei și ei s-au format singuri. Nu le-am impus niciodată nimic. Nu am avut probleme cu ei, cu școala, din contră, mereu au avut rezultate excelente.
„Băiatul e talentat, dar n-am vrut să forţez nota”
- Toată viața ați stat doar lângă femei frumoase. A fost soția geloasă?
- Nu știu asta, dar eu nu i-am dat niciodată motive. Pentru mine, toate femeile frumoase cu care am lucrat au fost doar colege. N-au fost tentații niciodată. Eu aveam alte treburi în deplasări. Să mă trezesc cu noaptea în cap să mă duc în piață, să vizitez prietenii. După Revoluție, o dată la zece zile veneam în București să jucăm la teatru. În rest, eram numai prin țară. La un moment dat însă, am preferat să vin acasă după un spectacol, indiferent în ce oraș era. După turneele din America, niciun drum nu mi s-a părut prea lung. Când impresarul a văzut că se poate și așa, a renunțat la cazări. Și uite așa am făcut și economie. (râde)
- Ce fac copiii, Sânziana și Costin? Nu v-a părut rău că niciunul nu v-a călcat pe urme?
- Mulțumesc lui Dumnezeu, foarte bine. Încă nu s-au căsătorit, în curând sper să se întâmple și asta. Sunt extrem de talentați, băiatul ar fi putut să se facă actor, dar nu am îndrăznit eu să forțez nota. Fata e medic, iar băiatul a făcut știință și diplomație.
- Vă vedeți în rolul de bunic?
- Vrând, nevrând, tot trebuie să mă văd și recunosc că îmi doresc nepoți. Voi încerca să-mi fac datoria, cât mă vor lăsa. Altele sunt cerințele și dorințele acum.
„Când am timp, mergem în pădure să culegem urzici şi leurdă”
- Întotdeauna aveți zâmbetul larg și râdeți din toată inima. De unde vă încărcați cu această incredibilă energie?
- Așa este. Îmi iau energia și de acasă, de la mama și de la familia mea și din clipele frumoase pe care le-am avut de-a lungul vieții.
- Ce face Vasile Muraru când are o zi liberă?
- Citesc, fac treabă prin curte și mai ies cu soția la un film sau la cules de urzici, leurdă, untișor, diferite plante şi flori pentru ceaiuri. Avem locurile noastre în pădure. Toamna târziu e momentul măceșelor, facem vin, ceaiuri… Cât putem, pentru că, din păcate, timpul e cel mai mare dușman al omului. Vrei să treacă și de fapt realizezi că trece peste tine.
„Am fost de 20 de ori în Țara Sfântă. Prima oară, transfigurat”
- Care a fost cea mai mare palmă pe care v-a dat-o viața?
- Mulțumesc lui Dumnezeu, nu prea am avut. Sigur că am simțit o durere imensă când au murit tata, bunicii. E o vorbă care spune că nu e atât de trist momentul morții, ci faptul că nu îi vei mai vedea niciodată.
- Meseria v-a făcut să atingeți și pământul Țării Sfinte. Ce ați simțit când ați pășit pe locurile pe unde a trecut Mântuitorul?
- O emoție fantastică. Și am ca dovadă primele fotografii cu domnul Arșinel, cu Nae, unde efectiv suntem transfigurați. Eu am fost de 20 de ori în Israel, iar la Ierusalim de 14 ori. A fost și soția de câteva ori. Cine ajunge în Țara Sfântă se schimbă definitiv!
„Lumea ne mulțumește în moduri la care nu ne-am fi așteptat niciodată. E incredibil!”
- Nu v-ați gândit niciodată să plecați din țară?
- Nu. Am fost în multe țări, slavă Domnului, dar de multe ori am venit mai repede. Nu pot să stau prea mult. M-am reîntors și din America cu o săptămână mai devreme.
- Care e cea mai frumoasă amintire din cariera dumneavoastră?
- Toate amintirile mele sunt pline de emoție. Momentul când la mare vedeai peste 300 de persoane afară, la grădinile de vară, când la Sala Palatului aplauda lumea 20 de minute în picioare, când apar cu Valentina pe scenă (n.r. - Valentina Fătu) și aplauzele nu se mai opresc, când lumea îmi mulțumește pe stradă… O doamnă a filmat un copil care abia stătea în picioare. Mi-a spus că se uita la o scenetă de a mea cu Valentina și râdea continuu. O mai mare reclamă ca asta nu se poate. Lumea ne mulțumește în moduri la care niciodată nu ne-am fi așteptat. La Eforie Nord am pățit o chestie care a devenit celebră. Eram singur, urcam la plajă și două doamne coborau. Și s-au uitat după mine, spunând: „Uite-i pe ăia doi!” (n.r. - Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu).
- Ce cuvânt vă definește?
- Un fel de nerăbdare, nu știu cum să îi spun. O combinație între cinste, nerăbdare și muncă. Uneori vreau să fie toți ca mine. E o luptă foarte mare.
- Care e cea mai mare dorință a dumneavoastră?
- Să fie pace, liniște și cei din jurul meu sănătoși. În rest, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot!
„Avem în perspectivă să deschidem un muzeu cu amintirile celor mai mari actori ai Teatrului Tănase“
- A fost Nae Lăzărescu „fratele geamăn” al lui Vasile Muraru? Care a fost momentul în care ați început să colaborați?
- A fost primul om pe care l-am întâlnit pe terasa Teatrului Tănase când am ajuns aici și pe care îl imitam, când eram la liceu. Am venit la directorul teatrului de atunci, Nae Dinescu, el văzându-mă la spectacolul meu de absolvire din anul IV, alături de alți şefi. Eu voiam să rămân la București, nu la Satu Mare, unde fusesem repartizat. Au vrut şi cei de la Piatra Neamț să mă ia, însă era un singur post și mi-a fost rușine. După ce m-au primit la Tănase, am și avut primul spectacol cu Nae, care a fost un mare succes. A și scris atunci Marius Topan, în revista „Urzica”, un material cu titlul „Un nou cuplu pe Calea Victoriei”. Viața ne-a separat ulterior, eu am jucat cu tot felul de actori, chiar cu trupa de la Teatrul Național. În 1987 am început o colaborare mai intensă cu Nae, iar după Revoluție cu „1.001 de glume” a fost începutul celor 25 de ani de cuplu.
- Cum a fost relația cu Nae?
- L-am respectat foarte mult, pentru că era cu 18 ani mai în vârstă decât mine. La început, i-am spus domnul Nae, apoi nea Nae și așa a rămas. Toți îi spuneau pe nume, însă eu nu am putut niciodată. Mă lăsa în pace pentru că eu sunt Scorpion și uneori devin puțin coleric. Totul a fost pentru meserie, pentru spectacol, pentru teatru. Nae a iubit teatrul enorm!
„Lucrăm intens pentru spectacolul «Suta lui Tănase»”
- Mai păstraţi şi acum haina de debut a lui Nae Lăzărescu, pe care obişnuiaţi să o purtaţi amândoi? Care e povestea acesteia?
- Da, am luat-o și eu de nenumărate ori. Este și acum în teatru. E o haină în carouri, portocaliu cu negru. Urmează să fie și aceasta pusă în muzeul pe care vrem să-l deschidem...
- Apropo de acest muzeu, despre ce este vorba?
- Avem în perspectivă să inaugurăm un muzeu cu amintirile celor mai mari actori ai Teatrului Tănase, dar aștept să vedem cum rezolvăm cu spațiul. Vor fi expuse hainele lui Puiu Călinescu, Horia Șerbănescu, Radu Zaharescu, Nicu Constantin, acum și ținute de la doamna Stela Popescu, iar mai nou, m-a sunat fata domnului Antonescu Cărăbuș, o mare vedetă care era și artist plastic și are o expoziție cu caricaturi, tablouri pictate de dumnealui cu mari staruri. Avem lucruri și de la marele Tănase, bustul Mariei Tănase. De altfel, la 2 iulie 2019 se fac 100 de ani de când a avut loc primul spectacol al Teatrului Tănase, care a fost în Grădina Cărăbuș. Compania lui Cărăbuș și a lui Constantin Tănase. După ce s-a demolat, compania s-a transformat în Teatrul de Estradă „Constantin Tănase”, apoi Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”.
- Ce planuri de viitor aveți?
- Avem în lucru spectacolul pentru sărbătorirea celor 100 de ani de la înfiinţarea teatrului, care se va numi „Suta lui Tănase”, apoi turneele din țară, emisiunile de televiziune. Încerc să mai aduc și actori noi la Tănase, sunt mulți luați în vizor. Să vedem cum ne ajută Cel de Sus.
„Pe scenă, eu și Valentina ardem, nu interpretăm”
- După relația specială pe care ați avut-o cu Nae Lăzărescu, cum priviți colaborarea cu Valentina Fătu?
- Cu Valentina jucasem și când făceam cuplu cu Nae Lăzărescu, intrase cu noi la un moment dat în câteva premiere și multe spectacole. Am mare încredere în ea ca actriță și pe parcurs am descoperit calitățile ei de a scrie, de a cunoaște spectacolul de revistă, de a fi o sfătuitoare foarte bună. Lucru care m-a surprins, apoi m-a bucurat mult. În plus, e foarte muncitoare. Avem două premiere, „Gong și de la capăt” și „E spectacol în oraș”, regizate de noi, cu mare succes la public. La Pitești, am avut un alt triumf cu show-ul „Ah, Pitești, ce drag îmi ești!”. Avem cinci ani efectiv de cuplu și mulțumim lui Dumnezeu și spectatorilor care ne iubesc! Muncim foarte mult, ea mai mult decât mine. Cu soția mea vorbesc despre cât de greu îi e Valentinei, cu familie, cu soț, cu copil... Pentru o femeie, e exagerat de dificil... Și pe scenă noi ardem, nu interpretăm. Nu suntem funcționari dramatici. Efortul e maxim. Am ajuns la câteva sute de spectacole împreună, avem recitaluri de două ore, numai noi doi, care merg senzațional prin țară. Am avut spectacol în aer liber, la Lipova, pe 2 decembrie, o oră și 20 de minute doar noi doi, la -6 grade Celsius. Nici nu știm cum am rezistat, dar când am văzut cum aplaudă lumea, parcă a trecut și frigul. A fost un examen, o diplomă a publicului.
- De ce nu se mai face cabaret politic? Nu mai sunt textieri?
- În general vorbind, textieri de revistă găsești din ce în ce mai greu. Sunt textieri de umor, dar mai mult de citit, dar de interpretat... E foarte greu, iar cabaretul politic e total altceva. E una să faci mișto, alta e să faci cabaret politic cu tradiție, cum au avut ungurii, de exemplu, sau rușii. Fără să vrem, eu și domnul Nae am intrat în texte politice și ne-a luat lumea în brațe cu asta, pentru că eram unici. Colegii noștri stăteau în culise și se mirau. Erau speriați de ce spuneam noi pe scenă. Nu ne-a fost niciodată teamă! Cred că eram inconștienți. Odată, știu că mi-a zis un mașinist de la teatru că nu are rost să spunem asemenea replici. Atunci nu am băgat de seamă, după ani m-am gândit profund de ce tocmai un mașinist vine la mine să-mi spună ce să fac. (râde)
„Voi sărbători 40 de ani de carieră la 30 martie printr-un spectacol“
- Mai sunt câteva zile până la 30 martie, când veți avea un spectacol aniversar. Despre ce este vorba? Ce invitați veți avea?
- E un spectacol de 40 de ani de carieră, de la primul meu film care a fost în 1979 şi care s-a numit „Între oglinzi paralele”. Ca invitați vor fi Alexandru Arșinel, Petrică Mîțu Stoian, Mariana Ionescu Căpitănescu, Steliana Sima, Mioara Velicu, Gelu Voicu, Jean Paler, Nicolae Datcu, Olguța Berbec, Mariana Deac, Văru’ Săndel, Ioan Paladi etc. Ideea nu a fost a mea, ci a domnului impresar Anghel Stoian. Biletele pentru spectacol s-au vândut de mult timp. Ce-i drept, s-a muncit enorm, sunt afișe până la Bușteni și Sinaia. Nu mai am să vă dau nici măcar un tichet. (râde)
„Un singur cuvânt mi-a spus părintele Iustin Pârvu despre români: «Unitate»“
- Ați avut onoarea să-i cunoașteți pe marii duhovnici ai României...
- Da. Am avut mare binecuvântare de la Dumnezeu să cunosc niște sfinți ai Bisericii, de la părintele Ioan Iovan (care a fost adus la noi, la țară, de părintele Rusu din Piatra Neamț, când era prigonit cu maica Veronica), părintele Arsenie Papacioc, cu care am avut multe discuții de-a lungul vremii, părintele Teofil Părăian, dar și părintele Iustin Pârvu, la care m-a dus bunica când eram în clasa a IV-a și pe care l-am vizitat până în ultimele momente ale vieții sale. De altfel, cu câteva luni înainte să treacă la cele veșnice, am fost cu mama la sfinția sa și l-am întrebat ce putem face pentru poporul ăsta. Iar el mi-a spus: unitate!
„Un actor ca Stela Popescu se naşte o dată la un milion“
- Cum e viața la Tănase după ce a plecat la ceruri doamna Stela Popescu?
- A fost foarte greu! În ultimii ani, la Tănase au murit mari valori. S-o luăm în ordine inversă: Cristina Stamate, Stela Popescu, Nae Lăzărescu, Nicu Constantin, Puiu Călinescu... Au lăsat în urmă goluri imense. Ei sunt niște oameni de neînlocuit. Un actor ca Stela Popescu se naște o dată la un milion. Artiști de revistă găsești foarte greu. Orice actor de la revistă se descurcă într-un rol la teatrul de proză, dar sunt mari vedete de la teatrul de proză care nu pot să facă revistă. A venit la un moment Vraca la Birlic și i-a spus că poate face și el lumea să râdă. Și s-a prefăcut că se împiedică și cade. Dar lumea, în loc să râdă, s-a speriat. Nu a ieșit nimic! Îl convinsesem pe marele George Constantin să vină la Tănase, dar, din păcate, a plecat definitiv. Ar fi fost o adevărată realizare să recite acest mare actor, pentru că în economia spectacolului de revistă încape și un moment mai special, cu personalitate. Nu știu dacă ne vom mai întâlni cu vremurile în care noi alergam de la un spectacol la altul, iar toate biletele erau vândute. Pe timpuri, exista respect foarte mare față de meserie, față de teatru, de public. Acum, pare că s-a mai dus. Teatrul se face cu o modestie deosebită...