de Valentin Țigău
Ultimul film pe care l-am văzut la cinema - înainte ca pandemia să ne închidă pe toți în casă (majoritatea dintre noi, dinaintea televizoarelor pe care rulează producţia horror a acestor zile) - a fost „Între chin și Amin”, o mărturie copleșitoare despre recluziunea cumplită din închisoarea de la Pitești, în anii de început ai comunismului. Între actorii pe care regizorul Toma Enache i-a distribuit, l-am recunoscut și pe Ioachim Ciobanu, un artist multivalent (așa cum o va releva puternic și acest interviu), a cărui căutătură mi-a părut brusc cunoscută. Îl regăseam în el pe unul dintre titanii cinematografiei româneşti din toate timpurile: Ilarion Ciobanu. În miez de pandemie, când suntem toți supuşi regulilor stricte ale Stării de Urgență, actorul Ioachim Ciobanu ne-a acordat cu bunăvoință un interviu, reamintindu-ne că mintea omului are proprietatea de a crea și a recrea lumi, în care să se simtă confortabil și, cel mai important, plin de speranță.
O zi pe plaja din Constanța, imediat după război, şi explozia unei grenade... cu niște șrapnel în gleznă
- Aveți origini basarabene. Familia părintelui Ilarion Ciobanu, și chiar tatăl dumneavoastră, ilustrează, în umbra istoriei anilor ’40-’50, o etapă dureroasă. Ați știut amănunte din perioada anterioară nașterii dumneavoastră, la Constanța?
- Am auzit de-a lungul celor 40 de ani de viață un număr considerabil de povestiri și de anecdote legate de perioada anilor respectivi. Multe dintre ele provin de la părinți și sunt, în esență, cele pe care mi-am fondat imaginea personală a vremurilor acelea. Ceva comun în majoritatea istorisirilor a fost tendința de a interpreta cu o tentă comică evenimentele la care au luat parte povestitorii - uneori însoțită, cel puțin în mintea mea, de o doză de detașare, probabil necesară. Astfel îmi amintesc cum tata mi-a povestit despre o zi când se juca pe plajă în Constanța, imediat după război. Unul dintre ceilalți copii a găsit în nisip o grenadă germană neexplodată, de tip baton. Băiatul s-a speriat și, „ha-ha” (se amuza tata), a aruncat-o într-o groapă, lângă piciorul lui Ilarion. În urma exploziei, el s-a ales cu niște șrapnel în gleznă. Mi-a povestit lejer cum o asistentă l-a pus să țină un băț în gură și i-a scos pe viu bucata de metal din picior, pentru că, „he-he, vezi tu”, medicii se temeau să nu sângereze mortal pe masa de operație. După cum mi-am dat și eu seama, remodelarea amintirilor dureroase e un mecanism esențial menținerii unei sănătăți mintale, după asemenea experiențe traumatice. Mai mult de atât, reprezintă totodată măsura unui stoicism admirabil de care au dat dovadă alte generații, care au avut de parcurs perioade foarte grele ale istoriei. Când privim la viața noastră și la problemele cu care ne-am confruntat până acum, acestea par, prin comparație, un „pistol cu apă”. A povesti cu umor și a vedea dintr-o altă perspectivă amintirile dureroase este ceva ce apreciez mult, ceva ce mi-a influențat puternic sistemul de valori și viziunea asupra artei.
Poeziile pentru Ceauşescu şi cum a fost scuipat de sistem marele Ilarion precum „un dinte ciobit”
- Cu un tată actor celebru în filmografia română, era greu să nu vă fure talentul său inconfundabil. Ați declarat, însă, că nu actoria v-a fascinat în anii debutului artistic. Că ați migrat, ca un perfecționist, de la montaj vizual la regie, la publicitate, la actorie. Cum se explică acest traseu al căutărilor de sine?
- Cred că m-am ferit de tata! Am fost un tânăr destul de timid, cu accese de dezinvoltură. Actor în scenete și scurt metraje de liceu. Cântăreț și dansator. Clovn ocazional al clasei. Când tata m-a auzit prin clasa a IV-a ce bine spuneam poezii, mi-a spus direct să nu mai fac asta. Se temea să nu fie dus băiatul lui Ciobanu să recite poezii pentru Ceaușescu... De la acel moment, am învățat să le recit monocord și fără emoție. Și așa m-am închis. M-am condiționat să nu mai interpretez, să nu mai simt, să nu mai cred în ceea ce spun. În următorii 20 de ani, au mai fost câteva momente când tata mi-a cerut categoric să nu mă fac actor. Cererile erau motivate de perioada de profundă dezamăgire profesională prin care el trecea. Meseria și industria îl trădaseră, a fost dat la o parte de sistem, precum un dinte ciobit. Cu toate acestea, eu am insistat și am tot jucat, ba în filme și piese din liceu, ba în scurt-metrajele studențești ale colegilor de an din UNATC. Nu luam în serios niciuna dintre aceste experiențe, dar mi-au făcut mare plăcere. Spre sfârșitul facultății am avut un impuls să las tot ce învățasem și să o iau de la capăt, să dau admitere la actorie. Dar părinții m-au convins să îmi termin studiile, mi-am continuat drumul ales anterior. Am făcut montaj, grafică pe calculator, regie, chiar și operatorie - mi-am dezvoltat latura tehnică și părțile de creație unde se află zona mea de confort. Unde am mai mult timp să iau decizii, să prevăd ce se întâmplă. Am făcut meserii care mi-au adus în egală măsură satisfacții și frustrări. M-am împăcat oarecum cu acest status quo. Bonus - nu am avut nicio presiune din jur în privința vreunei comparații cu tatăl meu! Actoria practicată la nivel profesionist a venit un deceniu mai târziu, după ce mi s-au aprins niște beculețe - întâi în obraji, apoi în inimă. Făcând cursuri pentru a putea fi un regizor mai bun, vrând să înțeleg procesul și să pot lucra mai uşor cu actorii, am trăit câteva momente aparte, am trăit pentru prima oară în viață o realitate care simultan era și nu era doar a mea. Când ce te macină pe tine se aliniază cu ce îl macină pe personaj. Când lumea din jur pare să se închidă pentru câteva clipe și rămâi doar tu și colegii, celelalte personaje implicate în poveste. Când povestea dispare și vorbele scrise se simt ca ieșite din gura ta pentru prima dată. Sper ca perfecționismul meu să se încheie la actorie. Aici am găsit, în sfârșit, după câțiva ani de practică și spre surprinderea mea, o posibilitate de a mă relaxa în fața necunoscutului. Odată cu un astfel de abandon voit, când înveți să lași din mână frâiele, dobândești un sentiment de libertate pe care îl iei cu tine înapoi, în lumea reală.
„M-a dat peste cap descoperirea torționarului pe care e bazat personajul Jurganu”
- Am fost surprins să remarc în filmele și în rolurile dumneavoastră disponibilitatea fermecătoare de a acoperi registre regizorale și actoricești variate. „Bored” - un film (ultimul) cu Ilarion Ciobanu și „Freeze” aduc în scenă forțe supranaturale - Sfântul Petru, Dumnezeu... „Grindcore” - halucinația și haosul cu tentă felinniană... Apoi, rolurile episodice din „What happened in Monday”, „Chosen”, „Oh, Ramona” și serialul „Vlad”. E... o diversitate de tipologii și maniere de interpretare artistică. Cum vă reușește?
- „Varietatea e condimentul vieții”, nu? Pentru filmele regizate de mine e clar că îmi permit să îmi aleg singur ce teme abordez și în ce cheie spun poveștile. Și pentru că sunt, ca regizor, în perpetuă căutare, m-a stimulat și m-a bucurat să nu rămân într-un singur loc. În privința rolurilor mele ca actor, sigur că nu am avut aceeași libertate de alegere, însă norocul m-a dus cu el și mi-a scos în cale multe oportunități de a juca și de a lucra alături de oameni minunați.
- Cum a fost întâlnirea cu scenariul (Elena Enache, Eugen Cojocariu) și regia (Toma Enache) filmului „Între Chin și Amin” (2019)?
- Toma Enache este un om special, un regizor cu un entuziasm infecțios și cu o mare putere de convingere. Și împreună cu soția sa, Elena, face o echipă excelentă. Când Toma mi-a dat să citesc scenariul (am fost printre primii, pentru că îl bâzâiam aproape zilnic la cap) nici nu am mai ajuns acasă. L-am citit pe loc, la el în curte, bând apă și cafele. Și am știut atunci că Toma îmi oferea să joc primul meu rol adevărat, primul personaj „cu carne” din cariera mea de actor. M-a dat peste cap descoperirea torționarului pe care e bazat personajul Jurganu, un om contradictoriu și cu un suflet negru ca tăciunele. Recunosc cinstit că de la un punct încolo, după începerea filmărilor, nu am mai vrut să aud despre isprăvile lui documentate. Simțeam că îmi e din ce în ce mai greu să îl apăr, în fața mea. Și chiar aveam nevoie să-l apăr, să îi dau justificări - oricât de forțate, contorsionate din punct de vedere moral - ca să pot să-l aduc în fața camerei. A fost greu să mă scutur de el, dar odată ieșit înapoi la lumină am fost și rămân recunoscător pentru ocazia de a avea această experiență.
„Râsul ne ține vii, ne menține oameni”
- Thrillerul, drama, dar mai ales SF-ul pare că au în aplecările dumneavoastră stilistice un loc privilegiat. Mă înșel?
- Parțial (hahaha). SF-ul este și a fost mereu pentru mine un mijloc preferat de evadare. Din păcate, bugetele necesare genului de povești SF pe care mi l-aș dori să-l fac sunt complet inaccesibile unui regizor ca mine, fără istoric de lung-metraje cu succes comercial. Drama în sine ca gen nu mă atrage, thrillerul ar putea fi o cale de mijloc, însă pasiunea mea în materie de creație de film este comedia. Așa, grea, cum se spune că e... Admir cineaști care au schimbat pentru totdeauna felul în care vedem comedia: Monty Python, Charlie Chaplin, Peter Sellers. De ce să nu recunosc, am și eu multe lacune - poate acum, că am mai mult timp disponibil, cred că voi căuta să văd integral filmografia fraților Marx.
- În „What happened...” e vorba despre izolare, despre un univers concentraționar în care ne-am putea vedea aruncați și noi, nu peste mult timp, din cauza unei pandemii. Cum comentați?
- Înțeleg de ce subiectul zilei este pandemia și fără a încerca să minimalizez cât contează să fim bine informați, să ne folosim educația civică și bunul simț, cred totuși că e bine să nu uităm că mai sunt și alte preocupări pe lume. Mai valabil ca oricând - râdem, glumim, dar în incintă. Atunci când schimbările te asaltează din toate direcțiile, e util să îți menții capul pe umeri și mintea ageră. Cum spunea Stanislas Mazurski, un reporter fictiv dintr-un film de liceu: „Cetățeni, nu panicați! Sunteți într-un mare pericol...”. Râsul ne ține vii, ne menține oameni. Avem acum ocazia să ne îndreptăm și spre lucrurile pe care ne-am dorit să le bifăm și nu ne-a permis timpul: citim o carte, facem exerciții fizice, învățăm un instrument muzical sau o nouă limbă străină. Sau cu alte cuvinte, facem ce fac actorii buni atunci când nu joacă în ceva. Viața e prețioasă, fragilă și merită trăită. Susțineți-vă rudele și prietenii. Deschideți o conversație și cu cineva nou, făceți-i ziua mai frumoasă și unui om străin. Fiți mai buni unii cu alții.
- Sunteți adeptul filmului independent. Ați făcut scurt-metraje, film publicitar. Aveți o firmă la care țineți mult. Spuneți-ne ceva despre acest proiect!
- Fatcat Films este mica mea companie de producție audio-video. Tot ce produc și regizez poartă marca aceasta, tot aici mă manifest în mod creativ și prin intermediul ei încerc să aduc mereu inovație în film și în publicitate. Am adunat, în cei 20 de ani de când lucrez în industrie, o mulțime de colaboratori foarte talentați și împreună cu care mă bucur să aduc la viață proiecte cât mai interesante. Spoturi virale de YouTube, scurt-metraje și concepte aflate la intersecția artei cu tehnologia.
Trei adevăruri personale: „Curiozitatea a omorât pisica! Ce bine că nu suntem pisici”
- Ați spus, despre lumea filmului: „Domeniul acesta e o atracţie cum este o flacără pentru o molie.” Și ați mai spus că „actoria nu e prefăcătorie, ci ilustrarea artistică a unui adevăr personal”. Care sunt adevărurile dumneavoastră personale de care nu vă veți despărți niciodată, nici ca actor, nici ca regizor, nici ca simplu muritor?
- Cred că majoritatea oamenilor au o evoluție pe parcursul vieții ce le schimbă inevitabil modul de a vedea lumea din jur. Pentru mine sunt trei elemente care îmi apar în mod repetat în față și par a nu se schimba. Presupun că le putem numi într-un mod mai relaxat, „adevăruri personale”. Curiozitatea este pentru mine motorul care împinge înainte omul și, de ce nu?, întreaga civilizație. Absența sau pierderea ei mi se pare o tragedie. Mai aud din când în când: curiozitatea a omorât pisica. Ce noroc pe noi, că nu suntem pisici! (râde) Tot aici mi se leagă și nevoia de a chestiona, de a pune totul și orice la îndoială, mai ales concluziile noastre, ce descoperim din curiozitate. Iar deasupra lor se află nevoia de a găsi un echilibru, de a ne așeza cât mai aproape de punctul unde se întâlnesc valori și noțiuni concurente. Pentru că întreaga existență, așa cum ne-o demonstrează și puținul pe care îl știm până acum despre această lume, merge înainte, bâțâindu-și brațele ridicate și punând pas după pas pe un fir subțire ce desparte 0 de 1.
„Mi-aş dori să joc un rol de comedie“
- Ați avut primul rol la 4 ani, într-un film de Protecția Muncii făcut de tatăl dumneavoastră. Care rol jucat v-a plăcut mai mult în cariera de până acum și ce rol ați fi vrut/ați vrea să jucați?
- Da, la 4 ani eram fiul unui muncitor accidentat la fabrică și îmi strigam tatăl în scara unui bloc, cu toate că părintele meu era de fapt un etaj mai jos și spunea „motor”, „acțiune” etc. Îmi plac toate rolurile jucate, pentru că îmi arată diverse laturi ale naturii umane și îmi dau voie să le descopăr într-un fel de joc matur. Desigur, cele mai consistente și provocatoare roluri au fost pentru mine Jurganu din filmul „Între Chin și Amin”, al lui Toma Enache, și Guțu, un personaj contradictoriu din următorul film al lui Iosif Demian. E drept că am și refuzat două-trei roluri pentru că nu m-au convins că pot aduce altceva în filmul respectiv decât o funcție, o cârjă fără identitate și uneori fără rost în poveștile respective. Ce mi-aș dori? Să joc un rol de comedie, ceva diferit de ce am făcut până acum, unde să mă pot desfășura, să pot face ce am zis de copil că îmi doresc: să fac oamenii să râdă!
„Fiicei mele, Clara, îi place mult actoria şi pare foarte relaxată când joacă, dar pasiunea ei cea mai mare e pictura“
- Ce face fiica dumneavoastră, Clara (Claris - numele de alint al tatălui)? Ce pictează? Ce crede despre lumea aceasta nebună-nebună?
- Clara e o minune de copil! Nu o spun doar eu, o spun foarte mulți oameni care au întâlnit-o. E genul de artist și de om dezinvolt care te face să te simți în largul tău când e aproape. E adevărat că are și o energie radiantă, un zâmbet molipsitor. Îi place mult actoria și pare foarte relaxată când joacă. Știu cât e de preocupată totuși de lucruri mai subtile, de motivațiile și de nuanțele personajelor și are mult talent. Ca orice copil de vârsta ei se joacă atât de mult cât îi permite programul școlar „draconic” al clasei a V-a, însă mie îmi e deja destul de clar că pasiunea ei cea mai mare e pictura. Caută mereu ceva nou, se joacă cu medii mixte, dar și studiază. E greu de explicat - aș spune că pare să facă tot ce vrea cu tot ceea ce știe. Iar evoluția ei din ultimii patru ani mi se pare spectaculoasă. A început să își cristalizeze preferințe și văd cum se formează idei în lucrările ei, teme recurente. Se și pregătește de prima expoziție publică în viitorul apropiat.