de Georgiana Mihalcea
La 74 de ani, marea doamnă a muzicii populare românești, doamna Veta Biriș are o energie de invidiat. Prinsă cu multe proiecte profesionale, își găsește mereu timp pentru cei dragi și pentru frumoasa sa grădină pe care o îngrijește singură. Întâlnirea și discuția cu domnia sa au fost o adevărată onoare, o lecție de viață, dar și o reală incursiune în farmecul vremurilor de odinioară încărcate de atâta spiritualitate. Domnia sa este mai mult decât un interpret de muzică populară: este glasul trecutului, simbol al cântecelor patriotice, promotor al valorilor românești și un om cum rar se naște pe acest pământ.
„Datorită sătenilor mei am cules atâtea cântece frumoase pentru lada de zestre a neamului românesc”
- Veșnicia s-a născut la sat, la fel și dumneavoastră. De ce ați ales să trăiți o viață întreagă pe glia străbună?
- Așa este, veșnicia s-a născut la sat și n-am ales eu să trăiesc aici, așa mi-a dăruit Dumnezeu viața, să nu-mi părăsesc satul, m-am căsătorit aici. Am râvnit, recunosc, să plec la oraș. Niciodată nu m-am gândit că o să ajung cântăreață de aici, din sat. Având 17 ani la vremea când m-am lansat, ziceam „Aaa, păi cântăreții sunt acolo, în București, nu în Căpâlna”. Și, uite că, după foarte mulți ani, mă bucur că n-am cedat atunci. Trebuie să recunosc că am avut și foarte multe propuneri, invitații să plec și n-am plecat, pentru că am fost foarte legată de satul meu, de părinți, de frați, și nu-mi vedeam viitorul nicăieri în afară de sat, pentru că eram atât de obișnuită acolo, cu obiceiurile, cu tot. Eu sunt un om foarte muncitor. Îmi place să lucrez în grădină, să pregătesc toamna toate bunătățurile, îmi place să plantez flori, să-mi sap eu grădina, și nu m-aș fi văzut niciodată în vârful blocului, să locuiesc acolo într-o cameră. Mi-ar fi fost foarte greu să îmi smulg rădăcinile, mai ales că, datorită sătenilor mei am ajuns să culeg atâtea cântece frumoase și să le pun și eu acolo, în lada de zestre a neamului românesc.
- Apropo de copilărie, mai știți când ați început să cântați? A fost cineva care v-a spus că trebuie să faceți asta în viață?
- Cântam la școală, eram prin clasa
a IV-a și se știe că eu am o voce mai metalică, așa, mai puternică, și domnul învățător mi-a zis că eu cânt peste toți, că-i acopăr. Și m-a scos în față și știu că, pentru prima dată în viața mea, am cântact un cântec foarte greu de-al regretatei Lucreția Ciobanu, „Lung îi drumul și bătut”. Și avea și partea de doină și învârtită și m-a făcut destul de repede cunoscută, am mai cântat la serbări și, pe urmă, la 17 ani și jumătate am fost selectată la un concurs național, de acolo au venit foarte multe propuneri și aşa am început să prind aripi.
„Tata m-a sfătuit să-mi cinstesc eroii neamului, să duc mai departe cântecul istoric”
- În familia dumneavoastră cânta cineva?
- Da, și mama, și tata cântau. Primele mele cântece pe care le-am cântat le-am învățat de la tatăl meu. El și-a riscat viața în Al Doilea Război Mondial și, după ce a venit acasă, noi eram mărișori, ne cânta în serile de iarnă, ne lua pe genunchi pe toți șase, în jurul sobei. Mama era cu treburile ei și tata ne cânta cântece din timpul războiului, primul pe care l-am învățat a fost „Cântecul Iancului”. A fost melodia norocoasă pentru mine pentru că m-a făcut foarte repede cunoscută, deoarece nu se cântau cântece patriotice pe atunci. Tata m-a sfătuit să-mi cinstesc eroii neamului, să duc mai departe cântecul istoric. Așa cum el și-ar fi dat viața pentru noi, pentru țară, așa să duc și eu mai departe aceste cântece ale neamului nostru. De la el am învățat să-mi iubesc țara, cântecul, că trebuie să-mi cinstesc acești eroi ai neamului românesc.
- Și astfel ați deschis un drum al cântecelor patriotice...
- Erau și înainte aceste cântece, și se cântau, dar nu erau așa cunoscute. „Cântecul lui Horia” sau „Cântecul sergentului”, dar, venise o perioadă în vremea lui Ceaușescu în care erau interzise. Dar eu am avut acest curaj și le-am cântat, nu mi-a interzis nimeni, trebuie să recunosc. Probabil aceasta a fost steaua mea norocoasă, în ziua în care tatăl meu m-a învățat acest cântec. Poate că, dacă atunci nu-l însușeam, poate nu ajungeam cântăreață, știu eu?! „Cântecul Iancului” m-a făscut foarte repede cunoscută.
„Dansul fetelor de la Căpâlna s-a născut într-o șură a strămoșilor”
- De ce este atât de specială pentru dumneavoastră Valea Târnavei?
- Fiecare interpret își laudă zona din care a plecat, mai sunt și alți colegi care nu și-au părăsit satul natal. Aceasta este foarte specială pentru că e o zonă de interferență cu Mureșul, cu Sibiul, cu zona Munților Apuseni. Avem un folclor atât de variat și de aceea este atât de specială, începând de la baladă, doină, purtată, învârtită, hațegană, jiană, cântece patriotice, de leagăn, de cătănie. Și mai există un lucru foarte interesant aici: Fetele de la Căpâlna. În fiecare sat al Văii există o „purtată”, diferită total una de alta, începând de la Blaj și mergând pe Valea Târnavei Mici. Diferențele sunt ca și port popular, ca și dans și ca melodie. Fiecare are specificul ei, al satului și, de aceea, majoritatea purtatelor sunt așa șerpuite. Acest joc al fetelor de la Căpâlna, în special de pe Valea Târnavei, se joacă numai de fete.
- Cum a luat ființă acest joc al fetelor, aceste purtate?
- Pe vremuri fetele și feciorii se duceau la joc în șură, după ce veneau de la biserică. Mâncau, se găteau și mergeau la joc și fiecare, unde era fată și fecior în curte, fiecare gospodar avea șură și acolo se ținea pe rând, în câteo gospodărie. Dacă începea jocul pe la ora 14.00, pe la ora 16:00 se făcea un pic de pauză să se odihnească ceterașii la gazde, să mănânce plăcinte. Și, fetele, ca să nu stea degeaba acolo, în șură, se luau de brațe și jucau. Purtata fetelor e foarte lungă, pentru că include și învârtita, și hațegana, și fiecare are pași diferiți. Se începe cu purtata mai lungă, apoi puțin mai repede, urmează hațagul care e rapid. Și fetele jucau acolo în șură până se întorceau feciorii, ceterașii începeau să cânte și fiecare băiat se ducea și lua câte două fete, căci așa se joacă învârtita. Așa a luat ființă dansul fetelor de la Căpâlna.
- Cum a devenit cunoscut dansul fetelor de la Căpâlna?
- Nu era cunoscut până când a venit în zonă bunica lui Silviu Biriș din Brăila care era căsătorită cu fratele socrului meu. Pentru ea a fost un lucru foarte interesant, i-a plăcut mult și a început să ducă la concursuri acest dans și foarte repede l-a făcut cunoscut pentru că este aparte. Se cântă și se joacă contra melodie. Și cu pălăriile acelea frumoase și costumația unică. Așa că ea a promovat acest dans în întreaga țară, dar și în străinătate, unde a avut un succes extraordinar cu foarte mulți zeci de ani în urmă.
„Îmi plâng ochii şi sufletul când aud că se vorbeşte rău de ţara mea“
- Toate piesele pe care le cântați ne ating inimile într-un mod cu totul aparte. Dar, care sunt cele mai apropiate inimii dumneavoastră?
- Cum îți spuneam, acest cântec pe care l-am cântat și la „Floarea din Grădină” și la concursurile de început, care m-a făcut cunoscută, „Cântecul Iancului”. Îți dai seama că, ulterior afirmării mele, țin minte că am avut un spectacol la Cluj. Și cum eram eu fată tânără de la țară, cu două spectacole în aceeași zi în acest oraș și, după ce am gătat (terminat) de cântat, lumea s-a ridicat în picioare și striga „Veta, Veta!”. Atunci eu am fost așa de mirată, mi-era și rușine să întreb de ce strigă, că pe vremea aia, prin 1967, nu erau prea multe televizoare și la mine în sat era doar un televizor și nu știam ce este acela „bis”. Și cineva mi-a spus că mă strigă ca să mă duc să mai cânt o dată. M-a marcat foarte tare acest moment, mi-a plăcut și n-am să uit clipele acelea din sală când se striga „Bravo! Bravo!”. Sunt momente frumoase care îți pică bine la suflet și pe care nu le uiți până mori.
- Nu există român din țară sau din afară care să nu vă iubească sau să vă îndrăgească. Dumneavoastră ce iubiți cel mai mult la acest popor?
- Eu sunt o iubitoare de România. Eu îmi iubesc țara așa cum îmi iubesc viața și cum îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că această țară mie mi-a dat totul. Mi-a dat familie, mi-a dat cântec, mi-a dat copii, nepoți. Probabil că multă lume n-o să fie de acord cu mine, dar eu provin dintr-o familie cu mulți copii, părinții mei sunt de la țară. Eu, după ce am început să cânt și mi-a dat Dumnezeu atâta bine și atâta bucurie, n-am cum să uit de țara mea niciodată. Și am fost foarte mult timp plecată în străinătate, până în îndepărtata Australie, dar crede-mă că-mi plâng ochii și sufletul când aud că se vorbește rău de țara mea. Așa cum e ea, cu bune și cu rele este țara mea și o iubesc. Cum spuneam, am fost în Australia acum vreo 30 de ani și, când intram în magazine, toată lumea zâmbea. Și zic, „Doamne, și aici mă cunoaște lumea?! De ce râd oamenii aceștia?”. Bine, acolo era democrație, erau serviabili, nu știau cum să te atragă să cumperi. Și m-a marcat comportamentul lor binevoitor față de cumpărători. Dar, cu tot farmecul străinătății, mie tot aici mi-a fost gândul.
„Folclorul este averea noastră pe care o avem de la strămoșii noștri”
- Folclorul este adevăratul nostru tezaur național. Ce rol credeți că ocupă în inimile românilor din aceste vremuri?
- Acum am un curaj mai mare să-ți spun că ocupă cel mai important loc, cel mai bun. Am văzut zilele astea la televizor că muzica populară este pe primul loc în preferințele românilor și asta m-a bucurat foarte mult, cu toate că unii spun că o este pe cale de dispariție. Atâta timp cât vezi mii de copii care își doresc să cânte și să joace, să îmbrace costumul popular, nu cred că dispare atât de repede folclorul. Uite, dacă te duci la o petrecere, indiferent ce gen are cântărețul respectiv, tot cântă el o populară. Este averea noastră pe care o avem de la moșii și strămoșii noștri și suntem datori să o ducem mai departe atât cât putem.
- Când nu sunteți pe scenă ce activități faceți cu plăcere?
- Muncesc în grădină, în curte. Dacă stai la țară și ai o gospodărie mare, este foarte mult de lucru. „Nu dai de capăt la lucru decât numai când te pui să șezi” - așa zicea mama. Mă duc la flori, la găini, până de curând aveam și porci și de fiecare dată găsesc ceva de lucru pe afară. Avem o livadă mare de pruni, de meri, de peri și porumb; iarbă multă, flori multe. Mi-a fost drag de mică să colecționez obiecte din astea tradiționale și mi-am făcut două camere așa, cu stil țărănesc. După Sărbători încep să-mi recondiționez costumele populare: le spăl, le cos, le fac tot ce le lipsește.
- Aveți multe?
- Foarte multe și mi-s dragi. Mă gândesc ce fac cu atâtea, dar nu mă îndur să dau la nimeni. Am avut o perioadă în care am dăruit foarte multe dintre costumelele mele populare, dar mi le-am reținut pe cele mai frumoase care se leagă de cariera mea. Am costumul cu care am debutat pe scenă, pe cele pe care le-am primit de la oameni speciali multe amintiri frumoase care mă leagă de ele.
- De unde aveți atâta energie? Sunteți uimitoare pur și simplu!
- Nu prea cred eu în zodii, dar eu sunt Leoaică puternică. Nu am simțit niciodată că nu ar trebui să mă duc peste tot, că n-aș fi în stare sau că n-aș mai avea putere să fac atâtea lucruri. Cât mă ajută Dumnezeu să fiu sănătoasă, am să mă duc. Când nu o să mai pot, sunt conștientă că acest moment va veni la un moment dat, o să stau acasă.
„După căsătorie am intrat într-o familie de oameni iubitori de cultură, de frumos, m-au sprijinit toţi, au fost mândri de mine“
- Știu că atunci când v-ați căsătorit, erați o copilă. Cum ați reușit, de-a lungul timpului să îmbinați cele două planuri: căsnicia și cariera?
- Nu mi-am pus problema niciodată că n-aș putea să fac față. Eram obișnuită de mică să mă duc cu părinții mei la muncă pe câmp, am fost călită. Am știut ce înseamnă lucrul și acasă, că eram cea mai mare dintre frații mei și toate greutățile erau pe umerii mei: aveam grijă de cei mici, le făceam mâncare, mergeam la câmp. Dar niciodată nu m-am gândit că-mi este greu sau că trebuie să mă ajute cineva. După căsătorie am intrat într-o familie de oameni iubitori de cultură, de frumos, m-au sprijinit toți, au fost mândri de mine. Copiii mei au avut momente în care au simțit lipsa mea, dar soțul meu era acasă cu ei, m-au ajutat și părinții. Atunci când amândoi „trag la același avut, sprijin din partea familiei, jug” și „nu unul hăis și unul cea”, atunci lucrurile merg bine. Acum am norocul să mă ajute și mai mult copiii. În toate drumurile astea ale mele conduc, dar nu o mai fac pe distanțe lungi, copiii mei sunt alături de mine, mă duc la spectacole, mă aduc. Au o mare grijă de mine. Uite, când îi aud în mașină: „Vezi, mămică, ți-am cumpărat fructe că ești obosită. Pune, mamă, capul pe pernă că poate ațipești un pic. Vrei să conduc mai tare sau mai încet?”. Sunt lucruri care îmi încarcă sufletul de bucurie, de împăcare și iubire.
- Ați aniversat de ceva timp nunta de aur. Este vreun secret al căsniciei perfecte?
- Am 56 de ani de căsnicie. Așa cum spuneam și mai devreme, dacă este înțelegere, am ajuns la bătrânețe și tot ce ne dorim acum este să rămânem cât mai mult timp împreună. Vreau să-mi văd soțul că este liniștit, că ne este bine, că pot să-l ajut, dacă este bolnav. Noi avem o prietenie foarte strânsă, în care ne dorim să ne fie bine unul altuia. Să fim sănătoși, că asta e cel mai important. Când eram tânără, nu știam ce înseamnă ce spuneam bătrânii „Păi numai să fim sănătoși!”. Acum prețuim mai mult să avem grijă unul de altul. Fiecare perioadă a vieții are frumusețea ei.
- Mi-ați povestit mai devreme cum vă este relația cu copiii. Cum este ca bunică Veta Biriș?
- Eu așa de mult mi-am iubit copiii, încât mama îmi spunea „Doamne, eu n-am mai văzut o muiere să-și pupe copiii așa de mult cum îi pupi tu! Toată ziua numai țoncăi la ei”. „Dar îmi sunt dragi, mamă!”, îi spuneam. Iar acum îmi sunt dragi la fel de mult nepoții mei, chiar dacă sunt fiecare la casa lui, nu mai stăm ca pe vremuri, trei generații sub același acoperiș. Mă bucur pentru ei, sunt tare bucuroasă că sunt sănătoși, că sunt realizați.
„Pe vremea mea, bradul era o cracă de prun împodobită cu mere, struguri şi biscuiţi“
- Ce tradiții aveați și mai aveți acum în familia dumneavoastră în perioada Sărbătorilor de iarnă?
- De fapt, lucrurile au rămas aceleași de când eram copil. Eu încă fac cozonaci, sarmale, friptură, tocănuri, tăieței, de toate. Un pic s-a schimbat obiceiul acesta cu colindatul cu toate că la noi încă se colindă, dar ieri spuneam unui cântăreț mai tânăr: „Ce vrumos era la noi când venea Crăciunul!”. Îmi amintesc că mama făcea câte o „troacă” - unde se face pita - de colaci mici și întotdeauna făcea unul foarte mare, care era al „feciorilor”. Copiilor care veneau la colindat le dădea câte un colăcel. Tata ne făcea câte un cârlig, care la capăt avea o opritoare în formă de V, ca să nu cadă. Colacul era rotund și găurit la mijloc și pe cei primiți îi strângeam pe acel cârlig. Atât de fericiți eram! Mă luam la întrecere cu frații mei când mergeam la colindat, care aduce mai mulți colaci acasă. Îți dai seamna că umpleam troaca aia cu vârf și îndesat. Ne bucuram că aveam pâine pentru toate zilele următoare, pentru că știi, erau uneori zile în care nu avem pâine. Seara, la colindat, începeau copiii de cu seară, și acum tot așa se face. Cei mai mititei veneau până nu se întuneca, cu Steaua și pe urmă veneau „țângăii” - „feciorii tineri” - care nu erau în rândul celor mari. Lor le dădea mama „colacul feciorilor” și le mai tăia câte o bucată de pecie de la porc. Mai târziu, după ora 12:00, veneau feciorii cu cetera. Și, unde erau fete în casă, intrau și se juca câte un joc. Aceștia primeau rachiu și vin. Iar a treia zi de Crăciun se făcea o petrecere și atunci țângăii treceau în rândul feciorilor. Asta se întâmpla în fiecare an.
- Împodobeați bradul?
- Da și aici e o poveste foarte interesantă! Nu tăiam brad, dacă ne întoarcem în timp, vedem că țăranii erau civilizați. Mergeam în pădure și găseam un fel de pin. Dar, de cele mai multe ori, ne tăia tata câte o crenguță de prun în formă de brad. O punea pe o masă din casă și o împodobeam cu vată. Luam de la grinda casei, unde erau puși pe sfoară, struguri. Adăugam mere luate din șura de fân, pere, biscuiți. Și acum văd în fața ochilor acel brad!
- De Revelion făceați ceva special?
- Mai era un obicei la noi, „Moș Anul Nou”. Dimineața, până nu se făcea ziuă, venea acest personaj cu un clopoțel. Pe vremea aceea nu se încuiau ușile și intra direct. Noi eram pregătiți când auzeam clopoțelul la fereastră și ne aruncam acolo în fața ușii ca să apucăm cât mai multe daruri. Veneau numai neamurile deghizate în acest Moș și ne aduceau nuci și mere pe care le aruncau în casă. Noi le strângeam repede și așteptam să ne mai dea. Și tot în aceeași seară de Anul Nou, mama făcea pancove (gogoși) într-o trocuță de această dată. Și le aranja ea frumos, atunci când trăgea clopotul la 12:00 noaptea se apuca să facă pancovele. Era o altă mare bucurie pentru noi, copiii, să stăm în jurul mamei, așteptând să le facă. Să știi că nu m-am îndepărtat de gusturile astea!
„Ca să fii patriot nu trebuie să aştepţi ziua de 1 Decembrie“
- De 1 decembrie, anul acesta, unde vă putem aplauda?
- Pe 29 noiembrie cânt la Arad, pe 30 decembrie la Oradea, pe data de 1 decembrie sunt la Târnăveni. Urmează: Mediaș, Alba, Târgu Mureș și Reghin. Pe 2 decembrie sunt undeva la Baia Mare și pe 3 decembrie iarăși la Oradea. Și pe urmă încep colindele!
- Toți cititorii noștri vă iubesc și vă ascultă cu drag și v-aș ruga să le transmiteți un mesaj cu ocazia Zilei Naționale!
- Ca să fii patriot nu trebuie să aștepți ziua de 1 Decembrie! Trebuie să fii patriot în fiecare zi, să fii mândru că ești român. Să nu uite tradițiile și să continue să iubească muzica și tradițiile noastre populare, că nicăieri în lume nu găsești altele mai frumoase. Iubiți-vă țara!