de Claudia Stan

Jean Paler este un om căruia Dumnezeu i-a dat o misiune importantă: să ne aducă zâmbetul pe buze. Mereu pus pe şotii, artistul ne povesteşte cât de greu era să fii actor de comedie în perioada comunistă, dar şi despre soarta tagmei din zilele noastre. Chiar dacă şi-a tratat propriul infarct ca pe o glumă, există totuşi ceva care îl înspăimântă: bătrâneţea. Cu sare şi piper, despre adevăruri şi picanterii din viaţa sa vă va povesti însuşi Jean Paler.

„Luam barurile de noapte la rând şi distram şpriţarii”
- Sunteţi un comic foarte îndrăgit. Cum de aţi ales această carieră?
- Am început cu cariera de piatră şi am dat de cariera de nisip (râde). În clasa a IV-a am jucat prima piesă de teatru, după care plecam cu şcoala în diferite turnee prin ţară, iar mai târziu am intrat în brigăzi artistice. Am terminat Facultatea de Arte Plastice şi continuam în paralel cu actoria. Dumnezeu mi-a dat un ascuţiş al minţii pentru care-I mulţumesc şi pe care-L rog să nu mi-l ia, deoarece de multe ori intram dintr-un text într-altul, însă le brodam în aşa fel, încât întotdeauna aduceam zâmbete pe buzele oamenilor. În 1982, în cadrul Festivalului de umor „Constantin Tănase”, am luat premiul de cel mai bun actor de comedie, aducându-mi contracte peste contracte. Nici prin gând nu-mi trecea la vremea aceea că voi ajunge cunoscut, iar numele meu să fie ştiut de toată lumea.

„La Revoluţie am mâncat bătaie soră cu moartea”
- Cum era să fii actor de comedie pe vremea lui Ceauşescu? Aţi întâmpinat greutăţi?
- Greu, pentru că textele nu erau ca acum, cu trimitere directă către anumite persoane. Când spuneam glume, oamenii nu râdeau, ci chiţăiau, se fereau, pentru că nu ştiau cine stă la masa de lângă şi le era teamă să nu ajungă cumva la o plimbare prin Penitenciarul din Rahova (râde). Însă după 1990 luam barurile de noapte la rând şi distram şpriţarii. Se făceau bani frumoşi. În patru zile câştigam cât un muncitor angajat la o înterprindere, dar după alte patru zile nu mai aveam niciun franc în buzunar, pentru că aveam prieteni mulţi. Am fost în turnee în 80% din Europa, am fost prin Canada, SUA şi Australia şi mă bucur că oamenii m-au primit cu braţele deschise.

- Apropo de „plimbarea” prin Rahova… Aţi fost vreodată, în trecere, pe acolo?
- Da. La Revoluţie am mâncat o bătaie soră cu moartea. Plecam în vizită la cineva şi m-au săltat „băieţii”, care m-au dus direct la secţie. Pentru că făceam parte din multe brigăzi ale artiştilor aveam la mine vreo trei legitimaţii diferite, pentru care nu aveam nicio explicaţie (pe atunci nu aveai voie cu atâtea!). La Poliţia Capitalei am luat o bătaie cruntă! Acum râd, dar ce mi-am mai luat-o… Ţin minte că tipul care dădea în mine avea un bocanc foarte mare!

„M-aş duce într-un stat în care poligamia este acceptată”
- Cum se face că până acum nu v-aţi găsit sufletul-pereche?
- Toată lumea mă întreabă acelaşi lucru, iar răspunsul meu ar fi că nu am găsit pe cineva care să-mi suporte felul meu de a fi. Sunt mereu pus pe glume. Femeia mea a plecat acum 20 de ani să cumpere pâine şi probabil că era o coadă imensă, pentru că nici acum nu s-a mai întors, iar eu continuu să o aştept. Am mai avut între timp femei care mâncau pâine de secară (…se cară) şi s-au cărat. Eu m-aş duce într-un stat în care poligamia este acceptată, deoarece monogamia devine plictisitoare la un moment dat.

- Cum arată femeia ideală?
- Nu cred că există aşa ceva. Cu toţii avem defecte, nu există perfecţiune! Mi-aş dori o femeie care să mă iubească şi să-mi înţeleagă gesturile, pentru că a fi actor de comedie înseamnă că eşti dus rău cu creanga! Caut femeia care îşi doreşte să vină cât mai repede acasă, doar ca să mă vadă pe mine. În 2005 am făcut un infarct. Abia ieşisem de sub aparate, iar eu voiam să-i spun doctorei bancuri. Am semnat ieşirea din spital şi am scris: „Nu sunt zdravăn, plec în turneu în Canada!”, iar doctorii au rămas şocaţi că voiam să plec. Îmi tot spuneau că îmi va plesni inima la altitudinea aia, dar eu tot m-am dus. Aşa că femeia care va sta lângă mine va trebui să îmi accepte felul de a fi.

„Vorbesc engleză atât de bine, că mă dor mâinile”
- Care este cea mai amuzantă întâmplare la care aţi fost părtaş?
- Eu vorbesc engleză atât de bine, că mă dor mâinile! Îmi aduc aminte că, plecat în SUA împreună cu Carmen Rădulescu, am făcut o escală în Austria. Cum Carmen era vorbitoare de limbă engleză, am trimis-o să se intereseze de bagajele noastre, despre care nu ştiam că sunt deja în avionul către America. Ea şi-a făcut check in-ul şi era la avion deja, iar eu o aşteptam la bagaje de vreo două ore. Disperat că nu mai prindeam avionul, am abordat o femeie care lucra în aeroport şi i-am zis următoarele: „Me, bird, America” (Eu, pasăre, America). Şi am început să dau din mâini. Tipa a început să-mi turuie ceva în germană, iar un român care era în trecere mi-a zis că nu am voie cu pasărea în avion. Habar nu aveam de ceea ce zisesem, iar femeia a început să râdă de mine şi-mi explica să mă duc la „gate” (poarta de îmbarcare). Eu mai tare m-am enervat şi i-am zis că nu mă duc la Bill Gates (fondatorul Microsoft), ci că mă duc la nişte prieteni. Când a văzut cât de dus sunt, m-a luat de mână şi m-a dus în avion!

- Se pare că nimic nu reuşeşte să vă sperie, nici infarctul, nici bătaia... Totuşi, de ce vă este frică?
- E mai mult o teamă, un gând. Bătrâneţea! Cei mai mulţi artişti din România au murit atât de săraci, încât i-au îngropat alţii, iar eu nu-mi doresc finalul acesta. Mi-aş fi dorit să ne naştem bătrâni şi să murim embrioni.

„Dumnezeu mi-a dat un ascuţiş al minţii pentru care-I mulţumesc şi pe care-L rog să nu mi-l ia”

„Scriu poezii de dragoste”

- Cum este Jean Paler într-o variantă serioasă?
- Un tip căruia mintea-i stă către cei apropiaţi, pentru că am nişte fraţi pe care trebuie să-i ajut… Un om care stă cu gândul undeva la grija textului de mâine… Scriu poezii de dragoste pe care le voi scoate pe piaţă (deja am scos opt ediţii!)… Totodată scriu la o carte pornografică, dar umoristică, pe care o voi numi „Rapandula”!... În rest, sunt un bărbat de casă, fac curăţenie, gătesc, spăl etc. Sunt eu cu mine în casă. Îmi spun bancuri singur, la unele râd, iar la altele nu.

- Dacă nu aţi fi fost actor de comedie, ce meserie v-aţi fi ales?
- Am terminat Artele Plastice, deci aş fi rămas tot în domeniul artei, în mod clar. Nu am chemare către bişniţă! Sau poate aş fi putut crea lenjerie intimă pentru femei… În timpul liber pictez, deci probabil aş fi fost pictor.