Main menu

header

26-14-1de Gabriela Niculescu

Cinematografia românească înregistrează suces după succes în cadrul celor mai importante festivaluri internaţionale de film. Un nou premiu a intrat de curând în palmaresul regizorilor noştri  o dată cu gala decernării premiilor din cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Regizorul Florin Şerban a reuşit la 35 de ani să obţină două dintre cele mai importante premii la acest festival cu „Eu când vreau să fluier, fluier”: Ursul de Argint (marele premiu al juriului) şi Premiul „Alfred Bauer” pentru creativitate. A studiat regia în România, dar a vrut să înveţe această meserie „acasă, la mama ei” şi astfel a ajuns la Columbia University din Statele Unite, de unde a venit cu o viziune nouă despre film. În primul său lungmetraj a folosit actori amatori, printre care şi 14 deţinuţi. Despre cum i-au schimbat viaţa şi despre filmul românesc ca medicament, puteţi citi în interviul ce urmează.

„Ziua mergeam la şcoală, iar noaptea făceam pe chelnerul”
- De unde a plecat pasiunea pentru cinematografie?
- Cred că acest lucru s-a hotărât în momentul în care am văzut un film care m-a marcat. Se numeşte „Inimă sălbatică”. Aveam 16 ani când am hotărât să fac film. Cred că este cea mai completă formă de expresie. Atunci când ştiu că sunt sume mari de bani la mijloc, că sunt numeroşi oameni implicaţi şi că foarte multe lucruri depind de hotărârile mele, toate acestea funcţionează ca o injecţie cu adrenalină. Te împinge şi te motivează să scoţi ce ai mai bun din tine.

- Care este cel mai important lucru învăţat la Columbia University?
- Sunt foarte multe lucruri. Şcoala de acolo este una foarte serioasă şi foarte hotărâtă să ducă mai departe filmul american în cea mai bună formă şi nu mă refer neapărat la Hollywood, ci la un fel de esenţă ce vrea să emoţioneze publicul mai mult decât să-l facă să gândească. Este foarte diferită de cea românească. Programul este foarte intens şi este făcut în aşa fel, încât să te împingă să lucrezi cât mai mult, cât mai repede, nu să stai cu burta pe carte. De la o săptămână la alta pregăteşti filmuleţe, lucrezi pe actorie, pe scenariu, nu ţi se pun nişte cărţi în braţe pe care trebuie să le înveţi şi să scrii din ele la examen. Experienţa de acolo mi-a schimbat foarte mult perspectiva asupra felului de a face film şi m-a învăţat foarte mult şi uman, şi profesional.

- Să înţelegem că în America se studiază şi şcoala vieţii?
- America te învaţă şcoala vieţii, apoi vine şcoala în sine. Eu am ajuns acolo cu o bursă care acoperea parţial cheltuielile de studiu, Columbia University fiind una dintre cele mai scumpe universităţi din lume. Trebuia să-mi asigur întreţinerea şi masa, de aceea ziua mergeam la şcoală, iar noaptea făceam pe chelnerul prin restaurante.

„Cinematografia românească are mai mulţi spectatori în Franţa decât la noi”
- Când ai plecat la drum cu acest proiect, te-ai gândit vreo secundă că va ajunge să câştige premii importante?
- Nu. Atunci când am început proiectul nu m-am gândit să-l fac pentru festivaluri, ci pentru publicul românesc, care merge la cinematograf. Un film ce are ceva care te mişcă şi-ţi face inima să tremure. Faptul că a luat nişte premii foarte importante nu poate decât să mă bucure.

- Spuneai că te mâhneşte faptul că publicul din România consumă foarte puţin film românesc la cinematograf. Crezi că noul val de regizori talentaţi poate schimba situaţia?
- Filmul românesc este foarte bine primit în străinătate, iar în Franţa are mai mulţi spectatori decât în România. Cred că publicul de aici este mai greu de cucerit. Există o teorie în filosofia greacă ce spune că bolnavul îşi urăşte doctorul. În momentul în care îi spui unui pacient că trebuie să ia medicamente, el nu poate fi bucuros. Atunci când vezi filme precum „Moartea domnului Lăzărescu” sau „4, 3, 2”, acestea fiind pelicule care spun lucruri foarte intime şi dureroase despre noi, ca societate, nu întotdeauna suntem dispuşi să privim adevărul în faţă. Cu „Fluierul” se întâmplă acelaşi lucru. Este vorba despre o generaţie de copii care au crescut singuri şi care au încercat să-şi găsească drumul în viaţă, fiindcă părinţii au plecat, cu cele mai bune intenţii, să facă bani în Italia, Spania sau Germania. Aceşti copii au fost lăsaţi în urmă să se descurce pe cont propriu. Eu sper ca filmul meu să aibă o soartă mult mai bună decât celelalte lungmetraje româneşti, pentru că l-am făcut să conţină cât mai multă emoţie. Este ca o pastilă, înăuntru este amară, dar deasupra este dulce. O iei şi ai impresia că este o bomboană de zahăr. Se topeşte când ajunge în stomac şi atunci iese la iveală faptul că este o pastilă.

„Columbia University, una dintre cele mai scumpe universităţi din lume, este foarte serioasă şi foarte hotărâtă să ducă mai departe filmul american în cea mai bună formă şi nu mă refer neapărat la Hollywood, ci la un fel de esenţă care vrea să emoţioneze publicul mai mult decât să-l facă să gândească. Este foarte diferită de cea românească”

„Am stat cu băieţii în puşcărie”

- Care a fost cel mai greu moment întâmpinat în timpul filmărilor?
- Filmările au decurs foarte bine, ca la carte, fără niciun fel de piedică din momentul în care am dat primul motor. Am muncit foarte mult înainte de a începe. Castingul a durat şapte luni, apoi actorul principal a stat patru luni în probe, am stat cu băieţii în puşcărie până s-a creat o relaţie aproximativ un an şi opt luni de pregătiri.

- Spuneai că întâlnirea cu deţinuţii ţi-a schimbat viaţa. Povesteşte-ne câteva momente inedite din timpul filmărilor.
- Viaţa mi s-a schimbat profund. Au fost multe. De exemplu, în film vezi o secvenţă de dimineaţă caldă de primăvară, soarele bate, iar deţinuţii se spală în curtea penitenciarului. În realitate nu se întâmpla deloc aşa. Acţiunea respectivă se filma într-o seară din luna martie, era o zonă unde bătea un vânt îngrozitor care-ţi ajungea la oase, îmbrăcat fiind. Filmam la Topazu, lângă Cernavodă, la 3ºC. Ei, fără să crâcnească, s-au dezbrăcat şi s-au spălat cu apă rece ca gheaţa şi trebuiau să zâmbească. Dacă ascultă cineva banda sonoră după ce s-a dat stop, se aude un urlet general de durere, dar în film îi vezi pe toţi veseli şi glumind. Gardienii spuneau: „Dacă i-am pune noi să facă asta, ne-ar da pe toţi în judecată.” Deţinuţii chiar s-au străduit acolo.