Main menu

header

33-13-1de Claudia Stan

A încântat spectatorii timp de 56 de ani cu piesele sale. A participat la multe festivaluri de peste hotare şi a primit numeroase premii în România. Alexandru Jula se numără printre puţinii artişti care se pot lăuda cu „Premiul Naţional de Revistă”, dar şi cu una dintre cele mai ascultate voci ale teatrului muzical. Alături de Ionel Miron a realizat un spectacol gălăţean - „Doi pe un balansoar... muzical” - ce s-a bucurat de un imens succes. Au urmat multe alte piese ce au devenit rând pe rând şlagăre, iar artistul nu se opreşte aici. Mai multe detalii despre carieră, succese, bucurii şi tristeţi ne va spune domnul Alexandru Jula în interviul de mai jos.

Ultimul pe afiş în ‘54, primul în ‘62
- Povestiţi-ne despre debutul dumneavoastră în echipa Teatrului Muzical „Nae Leonard” din Galaţi!
- În anul 1954, după ce am terminat Şcoala Medie Tehnică, din Cluj, am venit în vizită în Galaţi. Plimbându-mă prin oraş, am văzut un afiş al Teatrului de Estradă în care prezentau spectacolul „Sugestii şi reclamaţii”. Mi-am luat bilet şi m-am dus să văd piesa. L-am vizitat pe directorul teatrului (compozitorul şi dirijorul Aurel Manolache) pentru o audiţie. Iniţial nu a vrut să mă asculte, spunându-mi că la el vin mulţi să devină artişti, dar nu au calităţile necesare. Totuşi, a acceptat să mă asculte, după care mi-a zis că sunt angajat provizoriu. Aceasta se întâmpla la 1 octombrie 1954, iar „provizoriu” a durat 56 de ani.

- Spectacolul „Doi pe un balansoar... muzical” a fost mai mult decât apreciat. Cum v-aţi simţit când aţi văzut că munca dumneavoastră dă roade?
- Când m-am angajat eram ultimul pe afişul de prezentare. În 1962 eram deja primul, împreună cu colegul meu Ionel Miron, care, din păcate, nu mai este printre noi. Trebuie să subliniez faptul că, prin anul 1959, am format duetul Miron-Jula datorită vocilor noastre ce se armonizau foarte bine. „Doi pe un balansoar... muzical” a fost un spectacol-recital susţinut doar de noi doi preţ de circa 350 de reprezentaţii, cu un succes pe care, sincer vorbind, nu l-am prevăzut. Satisfacţia uriaşă a noastră a fost prin anul 1974, când, cu această piesă, am umplut Sala Palatului din Bucureşti în două spectacole, matineu şi seara. Aş vrea să vă mai spun că, în acele timpuri, să susţii un recital înseamna ori că ai un mare curaj, ori inconştienţă...

„Era o singură televiziune, şi toată ţara se uita la ea”
33-13-2- „Soţia prietenului meu” este o piesă ce a fost cotată foarte bine în anul 1968. Care a fost reţeta succesului acelei piese?
- Povestea piesei începe în anul 1965. Ea aparţine de fapt şi de drept lui Enrico Macias şi fusese tradusă iniţial pentru un coleg de la teatrul din Bucureşti, dar care a refuzat să o cânte. Până la urmă mi-a fost încredinţată mie. La o premieră a Teatrului din Galaţi am avut un mare succes, pentru că textul în limba română, scris de actorul Ciupi Rădulescu, era mai reuşit şi mai profund decât în limba franceză. Am încercat s-o dau şi la radio, şi la televiziune, dar era imposibil, din cauza cenzurii din acele vremuri. La un moment dat, regizorul Sorin Grigorescu mi-a primit piesa pentru vizionare, fiind convins că nu va fi acceptată în grila de programe. Pe vremea aceea, preşedintele Radio Televiziunii Române era Octavian Paler, care, după ce a ascultat-o, a hotărât să o difuzeze. Seara am cântat „Soţia prietenului meu” şi, fiind spectacol cu public, am făcut două bisuri. A doua zi, piesa era şlagăr naţional. Cert este că „Soţia prietenului meu” m-a urmărit toată viaţa. Cred că reţeta succesului a fost destul de simplă: era o singură televiziune, şi toată ţara se uita la ea, textul era total neobişnuit pentru acele vremuri şi se pare că nu am cântat deloc rău!

- Ce surprize ne mai pregătiţi?
- Îmi este greu să răspund la această întrebare, pentru că, probabil, mulţi se aşteaptă să le spun când mă opresc. Ei bine, mă străduiesc să scot câte un album muzical aproape în fiecare an. Cel mai recent a fost „Dragoste fără frontiere”, pe care l-am lansat în decembrie 2009, la Galaţi şi la 24 aprilie a.c., la Constanţa, la Muzeul de Artă, şi sper să fac acelaşi lucru cât de curând şi la Bucureşti.

„Dacă nu te muţi în Capitală nu exişti”
- Cum aţi eticheta industria muzicală din zilele noastre?
- Pe planul muzicii uşoare sunt două Românii: Bucureşti şi restul lumii. Cei din urmă suntem noi, cei din provincie. Şi, ca să fiu mai explicit, vă voi spune că, după o activitate de aproape 56 de ani în Galaţi, nici măcar 10% din tot ce am realizat nu este cunoscut în Bucureşti. Dacă nu te muţi în Capitală nu exişti. Ce ar fi fost Paula Seling dacă rămânea la Baia Mare? Sau Dan Spătaru dacă rămânea la Medgidia?

- Cum este Alexandru Jula în afara scenei?
- În afara scenei vreau să cred că sunt un om obişnuit, cu o familie, cu bucurii şi cu probleme, asta ca să nu mai spun de necazuri...

- Un gând pentru cititorii revistei „Taifasuri”.
- Trebuie să recunosc că am avut noroc să mi se solicite un interviu în revista „Taifasuri”. Citind paginile voastre am constatat că se adresează unui segment de cititori echilibraţi. Aşa că vă urez din toată inima să aveţi parte de sănătate, noroc şi articole pe placul dumneavoastră în această revistă!

„Seara am cântat «Soţia prietenului meu» şi, fiind spectacol cu public, am făcut două bisuri. A doua zi, piesa era şlagăr naţional“

Cel mai drag premiu

- Aveţi în palmares numeroase premii, dar care vă este mai drag?
- În activitatea mea am primit multe distincţii, pentru că... am avut vreme. În timpul lui Gheorghiu Dej am primit „Medalia Muncii”, apoi, pe vremea lui Ceauşescu, am fost premiat cu „Ordinul Muncii” şi „Ordinul Meritul Cultural”. Mai departe, în 1999, am primit diploma „Vedeta Teatrului Muzical Românesc” din partea unei reviste. Desigur, am mai multe distincţii, toate mă onorează, însă cel mai apropiat sufletului meu este „Premiul Naţional de Revistă”, acordat la un festival naţional al tuturor teatrelor de revistă din România, la Constanţa, în anul 2000. Îmi este atât de drag pentru că nu îl mai au decât alţi doi artişti din România: Jean Constantin şi Mihai Maximilian (post-mortem).