Main menu

header

25-12-1de Gabriela Niculescu

- 55 de ani de viaţă şi 30 de carieră

Una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară, Maria Dragomiroiu, are o poveste de viaţă uimitoare. Copilăria a marcat-o şi a făcut-o să devină o persoană sensibilă, dar iubitoare de frumos şi, deşi este o pesimistă convinsă, dragostea de cântec a purtat-o spre o viaţă frumoasă. Astăzi este o mamă extraordinară, Mircea şi Ileana fiind doi copii norocoşi, care i-au dăruit cel mai frumos cadou, făcând-o bunica a trei nepoţele: Ilinca Nicole, din partea fiicei sale, Maria Alessandra şi Ana Elisabet, din partea fiului.

„Din ‘89 nu mi-am mai serbat ziua”
25-12-3- Se apropie ziua dumneavoastră de naştere. Cum obişnuiţi să sărbătoriţi data de 11 iulie?
- Din ‘89, de când a murit mama mea, nu mi-am mai serbat ziua. Singura petrecere mare din familie o avem pe 16 decembrie, de ziua soţului meu, Bebe. Atunci ne adunăm toată familia şi aproape aceiaşi prieteni de 25 de ani. Mai facem masă mare în curte de ziua Ilenei sau a lui Mircea, copiii mei.

25-12-4- Aveţi o familie-model. Care este secretul uniunii?
- Cel mai important pion într-o familie este mama. Ea este liantul acestor legături. Aşa cum a fost mama pentru mine, fraţi, unchi şi veri, aşa sunt eu acum, o moştenesc. Familia este sfântă. Îmi este drag să o am aproape, aşa mă simt protejată, în al nouălea cer, când îi văd pe toţi roind în jurul meu. Singurătatea este cea mai grea boală de pe pământ. Eu sunt un om maleabil, care cedează mereu, nu sunt o piatră tare, îmi place ca lucrurile să meargă bine şi atunci toţi vin precum puii la cloşcă. Stăm şi foarte aproape, de curând s-a mutat şi băiatul meu, Mircea, cu familia la mine. El va rămâne în această casă, iar eu şi Bebe ne vom muta în alta, pe care o construim acum, la 300 de metri distanţă. Categoric, după ce ne vom muta, la mine va fi sediul central. La „Nana”, cum mă alintă cele trei nepoţele, cea mai mare fiind Ilinca, de 5 ani şi jumătate. Cea mai mică are 5 luni şi jumătate, iar cea mijlocie are 1 an şi 10 luni.

Amintiri frumoase cu Jean Constantin şi Dem Rădulescu
25-12-6- Povestiţi-ne un moment inedit pe care l-aţi trăit în timpul turneelor sau pe scenă.
- Este greu să alegi din atâta amintiri frumoase, datorate şansei de a merge în spectacole alături de mari artişti. Regret că a murit Jean Constantin, alături de care mi-am petrecut o mare parte din viaţă, prin toate colţurile lumii. Îmi amintesc, în vremurile în care mergeam cu microbuzul de aici până în Germania şi prin toată Europa, cum am greşit drumul la Bruxelles, pentru că a cerut apă. Când trebuia să intrăm într-un tunel, domnul Jean i-a spus soţului meu, care conducea: „Bebe, mi-e sete, dă-mi apa”. Când s-a aplecat să-i dea sticla, n-a văzut intrarea şi am ocolit vreo trei ore. Apoi zicea: „Nu mai cer apă câte zile oi mai avea. Nu mai vreau apă. Bebe, du-mă undeva să fac pipi!” Mai mergeam o jumătate de oră şi Jean i-a spus lui Bebe că nu mai e nevoie de toaletă că s-a uscat deja. Era amuzant, jucam table, el se copilărea şi ne distra mereu. Şi Dem Rădulescu la fel. Am fost chiar cu amândoi în diferite spectacole. Parcă îi şi văd la table pe Bebe şi pe Jean, iar Dem Rădulescu era „chibiţ”. Altă dată am fost în America, în spectacole, cu Jean. Ultimul său turneu în America a avut loc împreună cu mine şi cu Mădălina Manole în 1995. Ştiind că mi-e o frică teribilă de avion, îmi spunea: „Maria, vezi că motorul din dreapta nu se aude prea bine. Ţi-ai făcut testamentul, că eu n-am nicio treabă, vin pe forţe proprii şi ajung, dar voi?” Şi aşa ne tachina. Eram uneori şi cu Mirabela Dauer. Mâncam ca fraţii în turnee, ne strângeam într-o cameră de hotel şi puneam la un loc tot ce aveam. Înainte de ‘90 luam câte un porc de la mama, de la ţară, şi toţi artiştii ştiau că înainte de turneu veneam cu bunătăţi „de la oală”, cârnaţi, ceapă şi aşa mai departe. Era aşa o plăcere, pentru că venea multă lume la spectacole, nu era atâta tristeţe ca acum. Am avut şansa şi norocul să prind timpuri foarte frumoase. Îmi aduc aminte că, odată, eram nouă artişti într-un microbuz şi soţul meu plecase să cumpere o maşină din Germania. Trebuia să ne întâlnim la Buziaş şi plecasem din Bucureşti cu Draga Olteanu, Jean Constantin, Dem Rădulescu, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru şi Mădălina Manole. Eu nu condusesem niciodată o maşină pe motorină, cu demarajul greu, şi aveam mari emoţii. Cel care mă încuraja era Jean Constantin: „Lasă, că tu eşti păpuşă de fată şi ne duci, ne duci până acolo.” Aşa a fost şi am avut şi două spectacole în aceeaşi zi.

- Deci sunteţi o şoferiţă excelentă.
- Da, am talent şi am reflexe foarte bune la volan. Până la urmă, asta este cel mai important, să ai reflexe şi să-ţi placă să conduci. Eu o fac de 23 de ani, din ‘87, şi n-am avut niciodată probleme.

- Reuşiţi să mergeţi în concedii?
- Niciodată. Concediul nostru este atunci când plecăm în străinătate, dar tot cu treabă. Nu am avut concediu nici măcar trei zile pentru sufletul meu. Mi-aş dori să merg la ţară câteva zile, chiar dacă ştiu că tot aş face treabă, aş da cu sapa, aş aduna buruienile...

„Cei care fac faţă cu un salariu de nimic sunt nişte martiri”
- Vă place să faceţi ceva doar pentru sufletul dumneavoastră?
- Când merg în străinătate iau cărţi cu mine, pentru că cititul mă relaxează. Dacă aş avea timp, cred că aş face asta nonstop. Apoi îmi place să grădinăresc şi să fac ordine, să fie totul la dungă. Mă mai uit şi la televizor, să ştiu ce se petrece în ţară şi în toate domeniile.

- România trece acum printr-un moment greu. Ce sfat le daţi românilor care îşi pierd speranţele?
- Sunt atât de multe probleme, că nici eu nu mai ştiu ce să le spun. Poate doar cântecul şi arta, în general, să le mai aline sufletul... Acestea reprezintă hrana sufletului, care, poate, îi mai deconectează puţin, îi ajută să se refugieze de probleme. Nu îmi pot închipui cum trăiesc oamenii cu drămuirea câtorva bănuţi. Cei care fac faţă cu un salariu de nimic sunt nişte martiri pentru mine. Cel mai rău îmi pare de bătrâni. Eu nu mă mai duc în piaţă, pentru că plâng continuu şi de aceea merge doar soţul meu. Când văd oameni în vârstă cu mâna întinsă dau tot ce am la mine. Nu pot să-i văd umiliţi, mă doare. Nici nu ştiu cum se poate ieşi din situaţia asta. Dar, oricât ar fi viaţa de grea, tot aici aş vrea să trăiesc.

25-12-5- Ce vă mai doriţi acum?
- Sănătate. Îi mulţumesc zilnic lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit şi mă rog să mă mai ţină, să am grijă de familie şi să mă bucur de nepoate. Eu dau tot ce am ca să-i văd fericiţi pe cei din jur. Fiica mea a spus că cea mai mare calitate a mea este bunătatea şi cel mai mare defect, tot bunătatea. M-am gândit serios la ce a spus şi mi-am dat seama că are dreptate, că uneori sunt prea bună chiar şi cu cine nu ştie să aprecieze, dar nu pot să mă schimb. Aşa sunt şi aşa voi rămâne. Vreau să văd în jur oameni mulţumiţi şi linişte. Nu pot să-i ajut chiar pe toţi care mă caută, dar fac atât cât pot.

„Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit şi mă rog să mă mai ţină, să am grijă de familie şi să mă bucur de nepoate“

„Copilăria m-a marcat şi m-a sensibilizat“

- Aveţi un mesaj pentru cititori şi admiratori?
- Îi iubesc foarte mult şi sunt legată sufleteşte de toţi cei care se regăsesc în cântecele mele. Atât cât voi fi, îi asigur pe toţi că această legătură dintre noi va exista mereu, pentru că marele public m-a adus unde sunt astăzi. El este judecătorul care te urcă şi te coboară. Depinde şi de tine, ca artist, dacă îţi faci meseria cu credinţă, dacă îţi pasă de ce aduci în faţa lumii, de ce rămâne după tine... Eu le mulţumesc tuturor din toată inima şi am să muncesc în continuare, pentru că simt că mai am multe de spus. Mai sunt multe sentimente în inima mea care vor să iasă pentru a le mai alina durerea oamenilor sau să îi bucure deplin atunci când au prilej de fericire. Toţi suntem oameni, iar un artist este tot un om, cu tristeţi şi cu bucurii. Ne mor părinţi, bunici, pierdem oameni dragi, însă atunci când suntem pe scenă nu trebuie să se vadă aceste lucruri, deşi este foarte greu. Cu toate acestea, altceva nu aş face. Dacă aş lua-o de la capăt, tot cântecul l-aş îmbrăţişa. Însă nu mi-aş dori să mai trec prin copilărie şi adolescenţă, care au fost foarte grele. Rar se întâmplă să auzi pe cineva spunând asta, dar acea perioadă m-a marcat foarte mult şi, poate, de aceea sunt atât de sensibilă şi pesimistă. Nu am avut încredere în mine niciodată. Din păcate, orice aş face, pun răul în faţă şi nu este bine. Totuşi, cânt până îl fac pe omul din faţa mea să radieze de bucurie. Când am un concert nu mă uit la ceas. Dacă aş simţi că nu reuşesc să fac oamenii fericiţi, aş fi tristă, nu mi-ar mai trebui bani. Dintre o atmosferă plăcută şi bani, eu o aleg pe prima, pentru care muncesc foarte mult. Lumea mă ţine minte pentru că la orice eveniment cânt printre oameni şi atunci dispare bariera dintre noi. Le doresc cititorilor „Taifasuri” sănătate, să nu-şi piardă speranţa şi să se bazeze întotdeauna pe familie şi pe prieteni.

25-12-2„Când s-a stins mama, am crezut că voi muri şi eu“

- Care sunt noutăţile muzicale la care să se aştepte publicul?
- În toamnă o să scot un album cu cele mai frumoase 35 de cântece, pe care le-am remixat. Vor fi melodii de dinainte de ‘89. În plus, mai lucrez la un album pentru Sărbătorile de Crăciun şi am deja câteva piese. Eu nu merg pe principiul că discurile trebuie scoase foarte des, pentru că lumea nu are timp să aprofundeze piesele. Îmi place ca publicul să le înţeleagă şi să le iubească. Toate cântecele mele au un mesaj şi orice album la care lucrez e realizat cu gândul la părinţi. Eu nu-i mai am. Mama s-a stins exact când avea vârsta mea de acum. Atunci am crezut că o să mor şi eu, dar familia m-a susţinut. M-am chinuit cu ea timp de zece ani, prin toate spitalele, şi asta m-a dărâmat. N-am putut s-o salvez şi mi-am zis de foarte multe ori că viaţa nu e dreaptă. Cu timpul, durerea aceea incredibilă, care invadează inima, se mai diminuează. Cred că nu există zi să nu mă gândesc la mama. Şi la tata, că şi el a fost un părinte bun, dar mai dur. Îmi aduc aminte de mama, care după o zi în care făcea toate muncile din gospodărie, tot avea răgaz seara să ne citească poveşti la lampă, iar noi ne strângeam în jurul ei şi îi sorbeam fiecare cuvânt.