Main menu

header

23-11-1de Claudia Stan

Adriana Trandafir este una dintre perlele teatrului românesc. Are o personalitate fascinantă şi un optimism molipsitor. Viaţa a supus-o la numeroase încercări, dar actriţa nu s-a dat niciodată bătută. Problemele pe care le-a avut în familie, din cauza meseriei sale, au fost eclipsate de dragostea publicului. Ce altă dovadă mai clară a faptului că este o luptătoare mai poate exista în afară de biruinţa asupra morţii? Această experienţă a transformat-o pe Adriana într-un om mult mai credincios şi mai puternic. Mai multe despre viaţa sa puteţi citi în interviul de mai jos.

Poiana satului, prima scenă a vedetei
- De ce aţi ales o carieră în teatru?
- Cred că m-am născut actriţă. Povestea mea este foarte simplă. În satul în care am copilărit, la Bascov, încă de la grădiniţă eram aleasă să mă urc pe scenă. Totodată, aveam jocurile noastre prin care ne stimulam creaţia în fel şi chip. Făceam spectacole în poiană când mergeam la păscutul vitelor. La şcoală am participat la diferite concursuri la care obţineam mereu locul întâi. Primul meu rol a fost de bătrânică, iar o actriţă care m-a văzut cum l-am jucat mi-a prezis un viitor în teatru.

- Cum s-au împăcat părinţii cu alegerea dumneavoastră, mai ales că aţi trăit la sat?
- Nu au fost de acord cu acest lucru. Ei ar fi vrut să devin profesoară, pentru că terminasem liceul de limba germană, şi să mă întorc în sat. Se pare că fuga mea de acasă de atunci şi instinctul pentru a da la teatru au fost de bun augur. Nu regret că am făcut acest lucru, dar vă spun sincer că, dacă aş putea s-o iau de la capăt, nu aş mai urma acelaşi drum. Trăim nişte vremuri cumplite pe care, poate, le merităm, iar în prezent este foarte greu să fii actor.

- Care au fost cele mai dure sacrificii pe care a trebuit să le faceţi în favoarea carierei?
- În loc să stau cu fata mea acasă am venit să stau de vorbă cu tine! (râde) Am acceptat invitaţia pentru că m-am gândit că şi eu am fost tânără şi am rugat la rândul meu nişte oameni să îmi acorde încredere şi să îmi împărtăşească din experienţa lor. Întotdeauna este bine să întindem o mână de ajutor tinerilor, deşi eu mă consider o actriţă de graniţă. Mereu spun că sunt cea mai bătrână dintre tinerii actori şi cea mai tânără dintre bătrâni. Sacrificiile sunt mari şi numeroase, dar nevăzute, pentru că nimeni nu ştie ce se întâmplă exact în vieţile noastre private. Sacrificiile sunt în primul rând legate de familie. În afara perioadei în care am alăptat copiii, eu am fost tot timpul pe scenă.

„Adevărata fericire e în felul în care escaladezi muntele”
23-11-3- Ce satisfacţii aţi avut de-a lungul anilor jucând pe scenă?
- Aplauzele şi aprecierea publicului ne fac să uităm de sacrificiile făcute. De-a lungul acestor ani cred că am jucat doar în două spectacole ce nu au avut succes la public, în rest, „La ţigănci” a fost o piesă ce m-a ţinut la Odeon timp de 12 ani, „Anastasia” s-a jucat opt ani, „Arta conversaţiei” ne-a dus în peste 800 de spectacole... Ştiţi de ce un actor este altfel decât un om obişnuit? Pentru că el nu moare anonim, chiar dacă este singur!

- Făcând o paralelă între învăţământul de pe vremea dumneavoastră şi cel de acum, care consideraţi că este mai eficient?
- Actoria a devenit un moft, nu mai este o meserie. Dacă atunci când părinţii mei îmi ziceau „pe vremea mea” mă enervau foarte tare, iată că a venit timpul să spun şi eu acest lucru! Pe vremea mea era un singur Institut de Teatru, cu 12 locuri pe an, şi 57 de teatre ce ne aşteptau cu braţele deschise. Ei bine, acum există în fiecare cartier câte o şcoală de teatru ce scoate actori pe bandă! Acum stai de vorbă cu un taxator şi afli că a făcut două facultăţi. Toţi vor să fie pe culmi, însă oamenii nu ştiu că adevărata fericire constă în felul în care escaladezi muntele.

- Care credeţi că au fost principalele atuuri ce v-au ajutat să reuşiţi în viaţă?
- M-am ghidat întotdeauna după dimensiunile 90-60-90... din interior, nu din exterior! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu fac parte din categoria femeilor frumoase. Îmi place să merg nemachiată şi în niciun caz nu mă consider vedetă. Am robusteţea omului de la ţară! Bunica mea îmi spunea mereu: „Ca să fii deştept trebuie să ştii unde eşti prost”! Noi suntem o familie foarte amuzantă, pentru că eu am copilărit la ţară, soţul meu în lift şi copiii, Ştefan şi Maria Speranţa, la Mall. Am făcut orice lucru din viaţa mea ca şi cum l-aş face pentru ultima oară şi ca şi cum trebuie tot timpul să dau socoteală. Dumnezeu mi-a dat puterea să nu privesc înapoi la viaţa mea, ca să mă pot concentra să merg înainte.

Speranţa nu moare niciodată
- Dar copiii dumneavoastră cum percep cariera în teatru?
- Ştefan, băiatul cel mare, tocmai se pregăteşte să dea la facultate şi sunt fericită că nu a ales teatrul. Maria Speranţa, care este cu zece ani mai mică decât el, adoră să stea pe calculator. La şcoală a fost întrebată ce profesează părinţii, iar ea le-a spus că numai tata munceşte şi că mama se duce la teatru (râde).

- Speranţa este un nume mai puţin întâlnit. Care este povestea lui?
- Naşele de botez ale lui Ştefan şi Maria se numesc Speranţa. Sunt două persoane care nu s-au întâlnit niciodată. Totodată, l-am ales pentru că pe fiica mea am făcut-o la vârsta de 45 de ani, într-o perioadă grea pentru mine. Maria a fost un semn de la Dumnezeu... Toate mor în jurul nostru, numai speranţa nu. Fiicei mele îi place să i se spună Esperanta.

„Reîntoarcerea a fost un semn că mai am ceva de făcut în viaţa asta”
- Aţi suferit o moarte clinică şi după ce aţi fost declarată în acte decedată… v-aţi revenit. Ce vă mai amintiţi de atunci?
- Am avut multe perioade de cumpănă la viaţa mea, dar moartea clinică a fost una dintre cele mai grele. Am făcut şoc anafilactic şi am intrat în moarte clinică chiar de ziua mea, când împlineam 33 de ani. Faptul că în momentul când am păţit acest lucru a fost lângă mine o prietenă din grădiniţă pe care nu o mai văzusem de mulţi ani şi ne întâlnisem atunci a fost un semn. Mă simţeam rău, iar prietena mea m-a dus la Spitalul CFR2, în curtea căruia am şi murit. Acum vorbesc atât de lejer despre acest fenomen... moartea. Am văzut cum am ieşit din corpul meu şi eram foarte uimită. Mi-a părut foarte rău că m-am întors, pentru că îmi era bine acolo unde ajunsesem. M-am gândit mult la momentul acela şi la reacţia doctorului, care se uita mirat la mine. Tot repeta: „Nu se poate ca fata asta care este trecută în fişă ca fiind decedată să îşi revină”. Pesemne, reîntoarcerea a fost un semn de la Dumnezeu că eu mai am ceva de făcut în viaţa asta.

- Aţi mai avut astfel de cumpene în viaţă?
- Când au căzut turnurile World Trade Center, la 10 septembrie, mă aflam la New York. Chiar plănuisem cu cei cu care eram să vizităm ziua următoare, la 11 septembrie, turnurile. Dumnezeu a vrut să ne schimbăm planurile. Închid ochii şi încă nu îmi vine să cred! Dumnezeu mă iubeşte, sunt sigură de asta!

Credinţa, fericirea oamenilor săraci
- Care este ţara ce v-a impresionat cel mai mult dintre cele pe care le-aţi vizitat?
- India, deoarece este o ţară a celor mai mari disperări şi fericiri! M-a impresionat faptul că cei de acolo au socotelile cu Dumnezeu încheiate. Noi suntem mereu într-o luptă totală cu El şi nemulţumiţi. În schimb, ei sunt luminaţi şi liniştiţi. Nu de vreo lanternă, ci de Lumină Sfântă. Sunt fericiţi în sărăcia lor şi se mulţumesc cu ce au. Am stat de vorbă cu un negustor şi mi-a spus că el lucrează o zi întreagă pentru trei linguri cu orez, dar că îi mulţumeşte lui Dumnezeu că are un loc de muncă! Consider că, dacă vrei să fii fericit, trebuie să treci şi prin nefericire.

23-11-2- Ce vă place să faceţi când nu sunteţi pe scenă?
- Nu pot să fac nimic din ceea ce mi-ar plăcea. Dar un singur lucru pot să vă spun: nu am fost un copil bun sau vreo mamă bună, dar simt că voi fi cea mai bună bunică! Am multe amintiri şi multe de povestit! Dacă aş fi avut timp liber, mi-ar fi plăcut să scriu. În curând o să am întâlnirea de 35 de ani de la absolvirea liceului şi am să mă duc îmbrăcată în uniformă şi în bluza pe care colegii mi-au scris tot felul de amintiri.

Ultima floare pentru Maestrul Jean Constantin

- Se spune că oamenii reîntorşi la viaţă dobândesc anumite haruri. Sunteţi de aceeaşi părere?
- Ar trebui să spun multe poveşti legate de acest lucru. Nu am dobândit haruri, dar pot să afirm că simt, într-adevăr, altfel anumite lucruri. Apropo de premoniţii... Eu şi nenea Jean Constantin am colaborat împreună şi ne respectam reciproc. Cu o săptămână înainte de a muri, trebuia să ajung la Constanţa, pentru că eram într-un turneu. Colegii mei de acolo mi-au spus că mă aşteaptă cu o surpriză de zile mari. În drumul meu de la Galaţi spre Constanţa am oprit pe marginea unui drum, pentru că se vedea un lan foarte frumos. Vreau să precizez că mie nu-mi plac florile tăiate! Cine mă cunoaşte îmi aduce flori în ghivece, pentru că nu suport ideea de a le rupe. Ei bine, în acel lan am văzut o floare imensă cum nu mai văzusem niciodată şi pe aceea am rupt-o, gândindu-mă că trebuie să i-o dau cuiva. Când am ajuns la hotelul unde eram cazaţi, la recepţie mă aştepta „surpriza” în persoana domnului Jean. Reacţia mea a uimit pe toată lumea. Mi-am aruncat toate bagajele din mâini, m-am pus pe burtă, i-am pupat picioarele şi i-am dat floarea aceea, spunându-i, cu lacrimi în ochi, că îl iubesc şi că aceasta este ultima floare pe care o să i-o dau. El s-a uitat la mine foarte nedumerit şi a început să râdă şi să mă strige: „Criminalo, criminalo!”.

- Când aţi aflat că a murit cum aţi reacţionat?
- După ce am aflat de vestea că Maestrul a trecut în nefiinţă stăteam în bucătărie şi plângeam. Fiica mea a venit la mine şi mă tot întreba ce am. Nu am putut decât să-i spun: „A murit nenea Jean”. Copila mi-a strâns mâinile şi mi-a spus: „Da, dar a murit cu toate pânzele sus”! În viaţă pierdem ani, iar la moarte cerşim clipe!

„Am văzut cum am ieşit din corpul meu şi eram foarte uimită. Mi-a părut foarte rău că m-am întors, pentru că îmi era bine acolo unde ajunsesem“

„Noi suntem o familie foarte amuzantă, pentru că eu am copilărit la ţară, soţul meu în lift şi copiii la Mall“

- Este poreclită de prieteni „Rudotel“, pentru veselia şi optimismul ce o caracterizează

- După ce a fost declarată decedată în acte, Adriana şi-a revenit din moarte clinică

- La cei 54 de ani ai săi, Adriana demonstrează publicului că este într-o formă de invidiat, graţie vestimentaţiei sumare şi a gesturilor îndrăzneţe ce conturează personajul Esmeraldei Ciupicescu din piesa „O premieră furtunoasă”

- Are peste 24 de ani petrecuţi pe scena Teatrului Odeon, peste 15 roluri în filme, numeroase colaborări cu televiziunea şi este o prezenţă permanentă la Radiodifuziunea Română