de Gabriela Niculescu

Miraela Dauer şi Raoul au o colaborare fructuoasă încă din anul 2005, atunci când s-au întâlnit la un festival pe litoralul românesc, iar acum sunt la cel de-al şaselea album împreună. I-am întâlnit pentru a vorbi despre carieră şi destin şi am aflat lucruri uimitoare. Îndrăgita interpretă de muzică uşoară a descoperit după 40 de ani că are un frate, iar relaţia cu familia acestuia i-a transformat viaţa într-un mod uluitor. Detalii inedite şi exclusive din viaţa celor doi artişti aflaţi în rândurile ce urmează.

Mirabela Dauer: „Cele mai importante premii au fost cele ale publicului“

- Cum aţi făcut, în copilărie, trecerea de la gimnastică şi hadbal la muzică?
- Simplu, nu am mai avut voie să fac sport din cauza unui suflu sistolic. Gimnastică sportivă am vrut să fac de performanţă, dar mai bine că s-a întâmplat aşa, că cine ştie ce gimnastă ajungeam. Nu am vrut niciodată să cânt, o făceam doar de moft. Cânt de la 10-11 ani, când „mârâiam” şi eu la şcoală. Târziu a devenit muzica pasiunea mea. Apoi am cântat la o Casă de Cultură cu Orchestra Radio condusă de Sile Dinicu, care aveau seri de dans. Eram înscrisă la toate cercurile pentru copii de la Casa de Cultură, iar şcoala mea era vizavi şi mergeam să cânt cu ei, dar nu la ore târzii, pentru că eu eram mică.

- Spuneaţi că nu v-a ajutat nimeni în carieră. Totuşi, cum aţi reuşit să vă afirmaţi?
- Am fost la Şcoala Populară de Artă unde i-am avut corepetitor pe Marius Ţeicu şi marea profesoară de canto Florica Orăscu. Dar ea nu mă avea printre preferate. Când venea câte un compozitor, nu mă prezenta pe mine, ci pe Angela Similea, pe Dida Drăgan, pe Aura Urziceanu, iar mie îmi spunea să mai stau, că sunt mică. Asta s-a întâmplat până mi-am luat inima-n dinţi, iar prima mea piesă mi-a dat-o Iuliu Merca de la Semnal M, „Padidadam” se numea. Apoi am cântat cu Roşu şi negru până au plecat membrii trupei la facultate, la Iaşi, şi am rămas „copilul ploii”. M-am chinuit foarte tare, fără niciun sprijin. Am cântat foarte mult prin baruri, cluburi. Cântam în barul lui Viorel Păunescu, la „Melody”, la „Athenee Palace”, cântam peste tot ca să câştig bani. El m-a ajutat mult, vara mă lua să cânt la mare, aveam de lucru, dar eu voiam să fac ceva în carieră. Prima piesă cu care am „spart” piaţa, să zic aşa, a fost „Taina nopţii”, a lui Ion Cristinoiu şi am cântat-o la un festival la Mamaia. Apoi am colaborat cu foarte mulţi compozitori, numeroşi tineri şi m-am înţeles foarte bine cu toţi. Cu toate astea, eu nu am luat niciodată în România premiul I, II sau premiul juriului. Am primit doar de consolare. Însă cele mai importante premii au fost cele ale publicului.

„Cea mai bună prietenă, Angi, mi-a fost fană la 13 ani”
- Cum a început colaborarea dumneavoastră cu Raoul?
- Pe Raoul l-am auzit cântând o piesă foarte frumoasă la mare, la un festival, şi l-am întrebat cine i-a scris-o. A zis că el şi l-am întrebat dacă e capabil să-mi scrie şi mie una. Mi-a scris 12 piese şi aşa a luat naştere primul nostru album, „Aş vrea să-mi dai inima ta”, într-un an. L-am cunoscut la începutul carierei sale, iar acum avem şase albume împreună.

- Cine v-a fost alături în momentele dificile ale vieţii?
- Cea mai bună prietenă, Angi, care de fapt mi-a fost fană la 13 ani. Când se făceau spectacolele mari la Sala Polivalentă, fanii erau aşezaţi pe zone: mirabeştii, angeliştii şi fanii Corinei Chiriac. Angi a fost una dintre fetiţele de acolo. O cunosc de la 13 ani, iar acum are 45 de ani. În timp, ne-am împrietenit şi ea a fost lângă mine în momentele grele. Eu n-am avut prea multă lume alături, dar nici nu m-am plâns. Cel care m-a ajutat cel mai mult în momentele grele a fost Viorel Păunescu şi am să-i mulţumesc toată viaţa.

- Când aţi simţit cel mai mult dragostea publicului?
- Am participat de curând la o emisiune aniversară pentru Marius Ţeicu şi am cântat o melodie superbă, iar la finalul piesei, tot publicul ovaţiona în picioare, deşi au mai fost momente frumoase. Aşa sunt primită de fiecare dată la Chişinău, acolo intru plângând pe scenă şi plec plângând, pentru că mă aşteaptă şi mă conduc în picioare, cu ropote de aplauze. A mai fost un moment frumos în Cuba, în 1983, când mi-am sărbătorit ziua de naştere, la 9 iulie. Era prima zi a festivalului la care am participat, iar ghida mea şi organizatorii au pus la cale o surpriză. Când am intrat pe scenă, toată sala, adică 15.000 de oameni, orchestra care număra o sută de persoane şi prezentatorii îmi cântau „La mulţi ani!” în limba engleză. Apoi mi-au adus un coş imens de maripose, floarea lor naţională. Am cântat două piese, una de-a lor, în spaniolă, şi „Ioane Ioane”, „Juan, Juan” în limba lor, dar pe aceasta am sacrificat-o din pricina emoţiilor.

„Unde am făcut petrecerea de căsătorie am făcut şi petrecerea de divorţ”
- Aţi mers în foarte multe turnee în lume. A existat vreun loc în care aţi dorit să vă mutaţi?
- Ai să râzi. În Iugoslavia. A fost prima mea plecare din ţară, aveam 18 ani şi deja mă măritasem dintr-o ambiţie. Asta pentru că părinţii mei au fost cam austeri. Nu voiau să vorbească lumea ceva de fetele lor. Aveam ore stricte acasă şi am întârziat o noapte, în loc de 22:00 am ajuns la 2:00. M-a bătut cu cureaua şi aveam nişte dungi pe mine de ziceai că-s zebră. Sora mea era măritată şi am mers la ea, să mă ducă la doctor. Atunci am decis să mă mărit, ca să merg la petreceri fără să mă certe nimeni şi acela a fost primul meu soţ, Dauer. Ne-am luat din ambiţie, apoi n-am mai mers la petreceri, pentru că nu mai aveam chef. Pe vremea aceea cântam la Restaurantul Ovidiu cu o formaţie, şi cu membri ei am plecat în Iugoslavia să cântăm. M-am îndrăgostit atât de tare de acea ţară, încât am rămas acolo patru ani, cu intermitenţe, că mai veneam la graniţă. Dar m-am întors pentru ai mei. În Israel merg foarte des, pentru că acolo stă sora mea şi tot acolo este îngropată mama. În America merg anual de 22 de ani.

- Regimul comunist nu v-a făcut probleme din pricina şederii prelungite în Iugoslavia?
- După revenirea în ţară nu mi-au mai dat viză ani buni, până când am plecat în Germania cu Petre Geambaşu şi formaţia Star 2000. Eu puteam pleca legal fiind evreică, dar nu am vrut. Iugoslavia a fost singura mea pasiune. După patru ani vorbeam numai sârbeşte. Apoi am venit în ţară şi am divorţat. Am rămas în relaţii foarte bune cu fostul soţ. Unde am făcut petrecerea de căsătorie am făcut şi petrecerea de divorţ. Eram eu, el şi tata.

„Mi-am întâlnit fratele despre care nici n-am ştiut că există“
- Care a fost cea mai mare răsplată pe care aţi primit-o de la viaţă?
- Mi-am întâlnit fratele despre care nici n-am ştiut că există. El m-a căutat, după 40 de ani, şi ne-am întâlnit acum şase ani. E prima oară când vorbesc despre asta, pentru că sunt foarte fericită. El a făcut tot posibilul să ajungă la mine, cu toate că nu ştia cum o să reacţionez.

- Cum v-a convins că e fratele dumneavoastră?
- Nici n-am avut nevoie să mă convingă. Atât mi-a zis: „Noi suntem fraţi după tată!” Şi avem atât de multe în comun, încât cred că într-o altă viaţă am fost gemeni. Nu semănăm doar la mutră, ci şi la atitudine, la comportament, la hachiţe, la o mie de lucruri. Apropierea s-a produs extraordinar de firesc, pentru că el şi familia sa sunt incredibili. Este minunat şi cred că sunt cel mai fericit om de pe planeta asta. Am o cumnată de milioane, foarte înţeleaptă, am nepoţi nemaipomeniţi, nici nu-mi vine a crede. De asta m-am şi mutat din Bucureşti, să fiu aproape de ei. Acum ne petrecem împreună toate sărbătorile şi vacanţele. De la sora din Israel am şi nepoţi, şi strănepoţi. O văd cam de două ori pe an, când ajung eu acolo. Culmea e că acum sunt mai apropiată de el decât de ea. Toată familia sa are grijă de mine şi mă iubeşte. Tot timpul îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că eu cred că nu am meritat până acum atâta fericire şi mulţumire. Pentru mine două lucruri sunt importante, sănătatea şi familia, restul e deşertăciune.

Raoul: „Mi-a ajutat Dumnezeu să merg pe drumul cel bun“

- De ce ţi-ai ales numele de scenă Raoul?
- Nu cred că întotdeauna am luat cele mai bune decizii în viaţă, dar numele acesta mi-a purtat noroc. Am considerat că e suficient de „pompos” ca să atragă atenţia şi să ies mai uşor în evidenţă. După aproape zece ani de când îl port pe scenă, am realizat că numele nu se alege, ci se clădeşte cu muncă şi cu reuşite.

- Ce amintiri dragi ai din oraşul natal şi cât de des ajungi la Turda?
- Cele mai dragi amintiri ale mele, şi toate, de altfel, sunt legate de Turda şi de o copilărie fericită alături de încă trei fraţi, toţi băieţi, într-o familie de oameni simpli şi modeşti, ambii muncitori. Nu am avut poate tot ce am visat, dar am fost un copil suficient de fericit să cred că pot visa să am totul, şi asta mi-a adus zâmbetul pe buze şi energie pozitivă mereu. În prezent simt la fel şi încă mă consider copil. Atât timp cât ai părinţi eşti copil.

- Cum ţi-ai descoperit talentul şi când ai urcat întâia oară pe o scenă?
- Am urcat prima oară pe scenă în şcoala generală, spunând poezii în montajele şi serbările artistice, nicidecum cântând. Exista pasiunea de a cânta, dar curaj am prins mai târziu. Am conştientizat abia după terminarea liceului că am suficientă inspiraţie să scriu texte frumoase şi să creez linii melodice plăcute.

„Mi-ar plăcea să joc într-un film”
- Ştiu că ai luat şi lecţii de actorie. Este o pasiune sau pur şi simplu ai simţit că ai talent în această zonă?
- Am luat lecţii de actorie în paralel cu liceul la Şcoala Populară de Arte din Cluj. Am jucat la Turda cu o trupă de teatru de amatori în câteva piese montate chiar pe scena Teatrului Municipal şi au avut priză la public, însă mie altă stea îmi zâmbea şi succesul mă urmărea din altă parte. După armata făcută la Poliţia de Frontieră din Satu-Mare şi Sighetul Marmaţiei m-am mutat la Bucureşti, am luat viaţa în piept şi am început un drum deloc uşor. Mi-a ajutat Dumnezeu ca drumul pe care merg să fie cel bun.

- Ai primit vreodată propunerea să joci într-o producţie cinematografică ori televizată?
- Mi-ar plăcea să joc într-un film, comedie sau dramă. Dar nu poţi să le ai pe toate o dată. Poate pe viitor cu ceva mai multă implicare voi avea şansa să joc într-unul.

- Ţi-ai dovedit talentul şi ca moderator de emisiuni. Dacă ar trebui să alegi vreodată între cariera muzicală şi televiziune, ce-ai alege?
- Niciodată nu voi abandona muzica şi scena atât timp cât există loc pentru mine şi atât timp cât ceea ce cânt va avea trecere la public. Iubesc televiziunea la fel de mult şi cred că cel mai bine se împacă în paralel una cu cealaltă. Deseori sunt invitat să prezint spectacole în care trebuie să cânt, iar în emisiunile pe care le prezint cânt cu plăcere.

„Fără noroc, talentul e nul”
- Cea mai frumoasă dovadă de preţuire din partea publicului?
- Publicul te ţine în viaţă. Îi eşti dator cu sinceritate şi cu prezenţa. Trebuie să apari mereu cu ceva nou, frumos, de calitate. Personal, consider că emoţia dinaintea intrării în scenă nu e altceva decât suflul şi dorinţa publicului de a te vedea şi de a te asculta. Cât timp există cele două, exişti ca artist. La toate astea adaug norocul. Fără el, talentul e nul.

- Te-ai gândit vreodată să te stabileşti în altă ţară?
- Mergând prin lume am realizat că nu e nimic mai frumos decât să te întorci acasă. Vă doresc tuturor să vedeţi lumea, ca să vă doriţi să vă întoarceţi acasă. Am văzut partea frumoasă a ţărilor pe care le-am vizitat ca turist sau ca artist, dar am văzut şi partea grea a românilor din diaspora, cărora nu le e deloc uşor să fie departe de ţară, de casă. E compromisul cu ideea unei vieţi mai bune pe care noi îl mai îndulcim puţin când ajungem în turnee pe la românii plecaţi din ţară.

- Ai fost întotdeauna foarte discret cu viaţa personală. Îţi doreşti copii în viitorul apropiat?
- Viaţa mea personală nu va fi niciodată subiect de tabloid. Apar public să cânt, să aduc bucurie şi iubire, nicidecum să îmi spăl rufele sau să mă laud cu firma pe care o au hainele mele. Aceste lucruri sunt excluse. Apar când am ceva de spus, mai exact, de cântat. Apropo, pregătesc un album nou cu melodii şi texte foarte frumoase inspirate de melosul balcanic, de care eu sunt profund impresionat.

- Care este motto-ul tău în viaţă?
- Pot să fac tot ce vreau, pentru că vreau numai ce pot! Şi vă spun tuturor cu drag: iubiţi-vă mult! E singurul lucrul pe care nu vi-l ia nimeni niciodată.

„În lumea artistică toate uşile mi s-au deschis o dată cu începutul colaborării noastre“
- Ce-mi poţi spune despre momentul întâlnirii tale cu Mirabela Dauer şi despre frumoasa voastră colaborare?
- Pe Mirabela am cunoscut-o la momentul potrivit în viaţa mea, adică la începutul drumului. Cu toate că deja aveam trei albume şi trei videoclipuri lansate pe plan naţional, când ne-am întâlnit, în lumea artistică toate uşile mi s-au deschis o dată cu începutul colaborării noastre. Au trecut de atunci ceva ani, din 2005 când am lansat primul album, şi iată-ne cu prezentul ajunşi la al şaselea. E un rezultat al unei alchimii profesionale, al bunei înţelegeri ca prieteni apropiaţi, dar şi reacţia publicului la tot ce am realizat împreună e un factor foarte important al continuităţii. Avem împreună câteva sute de spectacole în ţară şi în vreo 20 de ţări. Am colindat împreună peste tot pe unde au călcat picioare de român şi nu ne oprim aici nici în proiectele comune, nici în cele solo.