Main menu

header

18-13-1de Loreta Popa

Dumitru Rucăreanu împlineşte anul acesta 80 de ani, fiind născut la 26 octombrie, chiar de ziua sfântului căruia îi poartă numele. Nu arată anii, iar viaţa i-a fost şi este una fără regrete, pentru că a iubit mult şi a avut prieteni buni.

Se ghidează după motto-ul: „Fără regrete”
În 1956, un grup de tineri actori ieşea de pe băncile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică. Printre ei se numărau Mircea Albulescu, Amza Pellea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Sanda Toma, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Constantin Rauţchi şi... Dumitru Rucăreanu. Are un aer de lord desăvârşit atunci când îşi pufăie ţigara sau pipa, după caz. „Fără regrete” acesta este motto-ul său.

„Am învăţat să fiu liber, dar şi disciplinat”
Dumitru Rucăreanu s-a născut la Ghimbav, un sat de lângă Braşov, dar a copilărit la oraş, în cetatea de la poalele Tâmpei, unde iernile erau serioase, aşa că schiul şi patinajul erau la îndemâna oricui... „Toţi copiii o luau către sport, a fost un noroc, am învăţat să fiu liber, dar şi disciplinat. De mic am fost foarte dezordonat, şi nu o dată mama îmi aplica tot felul de corecţii cu lingura de lemn”, spune actorul.
Este binecunoscut pentru rolurile pe care le-a creat de-a lungul carierei, însă, dacă ar fi să o ia de la capăt, s-ar ocupa de muzică simfonică. Şi-a dorit enorm să devină dirijor, de aceea a vrut să dea la Conservator. „Eu aş fi vrut să mă fac muzician. Dar când am văzut programa analitică a Conservatorului mi-am dat seama că nu e de mine. În liceu eram mai mult corigent, dar mă treceau pentru că eu conduceam orchestra liceului, tangouri, valsuri... Aveam un prieten care mi-a zis: «Dă, măi, la Teatru! Ştii o poezie?». Zic: «Ştiu una scurtă!». Comisia era fabuloasă. Erau acolo Nicolae Băltăţeanu, viitorul meu profesor, Alexandru Finţi, Aura Buzescu, Timică... M-am prezentat, am spus poezia «Recrutul», de George Coşbuc, şi asta a fost... Am intrat cu 10 şi am ieşit tot cu 10. Facultatea a contat enorm pentru mine. Am trăit o perioadă extraordinară alături de toţi colegii mei, care acum mai sunt puţini... Ne-am iubit şi cred că ne vom iubi şi dincolo”.

„Ne-au iubit oltenii cât am jucat la Teatrul din Craiova”
Dumitru Rucăreanu retrăieşte anii studenţiei. „Comisia voia să vadă talentul brut, pentru că de aceea intri în facultate, ca să fii şlefuit. Nu vii tu format de nu ştiu care alt actor, cu intonaţiile sale. Intrai curat şi te modelau dacă aveau material, dacă nu, asta era... În afară de Mircea Albulescu, bucureştean get-beget, ceilalţi eram băieţi de la ţară, curaţi, sinceri. Am avut nişte profesori care ne-au învăţat că o clădire nu poate să înceapă cu acoperişul, trebuie să aibă o temelie serioasă. Când am terminat facultatea am fost repartizaţi la Teatrul Naţional din Craiova. Am fost trimişi de minister la Teatrul Naţional din Craiova să-l ridicăm şi... l-am ridicat. Primul care s-a speriat a fost Amza Pellea: «Aoleu, ne mănâncă oltenii...». Dar ne-au iubit oltenii cât am jucat la Teatrul din Craiova. Nu exista spectacol la care galeria, înainte de a se trage cortina, să nu strige «Trăiască Teatrul Naţional din Craiova şi actorii lui cei minunaţi!». Acolo, îndrumaţi de colegul nostru regizor Vlad Mugur, am făcut câteva spectacole de referinţă”.

„Aristide a coborât în chiloţi, Cozorici era învelit într-o prelată, eu nu mai aveam haina...”
Cu unul dintre aceste spectacole, de altfel, au şi luat un premiu important. Este vorba despre „Ultima generaţie”, o piesă scrisă de doi actori speciali, Florin Vasiliu şi Vasile Niţulescu, în regia altui mare regizor, Radu Penciulescu. „Nu orice premiu, ci Premiul I pe ţară, la Sibiu”, spune maestrul Rucăreanu. „Eram în tren cu Vasile Niţulescu, Aristide Teică, Constantin Rauţchi, Sanda Toma şi Ioana Bulcă. Nu ştiu care a zis că CFR-ul trebuie să aibă un zeu, că doar nu e de capul lui. «Ce zeu?» «Zeul CFR.» «Şi?» «Trebuie să-i dăm ofrande, bă... Aristică, tu îţi arunci pălăria pe şine!» Aristide a spus: «Nu, pălăria nu...». «Dar ce?» «Izmenele...» Bine. Eu mi-am aruncat haina, Constantin Rauţchi a aruncat nu ştiu ce, toţi am aruncat câte ceva. În gară, la Craiova, aşteptau trenul cu artiştii care au luat premiul pe ţară pionierii împreună cu preşedinta Consiliului Judeţean al Culturii. Când a oprit trenul, pionierii au început să cânte: «Bine aţi venit, dragi artişti care aţi adus premiul...», iar când s-a deschis uşa şi au văzut că Aristide coboară în chiloţi, Cozorici era învelit într-o prelată, eu nu mai aveam haina s-au uşchit ca potârnichile... Aceştia erau marii actori care au luat premiu, dar pentru mine este o amintire de neuitat”, povesteşte actorul.

Europa, la picioarele Teatrului de Comedie bucureştean
La Bucureşti a fost angajat la Teatrul Armatei, condus de George Vraca. Când s-a aflat că la Bucureşti se înfiinţează un Teatru de Comedie, condus de Radu Beligan, a mers acolo. De-atunci, spune maestrul, a început cea mai frumoasă parte a vieţii sale! „Prin 1965, la Teatrul Naţiunilor, la Paris, sub conducerea maestrului Beligan, au ajuns trei piese ale acestui Teatru de Comedie, în care jucam şi eu: «Rinocerii», «Umbra» şi «Troilus şi Cresida», care a şi luat un mare premiu, datorită căruia ulterior am bătut toată Europa. Trupa Teatrului de Comedie a ridicat în picioare toată crema lumii teatrale europene şi a câştigat Premiul Teatrului Naţiunilor cu spectacolul «Troilus şi Cresida»”.

„Dacă tuşeai în căruţă, cădea calul”
Amza Pellea l-a rugat să meargă cu el la o nuntă. „«Bă, e o nuntă la Dăbuleni. Tu ştii ceva cu orchestra?». «Ştiu, cum nu?»... «Trei-patru populare, hora miresii, pe urmă tangouri, valsuri»... Încărcăm în tren basul, toba. Ne aştepta el în gară, în colb: «Unde dracu’ ţi-e nunta, bă?». «E după dealul ăla». Ne urcăm în căruţă... Dacă tuşeai în căruţă, cădea calul, era numai oase. Unul gri, cu urechi lungi. «Bă nene, nu te supăra, întârziem la nuntă. Mai repede nu poţi?». «Vreţi mai iute? Staţi aşa» Şi-a înfundat pălăria pe cap, a scos un singur cuvânt: «Miliţia!». Nu hăis, nu cea, nimic. A plecat calul ca din puşcă”, spune maestrul.
Pentru că lunea nu erau spectacole, atunci casa i se umplea de prieteni. „Aveam un fel de club. Se discuta, se bea, se râdea... Stăteam până spre dimineaţă... Plecam cu Dinică şi veneam după două zile acasă. Soţia mea nu mă bătea la cap atunci, dar după vreo două zile mă întreba: «Unde ai fost alaltăieri seară?». Şi tot ea răspundea: «Aha, ştiu, ai filmat...». «Da, mamă, am filmat cu Dinică la Moldova...»”.

„La ora actuală se caută numai forma, fondul e băgat sub pat“

Dumitru Rucăreanu mai joacă încă la Teatrul de Comedie, în „Escu”... „Nu e extraordinar faptul că la vârsta mea încă mai joc ca în tinereţe? Nu sunt melancolic, dar trebuie să recunosc că viaţa e încă generoasă cu mine. La ora actuală se caută numai forma, fondul e băgat sub pat. Asta este. Când te deranjează buruienile şi nu prea mai poţi vedea floarea dintre ele ai datoria să dai puţin şi cu sapa, ca să scapi de ele. Acum, care cum îl cauţi în ziare e vedetă... Noi nu foloseam termenul ăsta”, spune maestrul Rucăreanu.

• La cei 80 de ani pe care îi împlineşte anul acesta, maestrul are curajul să meargă pe scuter în fiecare dimineaţă ca să-şi ia ziarul şi a făcut din a zâmbi un mod de viaţă.