de Gabriela Niculescu

- De la beţivul Celentano la actor de teatru, soţ iubitor şi tată de fete

Adrian Văncică este un actor complet şi a dovedit asta în nenumărate roluri pe scena Teatrului Nottara, al cărui angajat este şi unde-l puteţi vedea în această stagiune, în filme precum „Hârtia va fi albastră”, „Boogie”, „Amintiri din Epoca de Aur” sau „Marţi, după Crăciun”. Când timpul i-a permis a făcut cu succes şi stand-up comedy, iar acum îl interpretează magistral pe beţivul satului, Celentano, în serialul „Las Fierbinţi” difuzat de Pro TV. Şi pentru că rolul i se potriveşte mănuşă, l-am rugat pe Adrian Văncică să ne spună ce-l ajută să-şi intre în rol. Dincolo de lumina reflectoarelor interpretează fericit rolul de soţ iubitor şi tată de fete.

„Echivalează-mi în bani cinci minute de aplauze. Poţi? Nu poţi”
- La începutul carierei nu ai aşteptat oferte, ci ai bătut la uşa teatrelor. Din colaborare în colaborare ai ajuns angajatul Teatrului Nottara. Cum au fost aceşti ani de teatru pentru tine? Care au fost satisfacţiile şi care au fost momentele de cumpănă?
- Minusuri majore nu au fost, iar satisfacţiile au fost mari, pentru că am descoperit oameni care mi-au devenit prieteni. De la un coleg actor drumurile nu pot duce decât la un coleg alături de care nu vrei să mai joci vreodată sau la o prietenie ce poate dura o viaţă. Anii aceştia de Nottara asta au însemnat pentru mine, câştigarea unor prieteni, apoi au însemnat multe turnee, săli arhipline, multe aplauze...

- Şi premii importante...
- Am luat nişte premii şi eu, şi spectacolele în care am jucat, dar publicul este important. Echivalează-mi în bani cinci minute de aplauze. Poţi? Nu poţi. Pe când premiul este o statuetă care costă o anumită sumă. Din păcate, la noi în ţară, premiile nu te duc mai departe. Nu-ţi deschid nicio uşă şi nu-ţi înroşesc telefonul.

- Spuneai cândva că cine crede că lumea teatrului e o familie mare şi fericită se înşală. Ce te face să spui asta?
- O spui de parcă e rău să fie aşa. Eu cred că aşa e bine. O familie mare şi fericită este familia de albine. Aici nu e artă, ci muncă multă, trântorul îşi vede de treaba lui, regina e regină, iar albina munceşte din zori şi până-n seară. Cu teatrul e şi muncă multă, dar e şi altceva. Şi aici, ca în orice culoar al artelor, sunt orgolii, care e bine să se ciocnească, pentru că din asta ies lucruri bune. Nu cred că e un lucru rău că familia teatrului nu este una mare şi fericită. Ştii cum e, răul duce la bine, binele nu duce la mai bine. Teatrul este conflict: „Desdemona, dă-mi batista!” Bine, nu cu bătaie, dar conflictul naşte situaţiile importante.

„Dacă mă îndoiam de talentul meu, căutam un copac înalt şi o funie groasă”
- Te-ai îndoit vreodată de talentul tău?
- Nu. Dacă mă mai îndoiam şi de asta, căutam un copac înalt şi cu o sfoară groasă. Profesorul meu Mircea Albulescu avea multe vorbe, iar una dintre ele spunea: „În meseria noastră, norocul joacă un rol nepermis de mare”. De aceea, el trebuie provocat, dar şi aşteptat. Eu cred că talentul se pierde dacă nu-l lucrezi şi trebuie să-ţi provoci şansa mereu până descoperi ce ţi se potriveşte. Poate tu crezi în talentul tău, dar se poate ca înclinarea ta spre comunicare să te facă un ospătar foarte bun. Şi atunci de ce să fii un actor mediocru dacă poţi fi un ospătar foarte bun?

- De la cine ai mai primit sfaturi preţioase cu privire la meseria ta?
- Meseria mea este una a paradoxurilor, pentru că, deşi este una la vedere, se vede că faci teatru, film, televiziune, nu se vede cum faci, deşi pare simplu. Are nişte secrete, dar nu unele bine păzite, ci unele ale tale, la care ajungi prin noroc, prin studiu sau prin „picatele-a de fisă”. Toată lumea vede cum face Louis de Funes, dar fă şi tu dacă poţi. Asta este iarăşi o mare frumuseţe a acestei meserii. Astăzi trebuie să fii mai bun ca ieri, şi mâine, mai bun ca azi. Trebuie să te pregăteşti zilnic, să surprinzi gesturi, pentru că nu ştii când ai nevoie de ele. Trebuie să-ţi faci un reflex din a observa detalii. Acum, spre exemplu, am în minte un gest pe care l-am văzut la un vecin care bea şi-şi sugea măselele şi încă n-am găsit unde să-l bag la Celentano. Pot să-l bag să se piardă, dar trebuie să-l bag acolo unde va avea impactul maxim.

- Te numeri printre actorii care au avut şansa de a juca în câteva filme bune. Ce rol, dintre cele interpretate până acum, îţi este cel mai aproape de suflet?
- Nici filme n-am făcut atât de multe câte mi-aş fi dorit, dar cel mai important a fost Iordache, din „Boogie”. Am fost alături de doi buni prieteni, Dragoş Bucur şi Mimi Brănescu. Mi-a plăcut cel mai mult acel film şi pentru că a fost regizat de Radu Munteanu, un regizor pe mâna căruia poţi merge cu ochii închişi.

„Am în comun cu personajul meu pofta de viaţă”
- Unde te simţi mai bine, pe platoul de filmare sau pe „scândură”?
- Sunt lucruri diferite, pentru că de fapt, meseria mea are mai multe meserii. Una e actoria de film, alta de teatru, alta de teatru radiofonic, alta de stand-up comedy. Nu mi-aş împărţi meseria aşa. Mă simt bine unde am o echipă de care m-am ataşat. Nu sunt ca pisica, să mă ataşez de loc şi să-l stăpânesc, sunt mai degrabă ca un câine, mă ataşez de oameni, ei sunt importanţi. Cred că pot pierde orice obiect, maşină, chei, buletin, fac altele, n-am drame. Bucuria mea sunt oamenii.

- Care a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii tale?
- Asta pe care o trăiesc acum, pentru că mi se întâmplă de un an şi jumătate nişte lucruri pe care mi le doream foarte mult. Am nişte spectacole foarte bune la Nottara: „Metoda”, „Zeul măcelului”, „39 de trepte”, sunt spectacole pentru care am o mare bucurie să joc. Mai sunt şi altele, „Scandal la Operă”, pe care-l joc de şapte ani. Acum mi-e foarte greu să joc rolul unui puşti de 25 de ani. Între timp am jucat şi „Platonov” de Cehov, care m-a schimbat. Apoi, mi se întâmplă „Las Fierbinţi”, un proiect la care aştept orice scenă cu oricine, pentru că mă bucur sincer să joc cu oricare dintre actorii din acest film. Se întâmplă rar aceste lucruri. De cele mai multe ori intri într-un proiect pentru că ai nevoie de bani sau pentru că nu poţi refuza pe cineva.

- Ce are în comun Adrian cu Celentano?
- Celentano are o poezie a sa şi o încredere că poate face orice. Nimic nu este imposibil pentru el. Cred că avem în comun pofta de viaţă. Şi Celentano, chiar dacă îşi distruge ficatul, iubeşte viaţa. El ar fi în stare să plângă lângă o floare pe care o plouă şi ar lua-o acasă, dar o rupe. În capul său e o logică de desen animat, nu ştiu dacă o am şi eu, dar îmi place.

„«Ia uite-l, bă, că bea şi apă!»”
- Cum ţi s-a schimbat viaţa după ce l-ai creat pe Celentano într-un mod atât de autentic şi de natural? Ai avut parte de reacţii amuzante pe stradă?
- Nu mă dau mare, dar, dacă mă duc în magazin să iau ceva, întotdeauna vin oameni să facem poze şi să le dau autografe. Mi s-a mai întâmplat şi să merg la notariat, şi nu doar că m-a băgat peste rând, dar nici n-a vrut să-mi ia banii. Am „intrare” pe unde merg. Celentano a avut un impact foarte mare. În plus, am o mulţime de întâmplări. Nu pot intra în benzinărie să alimentez şi să-mi cumpăr o sticlă cu apă, că aud comentarii: „Ia uite-l, bă, că bea şi apă!”. Întrebarea „Tu bei la filmări?” este o constantă. Lumea crede că am o sticlă de whisky în rulotă, mă duc, mai beau, iar mă duc la cadru. Până şi colegi de-ai mei de platou, nu dau nume, m-au sunat după episodul cu dinamul să mă întrebe dacă la o anumită scenă eram băut. Cum să fiu, mă, băut, că eu vin numai cu maşina la filmări? Dacă le-aş spune că din două beri sunt zob, nu m-ar crede nimeni.

- Andre Glucksmann scria în „Prostia” că nu poţi vorbi despre beţivi dacă nu ai intrat niciodată în universul lor”. Ce crede Celentano despre asta?
- Celentano n-ar da doi bani pe asta. Ar spune: „S-a dat la televizor? Nu. E, bun!” sau „Pe cine faci tu beţiv, mă?”. Oricum el nu crede despre el că e beţiv. El bea de mic. Cred că-l închideau ai lui în beci când făcea prostii şi ce era să facă acolo, să mănânce murături? Nu, voia să vadă ce-a făcut tăticul lui în butoi.

- Ce bei?
- Beau o cafea, o limonadă, foarte rar beau un vin de ţară cu soţia mea. Nu beau alcool, pentru că merg foarte mult cu maşina.

- Eşti o persoană pesimistă sau optimistă?
- Sunt optimist şi încerc să nu mă enervez.

- Cum te vezi peste zece ani?
- Tot aşa. O să mă întrebe lumea: „Mai bei?” sau „Dar Celentano....?” Nu-mi fac proiecţii atât de îndelungate, pentru că viaţa mea se împarte în ani. Ce fac acum şi anul viitor. Peste zece ani, să fim sănătoşi şi sper să fiu mândru de cum au crescut copiii mei până atunci.

„Mă bucur sincer să joc cu oricare dintre actorii din «Las Fierbinţi». Se întâmplă rar acest lucru. De cele mai multe ori intri într-un proiect pentru că ai nevoie de bani sau pentru că nu poţi refuza pe cineva“

Cu elicopterul de la spital la filmări

- Care a fost cel mai frumos gest pe care l-a făcut cineva pentru tine?
- În urmă cu ceva ani am făcut o emisiune ce se numea „Misiunea casa” şi aveam în acest proiect nişte show-uri live într-un anumit magazin de obiecte de decoraţiuni şi materiale de construcţii. Când s-a născut fiica mea cea mare aveam filmare şi trebuia să ajung la Craiova la ora 13:00. Travaliul soţiei s-a declanşat noaptea, am ajuns la spital şi speram ca până dimineaţa Mara să se nască. I-am sunat pe cei din producţie pe la 7:30 şi le-am spus că presupun că ajung, că până acolo făceam două ore şi jumătate. Am sunat iar pe la 10:00 şi i-am rugat să mute puţin filmarea spre orele 14:00-15:00. La 11:00 a născut soţia mea. I-am sunat, le-am spus că amândouă sunt bine şi m-au întrebat dacă în acea noapte am dormit. Le-am spus că nu şi m-au întrebat dacă am de gând să conduc până acolo. Altă soluţie nu aveam. Şi mi-au zis să merg la aeroport, la Băneasa, unde găsesc un elicopter închiriat pe numele meu. M-a lăsat vizavi de magazin, am făcut filmarea şi m-am întors la Bucureşti tot cu elicopterul, pe care ei l-au închiriat pentru mine. M-au cucerit acei oameni cu gestul lor şi îi sun în fiecare an când este ziua Marei: „Ştiţi că au trecut doi ani, trei ani, patru ani... de atunci?”.

„Nu sunt ca pisica, să mă ataşez de loc şi să-l stăpânesc, sunt mai degrabă ca un câine, mă ataşez de oameni, ei sunt importanţi“

„Mara şi Thea seamănă doar fizic, sunt blonde cu ochii albaştri“

- Cum e să fii tată de fete şi ce vârste au Thea şi Mara?
- Este formidabil. Thea are 2 ani şi jumătate, iar Mara are 4 ani şi jumătate. Acum trebuie să merg să le iau de la grădiniţă. Sunt la etapa în care vorbesc între ele, se joacă fără să mai dorească intervenţia unui adult în jocul lor. Aştept să înveţe să spele vasele, să calce, să gătească... glumesc! Mă bucur foarte tare că îmi găsesc timp să stau cu ele. Pe Mara o mai iau şi la filmări, a mers şi în turneu cu mine, la mare, astă-vară.

- Seamănă la comportament una cu cealaltă?
- Absolut deloc. Doar fizic seamănă, sunt blonde cu ochii albaştri. Dacă Mara este impulsivă, voluntară şi în momentul în care te vede la pământ îţi mai dă un şut în fund şi se amuză foarte tare, cealaltă vine, se aşază şi plânge lângă tine dacă te vede supărat.

- Cum îţi petreci timpul liber şi unde îţi place să-ţi petreci concediile?
- Timpul liber mi-l petrec făcând drumuri administrative, birocratice şi merg cu fetele cu trotinetele în parc, iar vacanţele le petrec cu familia şi cu prietenii, mai mult „afară”, dar pentru că aşa s-a nimerit. Mai mergem şi în ţară, nu am probleme.

„Se poate ca înclinarea ta spre comunicare să te facă un ospătar foarte bun. Şi atunci de ce să fii un actor mediocru dacă poţi fi un ospătar foarte bun?”