de Cătălina Tăgârță
Un ceas-două petrecute cu Laura Lavric te încarcă de energie și bună dispoziție pentru întreaga zi. Iar dacă asta se întâmplă doar când vorbește, vă dați seama cum e atunci când cântă... Interpreta de muzică populară este plină de viață, iar cu umoru-i caracteristic îi strânge pe toți în jurul său. Ne-a povestit și nouă vrute și nevrute, a făcut haz de necaz și ne-a dezvăluit tabieturile pe care le are.
„Cum nu aveam bani, m-am dat la furat”
- Doamna Laura Lavric, când ați început să cântați?
- Acum vreo 55 de ani. Eu sunt din Costișa, Frățăuții Noi, Suceava, iar la vremea aceea la noi nu exista lumină electrică, toată lumea folosea lămpi. Și atunci, îți dai seama că nu exista posibilitatea să asculți muzică, iar de aparate de radio nici nu se punea problema. Însă, la un moment dat, potcovarul de cai din sat, care era mai avut, și-a cumpărat un televizor cu lămpi și eu mergeam mereu să ascult muzică populară. Soția sa, săraca, nu mă lua de mână să mă dea afară, dar mai zicea: „D-apăi, tu copilă, tu Lăurică, poate s-o supăra mamă-ta că stai cam mult pe-aici”. Și uneori mă gândeam și eu ce bătaie putea să-mi tragă că stau așa mult, dar nu plecam până nu se termina emisiunea. Apoi, n-a trecut multă vreme, și niște vecini și-au luat un patefon cu două plăci, dintre care una cu Maria Lătărețu. Au uimit satul cu el, dar mai ales pe mine. Și mi-aduc aminte și-acum ce zicea lumea în sat: „Băieții ăștia au plecat în lume și, în loc să se întoarcă și ei cu bani să-și facă o casă, ei or venit cu o lădiță. Dar cum or fi intrat artiștii aceia în lădiță...?!” Eu, ca să stau mai mult pe-acolo, m-am împrietenit cu fata vecinilor, dar bucuria n-a ținut prea mult, că oamenii au făcut program: puteam merge să ascult muzică doar duminica, și nu foarte de dimineață. Dar eu tot m-așezam lângă gard de la ora 8:00.
- Ce vârstă aveați la vremea aceea?
- Vreo 8-9 ani. Dar stai să vezi... Când m-au văzut că-s așa atrasă de aparatul lor, mi-au zis: „Copilă, dar tu ce crezi, că acul acesta nu se tocește?” Când am auzit, parcă mi-a dat cineva cu un par în cap. Și, cum nu aveam bani, m-am dat la furat.
„Tu, copilă, cântăreață să te faci, că meseria asta-ți umple sânul de bani”
- Și ce furați?
- Luam ce puteam de p-acasă, dar în special făină. Când a văzut mama că a rămas fără făină, a întrebat ce s-a întâmplat, iar sora mea i-a zis că o dau vecinilor ca să mă lase s-ascult muzică! Și parcă o aud și acum pe mama: „Stai că-ți dau eu ție muzică! Păi mie-mi trebuie cântărețe pe la casă, vagabonde?” Așa era mentalitatea omului de la sat, că artistul umblă prin țară, nu era bine văzut. Atunci era ideal să fii medic, preot, învățător, dar nu cântăreț. Și-mi trage mama o „constituție”..., dar bineînțeles că a bătut-o și pe soră-mea, că, indiferent cine era vinovată, ne corecta pe amândouă, să nu plângă una și cealaltă nu. Și-i zic: „Vezi că degeaba ai pârât?!”
- Dar până la urmă mama a fost de acord să cântați?
- La un moment dat a venit la noi un nepot de-al mamei, mai ștrengar așa, care fusese plecat la lucru și s-a întors numai cu câțiva bani. L-a batjocorit mama: „Nu ți-i rușine, ai plecat în țară și n-ai venit decât cu câțiva bani?!” Dar, orice i-ar fi spus, el râdea. Îi zicea: „Lasă, că eu am fost la restaurant la București și ne-o cântat Maria Lătărețu și i-am băgat bani la sân. Tu, copilă, nu te uita la mamă-ta ce grăiește! Tu cântăreață să te faci, că meseria asta-ți umple sânul de bani”.
- Și-așa a fost?
- Normal. (zâmbește)
„Marcată de Festivalul «Dialog la distanță»”
- Dar când ați început să cântați oficial?
- La sfârșitul clasei a IV-a, când am făcut spectacolul de despărțire de doamna învățătoare. Apoi, se punea mare accent pe concursurile interșcolare, interjudețene, pe festivaluri etc., și până în clasa a VI-a participam și eu la toate evenimentele din zona Rădăuțiului. Dar să vezi „nenorocire”: în 1962 a venit colectivizarea. Eu până atunci deja ieșisem la hora satului, terminasem clasa a VII-a, roiau băieții pe lângă mine... Cei intelectuali erau tractoriștii din sat, dar tata, Dumnezeu să-l ierte, îmi zicea: „Eu să nu te văd cu mozoliții ăștia pe la poartă, că nu știu ce-ți fac!” Și, cum oamenilor din sat le luaseră pământul și nu mai aveau ce să dea de mâncare copiilor, ne-au împrăștiat pe la școli. Mama m-a dat la croitorie la Rădăuți, dar norocul meu a fost că la un ansamblu de la Liceul Economic din Rădăuți aveau nevoie de o solistă. Eu eram deja cunoscută, iar directorul a acceptat să mă ia, chiar dacă aveam 15 ani, și m-au trecut în primul an la liceu.
- Și-atunci au început deplasările?
- Da. Dar ce m-a marcat pe mine a fost Festivalul „Dialog la distanță”, care s-a ținut atunci la Iași. Pe vremea aceea aveam o coadă mare, că se oprea lumea pe stradă și mă trăgea de păr, să vadă dacă e natural. Acum l-am tuns, că trebuie vopsit și e greu de îngrijit, dar e des și-mi spun oamenii că am perucă.
- Deci a făcut furori părul?
- Cred că cel mai mult au făcut glasul și felul meu de a fi... La acel festival mi s-a deschis poarta cu adevărat. Apoi, pe la vreo 16 ani, am fost chemată la Radio, la primele înregistrări.
„Un moldovean și o bucovineancă nu s-au prea potrivit”
- Deci până la urmă v-a prins bine colectivizarea...
- Da. Pentru oamenii de la sat a fost o nenorocire, dar pentru mine a fost cel mai mare noroc. Altfel cred că rămâneam la țară, aveam o turmă de copii, o sapă mare și un bărbat care oricum nu m-ar fi bătut, că îl băteam eu... Dar oricum n-aveam să am traiul de acum. Cumva, aș fi obligată să mulțumesc colectivizării agriculturii.
- Ați abandonat croitoria definitiv?
- Da. Dar să știi că mi-a servit la ceva perioada petrecută acolo. Și acum trag la mașină, iar când îmi aduc aminte că am un nasture desfăcut, îl cos și pe urmă mă întorc la ale mele. Croitoria mi-a dezvoltat cât de cât o viziune spre ținută, să fie totul ca lumea, așezat.
- Înclinații spre alte meserii?
- Eu am făcut specializarea contabilitate, dar n-am profesat. Însă pot spune că la ora actuală am ajuns să-mi contabilizez eu singură banii pe care îi câștig (râde).
- Și vă ies calculele?
- Da. Mulțumesc lui Dumnezeu (râde). Dar să-ți zic în continuare. Apoi am fost la Rapsozii Botoșanilor, și în perioada aceea m-am și căsătorit. Dar un moldovean și o bucovineancă nu s-au prea potrivit. Moldoveanul e mai încet, încetișor și pe loc... iar eu toată foc. Am stat vreo 20 de ani la Rapsozii Botoșanilor, am fost și la Ansamblul Ciprian Porumbescu, am mers în străinătate, am fost de foarte multe ori în America și am câștigat foarte bine.
„De 24 de ani nu sunt căsătorită”
- Și acum mai sunteți căsătorită?
- Nu. De 24 de ani nu sunt căsătorită. Am avut pretendenți, îți dai seama, dar eu nu mă mai pot obișnui cu asta la vârsta mea. Și decât să stau cu frică sau să ajung acasă și să o văd goală, mai bine stau liniștită. Plus că mie îmi plac ordinea, curățenia, să nu găsesc nimic deranjat. Fostul meu bărbat, când veneam din turneu, știa că trebuie să fie totul lună, că altfel începea distracția de la ușă: „Ce-i pata aceea acolo etc.?!” Era nenorocire. Și băiatul m-a făcut de râs la câteva emisiuni! (râde) Când îl întreba lumea cum este mama Laura, el zicea: „Cum deschide ușa se uită la papuci, să vadă dacă faci cumva vreun pas înainte. Și are acolo un burete umed, cu care trebuie să ștergi imediat. Drept dovadă, trebuie să-i arăt tălpile”.
- Aveți un singur copil?
- Da. Băiatul meu, Victor, are 43 de ani și locuiește cu mine. Am și un nepoțel de 5 ani, de care sunt tare mândră.
„Când vin de la o nuntă nu mă bag repede în pat”
- Dar după căsătorie cum ați stat la capitolul admiratori?
- Mă bucur că am admiratori, pentru asta m-am luptat, că meseria de artist nu o poți practica dacă nu ești iubit de public, iar pentru mine admiratorii sunt publicul. Și-mi place să spun că publicul e familia mea cea mare, care m-a făcut ceea ce sunt. Și în fața acestei familii mă închin și îi dăruiesc sufletul și cântecul meu. Eu urăsc minciuna, comoditatea și fudulia. Și știi cum se întâmplă întotdeauna, că cel prost e fudul. După ce că e lipsit de calități... probabil vrea să completeze așa.
- Ce alte tabieturi mai aveți?
- Curățenia, clar. La cea generală mă ajută o femeie, dar în rest nu... Să-ți dau și un exemplu. Când vin de la o nuntă nu mă bag repede în pat, oricât de obosită aș fi. Mai întâi îmi șterg pantofii și rotițele la valiză, pun rufele murdare la spălat, îmi calc baticul și-l pun la loc. Apoi merg să mă spăl și abia la sfârșit mă bag la somn.
- Faceți toate astea la 5:00 dimineața?
- Da. Nu exagerez cu nimic.
- Și dacă aveți evenimente și sâmbăta, și duminica, vă descurcați? Nu vă simțiți obosită?
- Păi fac asta în weekend, și pe urmă toată săptămâna sunt o lady, stau, mă uit la televizor ca o babă, la telenovele ori la „Tânăr și neliniștit”...
„Mulțumesc lui Dumnezeu că am știut ce să fac cu banul”
- Chiar așa, cam cum arată programul de zi cu zi?
- Dimineața, înainte de toate îmi fac rugăciunea, apoi îmi beau cafeaua în timp ce mă uit la știri, iar după aceea merg în oraș, la mine la restaurant. Căci, ca să mă laud (zâmbește), am și pensiune, și restaurant... deci o situație materială bună. Mulțumesc lui Dumnezeu că am știut ce să fac cu banul. Totdeauna trebuie să strângi bani pentru zile negre.
- Deci viața de artist este una frumoasă...
- Exact. Dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș vrea să fiu, pentru că îmi place muzica, îmi place să veselesc lumea, să mă veselesc și eu, să fac bine. Nu sunt răutăcioasă, nu sunt invidioasă, dacă cineva văd că se plânge îmi place să ofer imediat ajutor, căci poate omul așteaptă, dar nu îndrăznește să ceară. Nu întotdeauna am primit mulțumiri, dar eu nu ajut pentru asta, pe mine m-a mulțumit Dumnezeu. A fost suficient.
„Zilnic merg pe jos câte două-trei ore”
- Cum vă îngrijiți?
- I-am auzit pe unii că am făcut operații estetice, dar nu e adevărat. Semăn cu tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, care arăta mai tânăr cu 17 ani decât vârsta lui reală. Eu la cosmetică merg doar să-mi fac sprâncenele, în rest mă spăl, mă parfumez, mă vopsesc la păr și cam atât.
- Vă faceți măști pentru față?
- Mai pun câteodată măști de fructe, dar nu prea mă omor cu ele. Nu folosesc decât o cremă hidratantă, în care pun vitamina A uleioasă de la farmacie, ca să se poată întinde mai bine.
- Mișcare faceți?
- Asta da. Zilnic merg pe jos câte două-trei ore. Asta fac în timpul liber: mă uit la televizor, citesc, ascult muzică, îmi fac orele de mers „per pedes” (râde).
„Nu mă pot lăuda cu 20 de albume, ci cu şlagăre“
- Câte albume ați scos până acum?
- Șapte. Eu nu mă pot lăuda cu 20 de albume, ci mă laud cu șlagăre.
- Atunci haideți să amintim câteva șlagăre!
- De exemplu „Sârba din Flămânzi”, „Tare-mi place ca să joc” sau „Hai români de peste sate”. Am și multe hore frumoase.
„Când am vrut să fac o reverenţă am căzut în fosă“
- Ce pățanii de la evenimente aveți?
- Am multe și distractive. De exemplu, într-un spectacol la Mănăstirea Humor din zone Bucovinei făcuseră fose pentru concert simfonic - Dumnezeu ajungea cu concertul pe la țărani, când țăranul vrea muzică populară. Și asta era exact lângă scenă, iar după primele două piese, când am vrut să fac o reverență, am căzut în fosă. Noroc că era acolo o cortină rezistentă, de care m-am agățat în cădere. Oricum m-am udat, că nefiind fosa folosită era acolo și apă, iar de durere nici nu-ți mai zic. Trei zile am zăcut în pat după aceea, abia mă mișcam de pe o parte pe alta. Publicul nu a văzut ce s-a întâmplat, iar din cauza aplauzelor nici dirijorul și nici ceilalți din echipă nu s-au prins de la început unde am dispărut. Și urma melodia: „Ne-am iubit bade pe-ascuns”, iar eu deja eram ascunsă, ce ironie! Într-un final, m-au scos de-acolo, aveam părul plin de var, ciufulit, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie. Am „chinuit” eu și un joc acolo, dar n-a fost grozav, că muream de dureri.
- Ați mai fost vreodată la limită între viață și moarte?
- Când am mers odată în America trebuia să mă aștepte la aeroport impresarul de acolo, numai că nu știu ce s-a întâmplat și el n-a apărut. Eu, tinerică, frumușică, dar nu cunoșteam limba, și când am văzut că se ține după mine un negrotei m-am gândit că singura mea șansă e să mă arunc în fața unei mașini. Așa că m-am uitat la cele care treceau, iar când am văzut un șofer mai ca lumea, m-am aruncat..., iar cum a oprit am și urcat lângă el. I-am dat foaia cu adresa și mi s-a făcut inima cât un purice. Acela mi s-a părut cel mai lung și îngrozitor drum din viața mea. Eu mă vedeam deja tăiată, moartă, nu știam cu cine sunt în mașină, dacă mă duce la adresa bună sau în altă parte. Când am zărit numele restaurantului Capșa am început să plâng de bucurie, iar când m-au văzut cei din echipă se întrebau între ei: „Oare a violat-o careva, ce-o fi pățit?”
- Mai erați căsătorită la vremea aceea? Soțul nu vă însoțea în turnee?
- Eram. Dar ce să-mi facă el?! Să-mi ducă valiza și să-l plătesc?! Lasă, mai bine acasă.