de Loreta Popa
Dacă ar fi să rosteşti un singur cuvânt care să-l caracterizeze, ai putea spune simplu: modest. De ce? Pentru că nu se bate cu pumnii în piept pentru lucruri pe care le-a făcut la un moment dat visând cu ochii deschişi. Cătălin Saizescu, fiul regizorului Geo Saizescu, a jucat în nenumărate filme, a regizat altele şi este producător al unor videoclipuri, spoturi şi filme documentare.
„Ai mei au încercat să mă facă doctor”
Să ai un părinte celebru este un privilegiu, o responsabilitate sau o povară? E o întrebare la care a încercat să răspundă fiul lui Geo Saizescu, cunoscut românilor pentru comediile sale. Cătălin Saizescu s-a născut la 10 martie 1976. În 1994 termina Şcoala Centrală, iar în 1998, Facultatea de Arte, Universitatea Hyperion, la secţia Regie, Film şi TV, clasa profesorului doctor Mircea Drăgan. Compania pe care o conduce se numeşte Nerv Film. A reuşit să-şi găsească propria identitate, propria voce şi propriul drum artistic. Are doi copii, Matei şi Maria, şi e căsătorit cu actriţa Georgiana Saizescu. „Ce se naşte din pisică tot şoareci mănâncă, mai ales dacă eşti aproape de o sursă atât de fantastică de libertate şi de creaţie, dacă te naşti cu o anumită aplecare spre ceva”, spune Cătălin Saizescu cu gândul la meseria de regizor. „Da, a fost foarte la îndemână şi a venit natural. Ai mei au încercat să mă îndrepte către medicină, o meserie stabilă, care să-mi asigure un venit constant. Pot să înţeleg insistenţele lor în această privinţă, dar nu-mi pare rău deloc că am ales regia. Este o viaţă specială, indiferent de fluctuaţiile materiale inerente. Depinde de cât de idealist eşti, iar eu cred că mă situez la limita de sus”.
„Unui sculptor îi trebuie un trunchi, mie îmi trebuie o pădure”
Era un soi de copil de trupă la filmări. De când s-a născut a apărut aproape în fiecare film pe care l-a făcut tatăl său, Geo Saizescu. „Îmi făcea plăcere să stau pe platou, mă încurcam printre cabluri, fugeam dintr-o parte în alta, îi ştiam pe toţi. M-a pasionat lumea aceasta paralelă pe care o creezi ca regizor şi lucrul cu actorii. Mi se părea că ceea ce visai noaptea puneai în practică a doua zi. Să reuşeşti să conduci o întreagă armată de oameni şi alte lucruri de genul acesta este o realizare. Până la urmă un sculptor găseşte o piatră pe stradă sau taie un copac, un lucru mult mai uşor realizabil prin prisma artei pe care o practică. În cinematografie trebuie să strângi o armată de oameni, aparaturi, decoruri... Unui sculptor îi trebuie un copac, mie îmi trebuie o pădure”.
„Încă din fragedă pruncie am cochetat cu meseria”
Prieteniile sunt miracole pe care trebuie să le preţuieşti la adevărata lor valoare. Cătălin Saizescu ştie acest lucru foarte bine. „Cu prietenul meu din copilărie, Mihai Mălaimare Jr, eram vecini. Am crescut împreună, din clasa I am fost colegi de bancă. Ne-am hotărât să facem un soi de filmuleţ-eseu, prin clasa a V-a. El primise o cameră de filmat de la tatăl său, pentru că acesta pleca în turnee în străinătate. Am făcut un film-eseu despre iarnă. Ţin minte că erau nişte zăpezi mari cum au fost iarna aceasta. Ne-am gândit să filmăm oamenii, ce fac ei, ce se întâmplă cu natura, cum sunt copacii. Purtaţi de muzica lui Vivaldi am făcut şi un montaj ulterior şi cred că l-am trimis la un festival, dar nu mai ţin minte dacă a ajuns undeva. M-am ocupat de tot ce însemna partea de audio-video a liceului. Filmam toate piesele clubului de teatru în limba franceză, din care făceam parte şi eu. Am făcut chiar şi un documentar al liceului. Deci, încă din fragedă pruncie am cochetat cu meseria asta”, povesteşte Cătălin Saizescu.
MediaLab, un proiect de suflet
A lucrat un proiect la care ţine mult, MediaLab. 17 studenţi în ani terminali sunt asistaţi la realizarea unui scurtmetraj care să constituie o carte de vizită în vederea obţinerii unei angajări. Aceştia au avut parte, prin intermediul proiectului, de o echipă profesionistă, de la producător până la tehnicieni. „Am fost coordonator al acestui proiect. Până la urmă a fost o şansă şi pentru ei, şi pentru mine. Mi-aş dori să repet această experienţă, de data aceasta obţinând o finanţare mai sigură şi mai îndestulătoare. Am reuşit să obţin pentru aceşti tineri ce n-am obţinut pentru mine. Dacă mâine aş vrea să fac un film mi-ar fi greu să adun echipa şi sculele pe care ei le-au avut la dispoziţie”, spune Cătălin.
„Experienţa de la cinematograf nu va fi niciodată egalată cu cea de acasă”
Crede că talentul e talent orice ai face. „Oricât ai da de tare cu barda în copac, aşchia rămâne în aceeaşi curte. Poate fac şi eu comedie, dar într-un mod total diferit. Umorul meu diferă de al tatălui meu într-un mod creativ. Am învăţat cât de greu este să aduci spectatorii la cinematograf. Acum, când există online, observ cum ne transformăm în nişte roboţei, şoricei care nu mai ies, nu mai fac nimic. Stă fiecare în cutiuţa lui. Cred că, indiferent cât te-ai uita la televizor sau online, orice ai face, calitatea de acasă nu va fi niciodată ca la cinematograf. Mai este şi acel catharsis pe care îl primeşti împreună cu un anumit grup de persoane care reacţionează. Fiecare proiecţie, ca şi fiecare spectacol de teatru, e vie, are viaţa ei, exact în momentul respectiv, pentru că, în funcţie de cultura şi imaginaţia publicului, în seara respectivă se naşte o empatie generală şi un flux energetic ce diferă de la unul la altul. Oamenii, practic, se însingurează. Vom ajunge să avem fiecare contul lui de internet. Un fel de celulă, ca în «Matrix»”, încheie Cătălin Saizescu.
Pelicula „Iubire elenă” a lui Geo Saizescu, la care Cătălin a fost coproducător, este o noutate pe piaţa românească prin simplul fapt că filmările au avut loc în Grecia, în insule, şi în Italia, la Florenţa şi Napoli. „Chiar am umblat în căutarea personajului - Eleni, prima pictoriţă grecoaică. Acţiunea filmului se împarte între jumătatea secolului al XIX-lea şi prezent. Maia Morgenstern face un rol deosebit aici. Mai joacă Mircea Rusu şi Adrian Păduraru. Dar implicaţia mea vine şi pe latură sentimental-afectivă, având în vedere că soţia mea, Georgiana Saizescu, joacă rolul lui Eleni. M-am luptat foarte mult cu întreaga echipă, inclusiv cu regizorul, pentru că iniţial de chestia asta se fugea, să nu existe un rol obţinut relaţional. Dar, după probe, observând asemănarea figurii personajului, am realizat că era exact ceea ce aveam nevoie. Mi-aduc aminte că trebuia să filmăm la Pompei. A fost greu, pentru că nu aveam aprobare - ne-ar fi costat o jumătate din bugetul filmului - iar Georgiana avea o rochie din alt secol, cu trenă, ce bătea la ochi. Am luat-o ca-n studenţie: echipa de filmare era în afară, cu teleobiectivul, iar eu, cu ea şi cu staţia, ne plimbam printre ruine. Aşteptam să aud «Motor!, Acţiune!»... La intrare, paznicul s-a uitat ciudat la noi. Ea în rochie lungă, trenă, bloc de desen, pălărie, iar eu în blugi. L-am luat deoparte şi i-am făcut semn că e cam nebună... A ieşit bine. S-a întâmplat şi la case mai mari. Chiar şi lui Coppola”, afirmă Cătălin.
„Nu-mi pare rău deloc că am ales regia. Este o viaţă specială, indiferent de fluctuaţiile materiale inerente. Depinde de cât de idealist eşti, iar eu cred că mă situez la limita de sus“