Main menu

header

27-12-1de Loreta Popa

- este fiul poetului Adrian Păunescu

Andrei Păunescu nu are timp să se plictisească. Scrie cărţi, dar şi articole pentru revista „Flacăra”, cântă cu trupa Totuşi ori este solicitat să se exprime astfel, realizează emisiuni radio în fiecare marţi la Radio România Bucureşti FM, predă jurnalism la Universitatea Spiru Haret şi desenează în timpul ce-i mai rămâne. În ciuda acestor activităţi, găseşte vreme şi pentru familie, şi pentru interviuri...

„Tata ne-a împins să ne transformăm timidităţile în calităţi”
Cum să cuprinzi într-un colţ de ziar o viaţă de om? Este, poate, cel mai greu lucru pe care îl poţi face mai ales când acel om este Andrei Păunescu. Fără să vrei te simţi copleşit. „Pune-mi o întrebare care să cuprindă un univers întreg!”, m-a îndemnat Andrei Păunescu. Simplu la prima vedere, dar n-am fost în stare să îngaim mai mult de „Cum a fost să-l ai ca tată pe Adrian Păunescu?” Andrei a început să zâmbească, oarecum sătul de întrebări de genul acesta. Dar zâmbea, şi acest lucru mi-a dat curaj... „Nu poţi să bagi un munte într-o eprubetă. Formidabil. Rar. A fost o experienţă pe care n-o poţi cuprinde într-o frază. S-a implicat în viaţa noastră din toate punctele de vedere: şi ca tată, şi ca şef, învăţător, corector, prieten. Ne-a identificat posibilităţile şi ne-a împins să ne transformăm timidităţile în calităţi. Nu ne-a încurajat punctele slabe, cred eu”, spune Andrei.

„Şi din armată trimiteam corespondenţe”
Copilăria şi adolescenţa au fost perioade pline pentru Andrei Păunescu. „Când mă certa tata era la fel sau poate chiar mai rău decât atunci când îl certa pe un subordonat care nu-i era rudă. Faţă de noi, cei din familie, avea pretenţii mai mari, iar noi rămâneam cu el şi după ce se termina munca. Şi munca nu se termina niciodată. În casa noastră era foc continuu, exact ca la oţelărie. Apăreau lucruri minunate, dar şi tensiuni, pentru că viaţa de familie nu exista în adevăratul sens al cuvântului. Tata nu a trăit lejer niciodată, nu a putut să se rupă în momentele de acasă de muncă. Nici la muncă de sentimentul că ne are pe noi, cei din familie. El a fost om-instituţie şi familia a fost munca sa, iar munca sa a cuprins întotdeauna şi familia. Nu mi-a impus să nu mă grăbesc să am un copil devreme, nici să mă însor, nici să rămân necăsătorit. Ştia că desenez mai bine decât alţii, că am o oarecare aptitudine pentru muzică sau că sunt un om organizat şi cinstit faţă de munca pe care o fac şi m-a îndemnat să exploatez lucrurile acestea. O dată ce intrai într-un proiect cu el te obliga să mergi mai departe, uneori până la epuizare, de aceea pot spune astăzi că eu nu mai consider niciun fel de muncă grea, pentru că el a fost cel mai aspru şi cel mai bun şef cu putinţă. Am făcut armata, prin 1994, nu ca pe o corvoadă, ci ca pe un concediu. Cât am stat în armată am dormit pentru prima oară la timp, am mâncat de trei ori pe zi la timp. Şi din armată trimiteam corespondenţe. Am văzut armata ca pe un concediu faţă de munca şi viaţa de familie”, afirmă Andrei Păunescu.

27-12-2„Problema sa era talentul oamenilor din jurul său, nu caracterul”
Sunt momente când nu-ţi convine ce-ţi spun părinţii, dar şi momente când îţi place ce-ţi spun ei. „Mi-a plăcut că tatăl meu era un om care găsea spirit în orice făcea. Avea obsesia pierderii timpului. Deşi avea o operă monumentală calitativ şi cantitativ, i se părea că încă nu a scris ce trebuia să scrie şi cât trebuia să scrie. Tatăl meu avea o putere de iradiere grozavă, o magie pe care o împărţea. Cine voia să se afle sub această magie era binevenit. I-a făcut oameni pe mulţi, în principal ziarişti şi folkişti. Nu numai că le-a scris cântece şi i-a urcat pe scenă, dar i-a ajutat să aibă case, maşini, butelii, cariere, le-a scos rude sau chiar pe ei din puşcărie. Unii au fost ingraţi, l-au părăsit. Nu s-a supărat. După ani şi ani, unii s-au întors, i-a primit, apoi l-au părăsit iar şi iar i-a primit. Problema sa era talentul oamenilor din jurul său, nu caracterul. Caracterul era o chestiune personală a acelor oameni”, spune Andrei Păunescu.

„Practic un fel de pedagogie plecând de la concret către abstract”
Profesor de multă vreme la Universitatea Spiru Haret, Andrei Păunescu vorbeşte cu drag despre studenţii săi. „Pentru mine, să fiu profesor e simplu, pentru că am fost discipolul unor oameni importanţi. Adrian Păunescu este primul dintre ei, dar şi alţi profesori deosebiţi. Practic un fel de pedagogie, plecând de la concret către abstract. Nu de la teorii pe care trebuie să le impun în practică. Nu le fac studenţilor ceea ce nu mi-a plăcut să mi se facă mie de profesori, sunt flexibil cu ei, nu-i oblig să vină la şcoală dacă au un loc de muncă. Şcoala ce înseamnă? O simulare a vieţii. Şcoala vrea ca studentul, când îşi ia diploma, să-şi găsească un loc de muncă. Spun întotdeauna studenţilor că jurnalismul de presă scrisă trebuie luat în seamă şi cunoscut, pentru că el este baza. De la el încolo se poate recompune orice fel de tehnologie. Le propun studenţilor să înveţe prin exemplul negativ, nu le spun ce e bine să facă, ci le arăt ce au făcut alţii prost”.

„Plurivalenţa e uneori un defect”
Sfaturi... A primit desigur, dar nu le-a urmat pe toate cu sfinţenie. „Să nu fiu dogmatic, să nu fiu încrâncenat sau fanatic pe o idee. Să fiu deschis către valoare, să nu amestec valoarea creaţiei şi a artei cu relaţia personală, pentru că poţi admira un artist şi el să fie o jigodie. Am iubit foarte mult artiştii şi am vrut să fiu artist. Sper ca după mine sau în timpul vieţii mele să rămână această idee. A amesteca lucrurile şi a face mai multe lucruri deodată, cum am făcut eu obligat de situaţie, nu înseamnă neapărat o reuşită, pentru că plurivalenţa e uneori un defect. Cel mai mult îi admir pe cei care fac un lucru şi bine. Măcar atât să reuşesc. În muzică, desen sau din ceea ce scriu să rămână ceva după mine”.

„Trupa care mi-a marcat viaţa este AC/DC“

Cântă de câte ori are ocazia, alături de cei din trupa Totuşi. În iunie a avut câteva spectacole, două foarte frumoase. La Mojo, la „Pariu pe prietenie”, unde a cântat cu Evandro Rossetti, care a venit din Italia, Walter Ghicolescu, Ovidiu Mihăilescu şi mulţi prieteni. Şi la Garage, cu trupa Totuşi şi Puiu Creţu, la care a participat şi Karina Schneider, fostă cenaclistă de prin ’90 venită din America. „Noi nu cântăm foarte mult şi foarte des, pentru că nu suntem comerciali. Ascult Socaciu, Hruşcă, Alifantis, Tudor Gheorghe, Alexandru Andrieş, Johnny Cash, Donovan. Pentru mine a fost un şoc întâlnirea cu Iris în 1982. Eram puşti, spectator al Cenaclului, şi am căzut pe spate văzând că se poate întâmpla rock românesc. Trupa care mi-a marcat viaţa este indiscutabil AC/DC. Sunt 31 de ani şi încă nu am găsit o trupă care să-mi placă la fel de mult”.

Add comment


Security code
Refresh

promo bf 1