Main menu

header

22-11-1de Loreta Popa

- este nepoata regizorului Ion Cojar

La început a vrut să fie aviator, apoi să devină regizor. Abia mai târziu a înţeles că menirea, aici şi acum, îi era de a fi actriţă. Nimeni nu poate descrie în cuvinte emoţia pe care a simţit-o atunci când a debutat în piesa pe care a scris-o străbunicul său, George Mihail Zamfirescu, regizată de bunicul Ion Cojar, în sală aflându-se bunica sa, actriţa Raluca Zamfirescu. Irina Cojar duce visul familiei sale acolo unde îi este locul, dincolo de gând. În liniştea casei sale din Mogoşoaia, Irina Cojar înşiră mărgăritare, amintiri frumoase în lumina celor dragi.

„Tata a coordonat transmisia tv în timpul evenimentelor din Decembrie 1989”
Frumuseţea meseriei de actor constă în faptul că ai ocazia să dăruieşti în permanenţă. „Am fost norocoasă. Undeva, acolo Sus, cineva mă iubeşte. Am fost de multe ori acuzată că flutur stindardul familiei, dar sunt mândră de ei. Mândră că am o asemenea familie. Tatăl meu, Bogdan Cojar, a fost director de imagine în televiziune, iar mama, ingineră. Din nefericire, l-am pierdut devreme pe tata, când aveam doar 13 ani, aceeaşi vârstă la care şi bunica şi-a pierdut părintele. Tatăl meu a coordonat transmisia tv din Studioul 4 în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Adora să transmită concerte de muzică clasică. Bunica îi cumpăra plăci pentru pick-up şi-şi punea singur, copil fiind, Mozart, Beethoven. Şi avea un respect deosebit pentru cărţi, pe care şi eu l-am moştenit. Stră-străbunicul meu a fost pictorul Arthur Georgescu. Străbunicul meu a fost scriitorul şi dramaturgul George Mihail Zamfirescu, care a scris „Domnişoara Nastasia”, „Idolul şi Ion Anapoda”, „Maidanul cu dragoste”. Soţia sa, străbunica mea, a fost Florenţa Zamfirescu, o foarte bună poetă, dar care a încetat să mai scrie, dedicându-şi viaţa sprijinirii carierei soţului său. A fost o femeie de un mare rafinament şi o mare nobleţe. Cele două fiice ale lor au fost artiste. Bunica mea, actriţa Raluca Zamfirescu, pe care toată lumea iubitoare de teatru a îndrăgit-o atât de pe scenă, dar şi de la teatrul radiofonic pe care l-a făcut zeci de ani, şi sora sa, Gabriela Eremia-Zamfirescu, pictor scenograf al Televiziunii Române. Un loc aparte în sufletul meu îl are bunicul meu, Ion Cojar, marele regizor de teatru şi cel mai mare profesor de arta actorului din istoria teatrului românesc”, povesteşte emoţionată Irina Cojar.

22-11-2„Astăzi sunt actori buni care nu au unde să demonstreze ceea ce pot”
Cele mai frumoase amintiri din copilărie ale Irinei Cojar sunt legate de Crăciun. „Eram toţi împreună. Mă uitam zilele trecute la câteva fotografii cu bunicii, de Crăciun, la mine acasă. E greu să uiţi acea căldură pe care ai simţit-o alături de familie. Amintirile legate de ai mei sunt nepreţuite, pentru că ei mi-au îmbogăţit viaţa mult. Mi-au dat o linie specială, m-au călăuzit într-un mod special. De aceea mă consider norocoasă. Am crescut în poveştile legate de George Mihail Zamfirescu. Bunica mea l-a iubit foarte mult pe tatăl său şi a păstrat o legătură cu el chiar după ce el n-a mai fost. Am găsit pe o hârtie scrisă înainte să moară: «Tăticule, nu mai e teatrul care a fost. Nu îmi mai place. Nu mai este teatrul acela făcut cu dragoste, cu pasiune». Avea dreptate. Acum, toată lumea fuge, are o înregistrare undeva, o filmare altundeva. Din fericire pentru ei, din păcate pentru noi, au avut parte de acea atmosferă creativă, au fost susţinuţi, iubiţi de directorii lor, promovaţi. Astăzi sunt actori buni care nu au unde să demonstreze ceea ce pot. Depinde de şansă, dacă o ai sau nu o ai. Sunt mulţi studenţi, iar profesorii nu mai au timp să se ocupe de fiecare în parte, aşa cum se făcea pe vremuri, şi aşa cum trebuie să se întâmple”, spune Irina Cojar.

„Oamenii se uită altfel la tine când eşti copilul cuiva”
A crescut în teatru, de mână cu bunica sa, Raluca Zamfirescu. „Bunica mea, când juca «Gaiţele», cu Tamara Buciuceanu Botez şi Coca Andronescu, mă lua cu ea şi ţin minte că stăteam cu sufleoza la arlechin. Când am dat examenul de admitere, bunicul meu n-a avut voie să intre în facultate. S-a ascuns în secretariat, la Facultatea de Actorie. Aveam emoţii, pentru că mi-era frică de domnul Dem Rădulescu. Atât de frică, dar nu ştiu de ce, pentru că îl cunoşteam. Am avut noroc şi nu a picat în comisie. L-am avut în schimb pe domnul Mircea Albulescu, am făcut masteratul cu dumnealui şi încă păstrăm legătura. Mi-a fost greu, pentru că oamenii se uită altfel la tine când eşti copilul cuiva. Mi-a fost greu şi-n facultate. Doamna Sanda Manu ne-a lăsat în anul II, aşa a fost să fie. Ne-a luat bunicul. Iar în anul III, când am dat examenul de semestru, am fost Spiridon din «O noapte furtunoasă». Ţin minte că aveam o salopetă de blugi şi o şapcă pe cap. Bunicul a oprit examenul şi mi-a spus: «Nu e bine!» În momentul acela m-am zăpăcit atât de tare, încât nu am mai reacţionat. Îmi dădea teme de improvizaţie şi mă oprea, şi mă oprea. S-a ridicat bunica mea şi a spus: «Iani, termină, te rog!» Pe mine m-a chinuit mai mult decât pe ceilalţi, dar lucram bine cu el. Debutul meu a fost «Idolul şi Ion Anapoda». Debutul meu, ultimul său spectacol, o piesă scrisă de străbunicul meu. Nimic nu este întâmplător pe lumea asta”, îşi aminteşte Irina Cojar.

„Viaţa noastră e cel mai important lucru“

Liniştea din curtea casei din Mogoşoaia este tulburată de lătratul celorlalţi „membri ai familiei”. Din sufletul Irinei Cojar izvorăşte necontenit iubirea pentru animale şi luptă pentru drepturile acestora. Apropierea căţeilor îi luminează chipul, iar discuţia despre oameni şi viaţă continuă. „E uşor să fii rău, e mai greu să fii bun. Aşa spune soţul meu, Ion Dumitrescu. El, care a fost abandonat de mama sa, apoi adoptat de o familie de italieni. A avut un accident în urma căruia a rămas fără mâna dreaptă. S-a adaptat extraordinar, şi de la el am învăţat că limitele pot fi depăşite. A învăţat să scrie din nou cu mâna stângă, repară prize, plafoniere, şi-a montat un duş, îşi leagă şireturile. Singurul lucru pe care nu-l poate face este să-şi spele mâna şi să-şi încheie nasturii. A inventat o chestie unică în Europa: Patronatul Întreprinzătorilor cu Dizabilităţi. Nu există nicăieri în lume şi se pare că şi celelalte ţări vor prelua ideea. A fost chemat să susţină proiectul la Bruxelles, a luat premiu şi acum vrea să vină în ajutorul persoanelor cu dizabilităţi, scriind o carte cu experienţele tuturor celor care lucrează în acest patronat. Soţul meu a avut norocul să crească într-o ţară în care dizabilitatea nu este un obstacol. Aici, când merg cu el pe stradă, oamenii se uită ciudat. A reuşit să depăşească limita handicapului, limita mentalităţii societăţii. Conduce o maşină, are permis şi este un om extraordinar, de la care am învăţat multe. Suntem împreună de şapte ani, iar de trei ani suntem căsătoriţi. E mare iubitor de teatru, mă susţine enorm în meseria mea. Viaţa noastră e cel mai important lucru, e darul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Nu trebuie să ne batem joc de ea. E păcat!”, spune Irina Cojar.

Add comment


Security code
Refresh

camp oct 2

camp 300x2507